Când am intrat pentru prima oară în casa Liei și a lui Dan Perjovschi, mi-am adus aminte de un vis în care se făcea că am rămas peste noapte într-un muzeu. În sfârșit, aveam timp să mă uit și să răsfoiesc pe îndelete, iar până dimineața, când au revenit paznicii, mă simțeam deja ca acasă, între maldăre de cărți și obiecte care făceau ca lumea să pară mult mai limpede. În casa cu tavane foarte înalte, unde locuiesc amândoi de mai bine de cinci ani, visul Liei de a înțelege mai mult, dar mai ales de a sistematiza înțelegerea asta, prin hărți, diagrame și timeline-uri, ia forma unor rafturi care acoperă de sus și până jos pereții albi. Mii de cărți și mii de obiecte stau atât de aproape unele în altele, încât ai zice că-s toate un corp comun. Unul care ține la un loc toate semnele și vestigiile adunate într-o viață de cunoaștere. Cartea din care-ai aflat că Alan Turing a murit mâncând un măr înmuiat în cianură, cartea în care-ai înțeles de ce dadaiștii făceau muzică din răpăitul mitralierelor, revista în care-ai citit prima oară despre unii care spun că trăim în postmodernism, cartea aia de sociologie, care te-a trimis la sute de alte cărți, unele despre gene și celule, altele despre credințele supranaturale ale unor triburi izolate. O umbrelă cu planete desenate, un breloc cu un Beethoven miniatural de plastic, o jucărie ediție limitată de la Lego, cu un detector de mine antipersonal, un recipient transparent cu apă în care plutesc stâlpi, mașini și oameni miniaturali, care-ar putea să fie reminder al unui tsunami de jucărie.

Deși pare o sarcină imposibilă să faci ordine în vraful explodat de informație prin care te miști, Lia Perjovschi asta face de când se știe și lucrările ei asta sunt, instantanee dintr-un proces de cunoaștere continuă. Tocmai de aceea, spune despre ea că-i o artistă cercetătoare. „Acum pot să fiu curator, arhivist, teoretician, artist. Și mă simt așa: Lia alege. Și aleg să fiu artist”, zice și râde. Afară bate un soare foarte puternic și lumina intră prin geamurile mari, cade peste rafturile ticsite cu obiecte colorate, peste cutiile cu cărți și peste borcanele cu istoria lumii alcătuită din creioane. Afară se vede o grădină mică și foarte verde, cu tufișuri de mure coapte și câteva plante vopsite în culori metalice. Stăm de vorbă despre Muzeul Cunoașterii, proiectul pe care l-a început în 1999 și pe care-l găzduiește acasă, și Lia scoate metodic de prin cotloane tot soiul de obiecte cu care să explice mai bine cum e organizat muzeul: rafturile astea sunt despre Pământ, astea despre Corp, Artă, Cultură, Cunoaștere, Știință și Univers. „Uite, asta e o apă din nori”, zice când ajunge la departamentul Pământ. „Cred că din Canada am luat-o. Astea sunt imitații de pietre. Și ăsta e kitul extins cu metri și unități de măsură cu descoperiri, cu pictură, cu dinozauri”. I-a luat foarte mulți ani să pună la punct un sistem care leagă toate obiectele și cărțile într-un muzeu. A citit obsesiv, și-a luat tone de notițe, a ordonat și catalogat, a stat cu ochii pe conexiunile dintre informații, și-a conceput vizualizări de date pe hârtie. „Asta e lucrarea mea. E lucrarea  Cum-poți-să-supraviețuiești-în-condițiile-pe-care-le-am-avut. Între comunism și capitalism, în tranziție, fără informație / cu informație”. Lia mai spune despre ea că, într-un fel, e și detectiv. Un detectiv dizzydent, fiindcă-n vremurile astea cum altfel să fii decât dizzy?

Lia Perjovschi are 56 de ani și locuiește împreună cu soțul ei, artistul Dan Perjovschi, la Sibiu, orașul unde s-a născut. A participat la sute de expoziții în toată lumea, cu lucrări care decupează crâmpeie din propria înțelegere a lumii și din felul în funcționează mașinăria uriașă a cunoașterii. Cum până în ’89 a trăit sub clopotul unde informația pătrundea atent filtrat și supravegheat, și cum după ’90 n-a avut parte în România de instituții prin care să se racordeze la lumea „de afară”, și-a construit propriile instituții.

Mai întâi, un spațiu de dialog și de schimb, o rețea. „Pentru noi, întâlnirile de discuții erau o practică din ‘85. Încercam să înțeleg cum își fac alții profesia și am tot invitat oameni din mediul nostru la Oradea, unde am avut apartamentul nostru, după ce am stat în gazdă. Eu lucram la teatru, Dan [Perjovschi, cu care se căsătorise în 1983, n.r.] la muzeu. Mâncam pâine cu untură de-acasă și vorbeam noaptea până târziu. Îi întrebam pe cei care ni se păreau mai interesanți tu cum îți faci meseria? Ce te-a influențat, ce te-a impresionat? Căutam și eu într-un fel să ies din realismul socialist în care ne împingea școala și din ce se purta atunci”. Instituția asta a dialogului o susține și-acum, când invită și primește acasă mulți oameni interesați de artă și care vor să afle cum arată o metodă de a afla.

După ce a făcut Liceul de Artă din Sibiu, unde a fost colegă cu Perjovschi, Lia s-a trezit față-n față cu un cal troian: Facultatea de Arte. „În timpul comunismului, fără facultate, fără diplomă, nu existai ca artist. Nu erai certificat ca profesionist în ceva”. I-a luat șase ani să intre la Universitatea de Arte din București. „Pentru asta, am frecat desenul și pictura, de nu-i adevărat. Eram sătulă, nu mai voiam să desenez sau să pictez niciodată”. 

Prima oară, Dan s-a dus la Iași, eu la București, unde m-am dus la plesneală, fiindcă ai mei nu avuseseră bani să mă trimită la pregătire. Am fost complet șocată când am picat. După aia, a început să am o teamă. Să mă uit în oglindă, să mă uit la cei care intraseră. Să mă uit la fete și să zic, „o, fuck, nu sunt îmbrăcată ca ele. N-am față de artist și nici țoale de artist”. Căutam o explicație. Apoi am dat la Iași, unde s-au dat rezultatele în doar trei ore și am picat, m-am dus la Cluj, unde mi s-a făcut foarte rău - a fost coșmar. Din cauza corpului meu, nu am putut să fac față. După aia m-am dus iarăși la Iași, am picat din nou, m-am întors la Cluj, am picat. În al șaselea an, m-am dus la București, unde am dat la artă monumentală. La pictură, ăia ziceau mereu „vreau șapte băieți, nu vreau fete. Fetele nu sunt pictorițe”. Și așa e, fetele nu intrau”. Am zis că e ultima dată când voi da examenul, și tocmai de-aia nu mai conta nimic: spaimă, că nu arăt, că nu am moacă, că nu am nu știu ce. Mi-am zis „I'm sorry, anul ăsta I don't care” și-n sala de examen parcă eram numai eu. În fine, am intrat. Ultima. A cincea. Eu zic că n-am intrat atâta timp la facultate și pentru că eram femeie. Bărbaților le era mai ușor. Bun, adaug și spaima și traumele mele, dar ca femeie ți-era mai ușor să-ți cumperi locul. Ori cu corpul, ori cu bani, investiți în pregătiri sau grămadă, înainte de examen. Câteodată, erau însă mai multe pile decât locuri. Un loc costa cât o mașină.

Deși instituția în care a reușit să intre în 1987 nu i-a oferit ce căuta, Lia și-a modelat locul în ea după chipul și asemănarea ei. „Îmi place să experimentez. Dar asta vine din fizică - doar acolo am învățat cuvântul ăsta, experiment. Oare ce-o fi asta? Oare, dacă fac asta, ce se întâmplă?” Așa că și-a transformat atelierul într-un laborator experimental. Acolo a organizat discuții, expoziții și a început să facă performance-uri, fără să știe, pe atunci, că așa se numeau. În performanțe, își folosea corpul și își folosea colegii drept compoziții, și libertatea și-o găsea mergând tocmai pe drumurile nebătute în artele din Ro. „Nu ai cum să mai pictezi în demența asta. Cum spunea Adorno, parcă: cum mai poate fi posibilă poezia după Auschwitz? Nu înseamnă că nu se mai poate scrie poezie, dar e o poezie care nu uită de Auschwitz. Nu pot să fii decât un om revoltat, în fond. Ce dracu' facem? Da, viața mea e unică, dar am de plătit lumina, întreținerea, și lucrurile astea mă fac să mă uit la politic. Dintr-odată, ori sunt un artist de duminică, care pictează izolat, ori găsesc o formulă de expresie din ceea ce am”. A ales arta full time.

În ‘89, revoluția i-a prins Lia Perjovschi la București și pe Dan Perjovschi la Oradea. S-au întâlnit pe 21 decembrie la Sibiu, și de atunci au început să se implice politic. „Pe bune, pe stradă, marșuri, Piața Universității, eram lidera studenților de la arte,” povestește Lia, pe care trecerea de la comunism la capitalism a găsit-o la 28 de ani, matură, cu multă energie pentru începuturi. „Am prins un pic din comunism și când am văzut cât de ușor e să-ți facă cineva program, acum suflăm și-n iaurt. Evadarea majorității în domeniile lor și evitarea problemelor politice și sociale cred că merg până la o vârstă”.

Odată cu anii ’90, cei doi artiști au început să călătorească foarte mult, iar pentru Lia a început o lungă perioadă în care a încercat să umple tot vidul de cunoaștere în care trăise. Așa că de la performance-urile îndreptate spre sine, a întors oglinda spre lume, pe care s-a apucat s-o citească frenetic, s-o deslușească, s-o vadă și s-o ajungă din urmă. Chiar era artă ce făcea ea, urmându-și impulsurile, și dacă era, care erau istoria și exploratorii ei? Cum funcționa lumea mare a artei și cum se folosea libertatea? Prima călătorie-șoc  a fost în Germania, în 1992, când a văzut Documenta, cea mai mare expoziție la care fusese până atunci. „Expozițiile erau imense, la fel și posibilitățile. Tăiat zidul, făcută gaură în muzeu, spații temporare. Fabulos. În ‘93, am avut cu Dan o expoziție în Italia și am fugit să vedem Bienala de la Veneția. Nu ne-au lăsat ăia să plecăm. Ne aflam într-o tabără finanțată de comuniști, ca pentru comuniști. Le-am zis organizatorilor că vom merge să vedem Bienala, dar ei ne-au zis că nu aveam voie să plecăm. Le era teamă să nu rămânem în Italia. Noi am început să-i spunem dar hei, ce e asta, una carcera? Venim dintr-una, nu mai poți să ne ții aici! Așa că am evadat pur și simplu cu Dan. Ne-am ascuns într-un autobuz. După aia ne-au zis toți e bine, ați făcut ce trebuia”.  

Odată cu primele călătorii, a început și Arhiva:

Lia a cumpărat, copiat și colecționat de peste tot cărți, albume, pliante afișe și cataloage de artă, le-a organizat după instituții. Voia să știe tot ce știau ceilalți. A creat biblioteca pe care n-o avusese nicăieri, pe de o parte din necesitate, și pe de alta ca s-o shareuiască cu alții. „Dacă vrei, Arhiva asta e și un muzeu de artă contemporană, dar în dosare”. Poate să-ți facă oricând nu știu câte demonstrații pornind de la ea, cu selecții de lucrări și materiale, pe subiecte, pe țări, pe culori, pe artiști, pe teme care te interesează. Vrei să știi mai multe despre gunoi în artă? Uite o schemă de la care să pornești. Vrei o schemă a filosofilor sau o istorie subiectivă a artei? Uite niște dosare cu diagrame, scheme și hărți. Și asta pentru că Arhiva nu e doar o colecție de cărți – pentru Lia, istoria artei e și o istorie a propriului drum prin ea, iar ea e cel mai bun ghid posibil, la urma urmei e singura care cunoaște mersul propriei arhive interioare. Atunci, când îți vorbește despre ce face, continuă să-și pună încă multe întrebări. „Noi veneam dintr-o școală în care nu te întreba nimeni nimic, dintr-un context în care parcă toți vorbeam în dodii. Cu greu spuneai că te doare ceva. Nici măcar asta. Mă obosea. Mie nu-mi place small talk. Nu trebuie să fie super-genial, dar hai să ne alegem cu ceva! Dă-o pe bune”.

Anii ’90 n-au însemnat însă doar libertate, ci și o senzație de panică. De la lipsa de informație, a trecut pragul la supraabundență și a simțit că n-are cum să recupereze tot. Pe atunci voia să șteargă orice diferență între ea și occidentali, și nu voia să se vadă că a studiat în altă parte, că venea dintr-o țară unde doar arta conformă avea o istorie oficială. În ’94, a avut o bursă la Viena și una dintre curatoarele austriece a întrebat-o: „De ce te-aș crede?” „I-am explicat că, neștiind, neînvățând, odată am avut o idee și imediat am făcut febră. Mi s-a încălzit capul. Și am zis trebuie să fie ceva acolo. Și așa am făcut prima mea performanță. Când m-a întrebat de ce te-aș crede?, am crezut că leșin. Eram toată despuiată - simbolic - în fața ei. Dar după aia, mi-am zis are dreptate. De ce ar interesa-o povestea mea? E nevoie să te cunoști pe tine, pentru că, vorb-aia, ești într-o călătorie și ești cel mai apropiat subiect sau teritoriu sau whatever, dar după aia trebuie să-ți cunoști bine contextul, să te poți plasa”.

„Context” e unul dintre cuvintele pe care Lia le folosește foarte des, iar arta ei ilustrează profund înseamnă acest cuvânt. Nu doar despre ce presupune să fii artist din estul Europei sau sau cetățean într-o societate în tranziție, ci ce presupune să fii un colocatar al planetei. Așa că, după Arhiva de Artă Contemporană, a creat un Centru de Analiză, iar de la finalul anilor ’90, a început să colecționeze primele obiecte din ceea ce avea să devină Muzeul Cunoașterii, lucrarea care a ajuns să-i ocupe azi mare parte din casă și din care se desprind multe din expozițiile ei. „Primul obiect care era din altă direcție a fost o umbrelă cu stele - am cumpărat-o în Italia, la Palazzo Grassi, unde era o expoziție despre cosmos în secolul 19”. Acum, umbrela aia e ruptă și stă cuminte într-o colecție mai mare de umbrele. În altă călătorie, a găsit un glob pământesc cu picioare și așa s-a apucat să facă o colecție de globuri, inclusă acum la departamentul Pământ al Muzeului. Globurile astea erau pentru ea „un instrument serios de călătorii imaginare”, dar și-un simbol foarte bun pentru toată pofta cu care voia să înghită toată cunoașterea pământului. În cei aproape 20 de ani de când construiește, bucată cu bucată, instituția do it yourself a muzeului, au apărut celelalte șase departamente miniaturale, din cărți, jucării și suvenire alese strategic. Borcanele cu creioane, de altfel, nu sunt doar un inventar cu obiecte de scris, ci un inventar al imaginarului nostru de pământeni ai lui 2017. Un creion cu Isus stă lângă un pix cu cap de extraterestru și lângă ele, unele cu figurine Disney. La fel ca-n malaxorul de informații din care ne luăm doza aproape non-stop.

Instalațiile mele sunt ca niște desene în spațiu. Privitorul se mișcă în spațiu și se mișcă printre elemente. Nu e numai documentare și nu e numai o poveste despre cum am construit eu Arhiva. E un „reading room”. E formula unei cercetări. Sun ziarele mele, desenele mele, picturile mele. Astea sunt variantele Muzeului Cunoașterii. Eu călătoresc cu ele-n geamantan. Neavând o instituție în spate, să-mi asigure ajutorul necesar, asigurările și transportul, mi le duc singură. Ele sunt mici, dar în expoziție devin mari, sunt gonflabile sau sunt telescopice, folosesc diagrame, cărți, mai cumpăr obiecte la locul respectiv. E citată cumva școala sau laboratorul. Uneori, eu mai spun că sunt Mary Poppins. Mă duc cu geamantanul și scot expoziția din el.

Și a scos sute de astfel de expoziții din geamantan, de la Barcelona, Zurich, New York și Oxford, până la Sydney și Mexic. În galerii mai mici, și într-unele cele mai mari instituții de artă ale lumii - Centre Pompidou din Paris, Tate Modern din Londra, MUMOK Viena ș.a.m.d.

Din punctul ăsta de vedere, Lia Perjovschi crede că Nicolas Bourriaud, curator și critic de artă, are dreptate când spune că trăim în cultura post-producției, că se produce prea mult, că artistul nu-și prea mai poate permite un atelier, fiindcă e prea scump, că toate costurile de transport și asigurare a lucrărilor sunt prea mari. „Ideea e să faci ce poți din ceea ce ai. Noi, de exemplu, până am construit aici [casa de la Sibiu, n.r.], a durat foarte mult și încă mai avem datorii. Am vândut lucrări, Dan a mai câștigat niște premii, dar numai acum cinci ani s-a schimbat viața noastră. Apartamentul din București nici măcar nu era zugrăvit. Prin anii 2000, toți banii noștri erau 2.000 de euro. Și 1.000 i-am dat unei mătuși din Buftea (nu mătușa Tamara) și i-am zis că vreau pământ. Am zis că poate-mi construiesc un atelier la Buftea. Dar doar gardul costa 2.000 de euro. N-am mai făcut nimic acolo, dar atunci am început să mă gândesc la spațiul ăsta. Cum ar arăta și ce-ar fi dacă l-am lăsa în urmă ca o bibliotecă, fundație, rezidență? Ne-a împins viața încolo și încoace și am încercat să facem ce-am putut din ce-am avut. Am dus-o greu, dar am reușit să supraviețuim. Dar scuza artistului de secol 19, cu artistul flămând și sărac, nu mai merge. Nu, trebuie să fii propriul manager. Trebuie să te promovezi. Doar că ne-am întâlnit cu niște oameni, nu era destul. Am făcut Arhiva ca să știu, ca să recuperez ce-mi lipsea din educație, dar și pentru că mă simțeam prost. Nu știam dacă sunt un artist bun”. 

Casa în care se află Arhiva de Artă Contemporană și Muzeul Cunoașterii nu e nici pe departe un spațiu formal, cu vitrine și etichete, ci un loc cosy, unde viața de zi cu zi își lasă urmele mici. Într-un colț, niște valize gata oricând să fie umplute cu bucăți din Muzeu și duse spre expoziții din cine știe ce orașe îndepărtate, unde vor recrea, într-o încăpere, pe un zid, într-un colț sau pe o masă, câteva noduri din rețeaua cunoașterii, așa cum și-o reprezintă Lia. În același timp, spațiul ăsta e și locuința celor doi artiști, și cu toate astea, semnele vieții domestice sunt în minoritate. Bucătăria deschisă chiar în fața rafturilor unde se află arhivele seamănă mai mult cu o convenție din teatru, spune Lia, care, pentru o vreme, a lucrat în anii ’80 ca scenograf. Într-un fel, masa unde, la ora prânzului, ne-așezăm și mâncăm orez chinezesc și zacuscă, e un alt departament al Muzeului, unde se întâmplă toate ritualurile vieții de zi cu zi. Unde se face ceaiul pe care-l bea Lia Perjovschi înainte să lucreze la conceptul unei noi expoziții și cafeaua pe care-o bea Dan Perjosvchi, înainte să concentreze într-un desen cea mai încâlcită criză socială a momentului.

Când am întrebat-o pe cum e să trăiești mai bine de 30 de ani alături de un partener de viață artist, Lia a răspuns amuzată: „Cu negociere”.

Ne cerem părerea unul altuia. Uneori ține la părerea mea, alteori nu. Și eu la fel. Discutăm foarte mult, dezbatem. Uneori ne poziționăm la extreme, alteori ne înțelegem. Odată, am avut o problemă legată de Arhivă. Când aveam atelier din București, tot timpul îl prezentam „atelierul Lia și Dan” și spuneam că e cu ajutorul lui Dan. Dar ce însemna acest ajutor? Financiar. El câștiga mai bine, că era mai de succes sau are o relație cu banii mai bună decât a mea, și eu am fost captiva acestei Arhive. E o muncă fabuloasă, nu-și dă seama de asta decât cineva care face o arhivă. Dar Dan, fiind mai popular, toți îl luau pe el să vorbească despre Arhivă. Și am zis „Până aici”. Arhiva e a mea și e o lucrare de artă. În loc să pictez, am făcut asta. Și trebuia să mi-o iau înapoi. Asta a fost cea mai dură negociere. Arhiva asta am făcut-o inițial pentru mine. Eu nu existam și a trebuit să mă verific. Am construit ceva ce m-a construit. Dan nu avea nevoie. Eu sunt un om oarecum dificil și n-am fost acceptată cu ușurință. Nu sunt și nici nu vreau să fiu. Lui Dan îi convine să fie acceptat. Eu am zis „Nu am nevoie de nimeni, eu am instituția mea. Și prin instituția mea văd oameni și îmi fac dreptate”. Uneori, mai spun, împrumutând statement-ul unei feministe: „Din obiect, am devenit subiectul istoriei”. Așa și eu. Eram un obiect. Femeia era un obiect. Eu depindeam, nu am avut serviciu. Din când în când, făceam scenografie. Dar am fost artist liber profesionist, dar care, când era vorba de bani, nu făcea foarte mulți. Acum predau, fac expoziții din care sunt plătită, fac workshopuri, câteodată mai vindem lucrări și tot așa. Arhiva m-a făcut pe mine subiect, iar prin prin muzeu, eu încerc să-ți fac pe alții, din obiecte, subiecți. 

Într-un interviu din 2011, Lia Perjovschi spunea că n-a avut concediu din anii ’90. Și asta fiindcă viața ei de artistă care și-a creat propria bibliotecă, propria arhivă și propriul muzeu înseamnă un continuum de muncă. „O viață normală mi-ar fi plăcut”, spune Lia, „dar n-o regret. Trebuie să alegi, nu poți altfel. Toate au venit dintr-una-n alta. Într-un fel îmbătrânim, într-un fel trebuie să ne gândim ce facem, la ideea de a lăsa ceva în urmă”. Lucrările Liei Perjovschi nu sunt comerciale, nu sunt „obiecte frumoase de sufragerie”, dar, cu toate astea, ar putea să-și vândă arhivele către Getty sau Sotheby’s. „Dar eu nu vreau. Pentru că nu am nevoie nici de sute de mii, nici de milioane. Aia obligă mult și după aia n-o să mai am nimic. În fine, eu aș fi vrut să construiesc muzeul ăsta, care ar fi fost început cu obiectele mele, dar nu ar fi fost forever din creioane. Jucăriile astea pentru copii, pe care le am eu, prin care poți învăța câte ceva, ar fi putut fi făcute instalații mari, făcute cu ingineri, cu oameni de specialitate”. Până atunci însă, Muzeul Cunoașterii se va completa în casa soților Perjovschi cu obiecte, cărți și frânturi de informație, gata oricând să devină o școală pop-up, „dacă îmbătrânim și nu mai avem energie de drumuri și avioane (...). Primesc deja grupuri de copii, mici, mari studenți, Munchen, România, Cluj, arhitecți, artiști, grupuri informale, unii vin să-și dea doctorate și se uită la cărți. Îmi place să vorbesc cu oamenii, și nu din curiozitate pentru mine. Nu ai ce să faci cu povestea nimănui. Dar nu suport să văd oameni de calitate, care n-au avut posibilități sau șanse. Striviții, cumva. Sau unde simt eu că e timiditate sau nehotărâre, atac. Îi trec strada sau ceva (râde). Vreau să vorbesc despre viață, despre idei, despre proiecte, de cine depindem, povești din astea”.

Expoziția „Bits and Fragments” a Liei și a lui Dan Perjovschi poate fi vizitată până pe 24 martie la Galeria Espaivisor din Valencia.

Din seria „Locul de muncă”, puteți citi și:

Omul văzut de departe. Live cu pictorul Andrei Gamarț

Tolici: „Fuck muza!”

Gorzo și plantele invazive