Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani. Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat. În episodul șapte am văzut care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România.

Mai jos, episodul opt, din care aflăm despre gâlceava românilor ardeleni și bănățeni cu guvernul maghiar în zilele târzii de toamnă ale anului 1918.

În noiembrie 1918, Primul Război Mondial era pe terminate, dar conflictele politice și traumele sociale nu au dispărut cu una, cu două. Și-au găsit un teren prielnic în interiorul țărilor epuizate de război. La Budapesta, în urma „revoluției crizantemelor” (28-31 octombrie 1918), o coaliție social-democrată condusă de Károlyi Mihály a obținut puterea guvernamentală și a proclamat republica maghiară independentă de Viena. Consiliul Național Maghiar a înlocuit parlamentul și a devenit principala putere în stat. Naționaliștii și socialiștii români din Ungaria și-au organizat la rândul lor propriul Consiliu Național, cu gândul să ducă o politică separată de Viena sau de Budapesta, în virtutea dreptului la autodeterminare națională.

În câteva zile, devenise limpede că cele două mari formațiuni politice naționale din Ungaria, Consiliul Național Român Central și Consiliul Național Maghiar, doreau lucruri diferite și se aflau în consecință într-un raport de opoziție. Pe de o parte, puterea de la Budapesta dorea să păstreze integritatea Ungariei mari cu orice preț, fiind dispusă așadar să promită drepturi democratice pentru minoritățile naționale. De cealaltă parte, liderii români erau hotărâți să desprindă de Ungaria provinciile locuite de români și să ducă la îndeplinire unirea lor cu regatul român de peste Carpați. Aceștia din urmă considerau că vremea compromisurilor sub dinastia de Habsburg a apus și că aveau în față oportunitatea de a obține puterea deplină cu minime sacrificii. Socialiștii din Consiliul Național Român Central au dat tonul, după cum a relatat unul dintre ei, Enea Grapini:

„Vasile Goldiș a ridicat propunerea să redactăm un memorandum către guvernul de la Budapesta, în limba franceză, cu termen de răspuns în 15 zile. Noi am sărit ca de pe arcuri și i-am replicat: Domnule Goldiș, odată cu moartea lui Franz Iosif s-a terminat cu epoca memorandumurilor. Suntem stăpâni pe situație și trebuie să vorbim de la egal la egal. Noi trebuie să adresăm o notă ultimativă redactată foarte concis și nu în limba franceză, pentru că atunci textul va trebui tradus, iar traducerile sunt interpretabile. O vom redacta în limba maghiară, pentru că o cunoaștem cu toții perfect.”

Consiliul Național Român Central a trimis, așadar, guvernului ungar un ultimatum în care pretindea „întreaga putere de guvernare asupra teritoriilor locuite de românii din Ungaria și Transilvania”, mai exact, conform cererii, în 26 de comitate. Pe vremea Ungariei puternice, separatismul românilor probabil că ar fi fost întâmpinat de o intervenție sângeroasă a trupelor guvernamentale, dar în acel moment guvernul ungar era nevoit să jongleze cu zeci de probleme și nu avea timpul și resursele să reacționeze și să își impună autoritatea.

Răspunsul Budapestei a fost anemic, spre satisfacția românilor și probabil conform așteptărilor. Delegația guvernamentală condusă de ministrul naționalităților (Jászi Oszkár) a sosit la negocierile de la Arad (13-14 noiembrie 1918) cu cele mai mari recompense în schimbul loialității românilor: organizarea federativă a Ungariei (după modelul elvețian) în urma căreia românii ar fi avut mai multe regiuni (enclave) autonome, colaborarea în cadrul guvernului la Budapesta, reprezentare proporțională în Parlament, reprezentare separată a românilor la congresul de pace de la Paris etc.

Dar românii – nu și nu. Nimic nu era îndeajuns de satisfăcător. Descumpănit, Jászi Oszkár a întrebat direct ce vrea, de fapt, delegația română, iar Iuliu Maniu i-ar fi răspuns: „completă despărțire”. „Fiecare dintre noi dorește altceva”, ar fi suspinat Jászi, făcând cale întoarsă. O relație disfuncțională luase sfârșit.   


Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.