Cu o săptămână înainte de Crăciun, șase adulți din redacția Scena9 ne-am apucat să citim cărți pentru copii. Pretextul a fost căutarea unor cadouri numai bune de pus sub brad celor mici. În realitate, însă, a fost un exercițiu terapeutic pentru fiecare dintre noi, într-o perioadă în care abia ne mai vedem capul de atâtea știri încâlcite și alarmante.
Împreună cu prietenii de la Cărturești, am făcut o listă, în care găsiți și câteva dintre cele mai noi și mai vioaie cărți pentru copii, dar și titluri clasice, care din miezul unui 2018 agitat fac legătura directă cu copilăriile noastre de acum câteva decenii. Toate sunt, însă, pline de culoare și imaginație, prietenoase și pline de sentimente care dau bătăi de cap lumii adulților. Între coperțile lor, se deschid portaluri spre lumi posibile mai bune, unde cu toții putem învăța (sau ne putem reaminti) cât de importante sunt prietenia, înțelegerea și curajul, unde lupii și aricii vorbesc, cârtițele își doresc pantalonași și purceii scriu poezii, unde piticii și cavalerii au parte de nenumărate aventuri, în care fricile sunt de cele mai multe ori învinse.
O mică plimbare cu Mary Poppins, de Hélène Druvert, traducere de Svetlana Cârstean, Editura Arthur, 2018
Când afli că un personaj de care a-i fost îndrăgostită în copilărie se întoarce, regresia infantilă e aproape instantă. E ca și cum ți s-ar întoarce bunicii, verile lungi și pe alocuri plicticoase (doamne, ce m-aș mai plictisi și azi așa), ca să nu mai vorbesc despre sutele, miile de ore în care mă rătăceam prin cărți de-a valma – de la cărțile „de copii”, la care strâmbam ușor din nas, până la romanele maică-mii, epopeile SF ale lui tata și alte cărți din care nu pricepeam mare lucru. În tot peisajul ăsta livresc, câteva cărți au rămas fermecate până azi – iar seria Mary Poppins, de P.L. Travers se numără printre ele.
Geniul lui Travers, dacă-mi permiteți, e că stăpânește perfect lumea cărților sale, structura lor și construcția personajelor. Dacă stau să mă gândesc un pic, guvernanta englezoaică, pe alocuri severă, alteori cu tabieturi bizare, dar mai mereu magică, a fost prima (semi-)antieroină din viața mea. (Plus că m-a făcut să mă întreb de mică de ce nici eu, nici copiii din cartierele periferice în care am crescut nu avem bone sau guvernante.) Pentru Jane și George, copiii familiei Banks, Poppins e cea care-i învață zborul și le arată că păpușile și animalele de la circ vorbesc. Apoi, când își încheie misiunea, pleacă fără prea multe cuvinte, lăsându-i pe copii să tânjească după ea – până la următoarea ei negreșită întoarcere. Pentru mine s-a întors acum după 20 de ani și mai bine, într-o formulă de design spectaculoasă – ilustrații decupate migălos cu laserul, numai în alb și negru – ca să mă plimbe alături de copiii familiei Banks până la stele și printre constelații.
Dacă ești curios să vezi cum a migălit la ilustrațiile superbe ale cărții Hélène Druvert, artistă specializată în lucrul cu hârtia și materialele textile, click play mai jos. (Ioana Pelehatăi)
Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de România modernă, de Adina Rosetti, Cristina Andone, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Victoria Pătrașcu, ilustrații de Sorina Vazelina, Szabo Zelmira, Maria Surducan, Ileana Surducan, Cristina Radu, Anabella Orosz, Kurti Andreea, Keszeg Agnes, Oana Ispir, Livia Coloji, Maria Brudașcă și Criss Barsony, Editura Univers, 2018
Deși e scrisă pentru copii, am face bine s-o citim cu toții. Fiindcă majoritatea am crescut într-o cultură în care femeile lipseau aproape cu totul din cărți, din panourile de onoare, din listele cu personalități importante ș.a.m.d. În mare parte, de altfel, mai ales în școli, lucrurile arată la fel și azi. Dar Nesupusele vin să umple tocmai golul ăsta și să ne facă cunoștință, simplu, vesel și prietenos, cu cel puțin o sută de femei care au pus umărul ca lumea noastră să fie un pic mai bună. Deschizi cartea și dintr-o dată e ca și cum ai avea o lanternă care te-ajută să vezi că, în casa unde locuiești din totdeauna, și unde familia ta a trăit de când se știe, sunt muuult mai multe camere decât credeai. În ele, dai peste femei care au scris, au pictat, au pilotat avioane, au cercetat, au creat și-au inovat, dar despre care ori n-ai auzit niciodată, ori nu știi mare lucru. Mai mult, cartea asta (la care au lucrat numai autoare și ilustratoare, toate una și-una) nu e doar un muzeu: îți prezintă unele dintre cele mai curajoase femei din România zilelor noastre, fie că-i vorba de jurnaliste, artiste sau cercetătoare. În felul ăsta, e o invitație cât de poate de binevenită pentru copii să le redescopere pe femeile alături de care cresc, dar și să-și urmeze visurile, chiar dacă lumea din jur nu-i întotdeauna pregătită. Deocamdată a apărut doar volumul I din Nesupusele, dar stați cu ochii pe pagina lor (unde aveți din plin ce face), ca să fiți pe fază la volumul II. (Andra Matzal)
„Era în timpul sângeroșilor ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. În cei șase ani de război, românii au luptat de la Stalingrad până în Munții Tatra. Zilnic, zeci, chiar sute dintre ei, erau răniți. Cineva trebuia să-i aducă pe acești oameni de pe front în spitalele unde medicii puteau să le salveze viața. Așa a apărut o unitate sanitară de aviație cum nu a mai existat nicăieri în acele vremuri, Escadrila Albă. Un echipaj de avioane sanitare conduse doar de către femei.”
Profesorul Astro Cat și frontierele Universului, de Dominic Walliman, traducere de Virginia Costeschi și Petru Aron Costeschi, ilustrații de Ben Newman, Editura Pandora M, 2016
În copilăria mea petrecută mai întâi în comunism și apoi într-o tranziție lâncezită, Teleenciclopedia cea de fiecare sâmbătă a fost unul dintre cele mai prietenoase contacte cu știința. Era seara în care Florian Pittiș și Sanda Țăranu - voice-over-i ai copilăriei mele - îmi povesteau despre jungle și regi și zgârie-nori. Cel mai mult mă fascinau poveștile despre Univers, întinderea aceea presărată de astre și planete căreia mintea mea de copil îi căuta totuși un capăt.
Aș fi vrut să-l am pe-atunci alături pe Astro Cat - cea mai deșteaptă pisică din câte s-au văzut. N-are cum să nu fie, din moment ce știe totul despre sistemul nostru solar și despre ce-i dincolo de el. Poate să zică la orice oră cum funcționează gravitația, din ce-s făcute stelele, de unde vin și de câte feluri sunt sau cât timp a trecut de la Big Bang. Aventurile sale sunt desenate de Ben Newman, un foarte apreciat autor de benzi desenate din Marea Britanie.
Din aceeași serie face parte și Profesorul Astro Cat și Aventura Atomică, o călătorie în lumea fizicii, de-a lungul căreia copiii pot afla despre energie, forțe și particulele esențiale din care-i făcută lumea. (Vlad Odobescu)
„În fiecare noapte, când Soarele coboară la orizont, ultimele sale raze transformă cerul într-o frumoasă panoplie colorată. Pe măsură ce se lasă întunericul, aceste culori se transformă într-un fundal albastru-închis, pe care apar, ca într-o tapiserie, multe stele strălucitoare. Când privești stelele și întunericul care le înconjoară, te uiți de fapt la cel mai mare lucru care există: Universul!”
Aiurea-n tramvai, de Adina Rosetti și Livia Coloji, Editura Curtea Veche, 2018
Ce bucurie, ce plăcere să citesc cartea asta scrisă de Adina Rosetti pe model oulipian (adică literatură cu constrângeri - ca și cum ai ști că trebuie să ajungi de la punctul A la punctul B doar prin sărituri, sau, literar vorbind, ca și cum ai scrie un roman întreg impunându-ți să nu folosești deloc litera „e” - vezi Dispariția lui Perec) și ilustrată de Livia Coloji cu inimă de copil și culori fermecate. Aiurea-n tramvai. Aventurile lui Anton în țara cuvintelor anapoda e o frumusețe de carte (nu e o întâmplare că tocmai a primit premiul pentru cea mai frumoasă carte pentru copii apărută anul ăsta) care folosește jocul cu limbajul ca să construiască o aventură palpitantă printre sensurile proprii și figurate ale cuvintelor.
Anton, un băiețel care visează să devină Leonardo da Vinci, intră printr-o magie într-o lume unde „tot ce se spune își pierde sensul obișnuit”, iar „oamenii îndeasă mâțele-n sac, pupezele de neam ales poartă colac, iar copiii se joacă de-a despicatul firului în patru și de-a tăiatul frunzei la câini”. La finalul cărții, există un glosar cu peste 100 de expresii în limba română și explicațiile lor (uneori amuzante, alteori ca niște madlene - mai ții mine cam cât de des îți zicea cineva când erai mic „brânză bună în burduf de câine”?). Pe scurt, Aiurea-n tramvai e perfectă pentru copiii care stau mai mult în telefon și mai puțin în cărți. Ia-o degrabă și fă-o cadou primului copil pe care-l întâlnești în cale și nouă ani de fericire se vor pogorî asupra ta. Am spus. (Luiza Vasiliu)
P.S. Adaug pe ultima sută de metri o bandă desenată proaspăt apărută, Vacanța lui Nor, de Ileana și Maria Surducan, o minunăție pe care am devorat-o într-o seară și care mi-a adus aminte de vacanțele de vară și prietenii mei din copilărie, de puterile noastre magice de-atunci, de bunici și de vremurile în care părea că o să trăim veșnic (bonus: o zână sirenă care joacă snake pe telefon).
Între cer și mare, de Terry Fan și Eric Fan, traducere de Iustina Croitoru, Editura Humanitas, 2018
E povestea lui Finn, un băiețel care construiește o corabie cu care pornește spre o lume a poveștilor, locul „unde se întâlnesc cerul și marea”. Călătoria e, de fapt, un omagiu adus de Finn bunicului său, cel cu care a crescut și care i-a zis mereu povești. Cu ajutorul unui pește uriaș auriu, el ajunge pe Insula Cărților, populată de păsări cititoare, iar de aici încolo, totul se transformă într-o lume de vis, cu scoici uriașe, dragoni și corăbii zburătoare. Între cer și mare este ultima carte a fraților Fan, doi canadieni care lucrează împreună și care fac niște ilustrații incredibile (lui Terry Fan îi place la nebunie să deseneze balene, iar aici sunt cam peste tot). De când am pus mâna pe ea, nu m-am săturat să o răsfoiesc, mai ales că desenele au ceva hipnotic și, exact cum zice și titlul, sunt între cer și mare. (Ionuț Sociu)
Cârtițel și pantalonașii, de Zdeněk Miler și Eduard Petiška, traducere de Petra Dobruska, ilustrații de Zdeněk Miler, Editura Arthur, 2018
Dacă ar fi să aleg o singură carte dintre toate cărțile pentru copii apărute în ultimul an la noi, aș alege, indubitabil, Cârtițel și pantalonașii. Pentru că e o poveste simplă și teribil de înduioșătoare despre prietenie. Sau despre ce se întâmplă când ești un Cârtițel și-ți dorești mult de tot o pereche de pantalonași cu buzunare în care să-ți pui comorile pe care le aduni pe sub pământ (un cui, o oglinjoară, o biluță). Despre cum găsești ajutor la prieteni (un rac, niște in, o barză, un arici), dacă știi să-i rogi frumos. Desenată adorabil-stângaci de un animator care a făcut în total 50 de filmulețe cu Cârtițel, scrisă de un autor ceh care avea interdicție să scrie cărți pentru adulți în anii ‘50, așa că a trecut la copii, povestea lui Cârtițel (Krtek, în cehă) a făcut ocolul universului, de la Veneția, unde filmul de animație inspirat din carte a câștigat un Leu de Argint în 1957, până în spațiu, unde i-a însoțit sub formă de Cârtițel de pluș pe astronauții de la NASA, în 2011. Acum câteva săptămâni, când am fost pentru prima dată la Praga, m-am întâlnit cu Cârtițel pe fiecare centimetru pătrat de oraș, în vitrinele pentru turiști, în piețele de Crăciun, mai mic decât un deget mic și mai mare decât un adolescent în mărime naturală. E un motiv pentru care cârtița asta desenată a ajuns un fenomen mondial. Cred că are legătură cu bunătatea. (Luiza Vasiliu)
Lupul cel Mare și Lupul cel Mic, de Nadine Brun-Cosme, traducere de Lavinia Braniște, Editura Cartea Copiilor, 2017
Când ți-e frică de lumea cea mare, când ai vrea să treci prin ea cu cineva de mână, când te simți singur și mic – nu trebuie neapărat să fii mic. E drept, însă, că cei mai mulți dintre noi simt de mici cum li se strecoară în suflet frica și tristețea asta. Ăsta e Lupul cel Mic.
Lupul cel Mare nu se preocupă. Stă sub copacul lui în vârf de deal, își face exercițiile de gimnastică între crengi, mănâcă fructe, iar noaptea se învelește cu o pătură din frunze. Și totul e la fel, în fiecare zi și el are tot ce-i trebuie, fără să simtă vreo lipsă.
Dar când în curgerea zilelor lui apare mai întâi un punct în zare, pe care-l deslușește apoi a fi tot un lup, îl încearcă o strângere de inimă. Iată pe cineva exact ca el, dar mic. Fără să-și bată prea mult capul, Lupul cel Mare îi oferă celui mic un colțișor de pătură, câteva fructe și crengile pentru gimnastică. Dar apoi, în seara zilei următoare, când cel mare se întoarce din plimbare, cel mic – ia-l de unde nu-i.
Lupul cel Mare și Lupul cel Mic e despre oglindirea în celălalt, prietenie și generozitate. E și despre pierdere și regăsire. Dar, poate cel mai important, e despre cum poți să faci loc să se scurgă în inimă mai multă iubire și încredere decât frică și singurătate. (Ioana Pelehatăi)
„Seara, când Lupul cel Mare reveni din pădure, sub copac nu se vedea nimic.
Sunt încă prea departe, desigur, își spuse el și zâmbi.
Traversă lanul întins de grâu și ajunse la poalele dealului. Sub copac tot nu se vedea nimic.
Ce ciudat, își spuse el. Lupul cel Mic parcă nu era, totuși, atât de mic.
Pentru prima dată, se simți neliniștit. Urcă dealul înapoi mai repede ca-n alte seri.
Dar nu era nimic sub copac, nici mare, nici mic.
Totul era ca înainte. Doar că acum, Lupul cel Mare era trist.
Pentru prima dată, în seara aceea, Lupul cel Mare n-a mâncat deloc. Pentru prima dată în seara aceea, Lupul cel Mare n-a dormit deloc. A stat și a așteptat.
Pentru prima oară își dădea seama că și ceva mic, chiar foarte mic, poate să-ți ocupe un loc în inimă.
Chiar mult, mult loc.”
Rostogol și vulcanii noroioși, de Lavinia Braniște, ilustrații de Andrei Măceșanu, Editura Arthur, 2018
Purcelul Rostogol, ariciul Păducel, cârtița Șobo și veverița Mili sunt într-o tabără de creație literară la Vulcanii Noroioși, unde se mănâncă mult piure. Citesc acum în tren despre aventurile lor și râd de una singură.
Rața Grațian e organizatoarea și instructoarea, doar că ea e o fire artistică și nu are chef să completeze tabele și să predea unor tembeli. Norocul face ca în tabără să se afle și bursucul Urlic, care poate să o suplinească pe rața Grațian. Dar chiar și Urlic, entuziast din fire, e un pic dezamăgit când aude una dintre primele creații ale tinerilor poeți:
„Pentru blana mea de fetru
Vreau râme un kilometru.
- Bravo, copii. E un început, spuse el, încercând să-și ascundă dezamăgirea.
Pe vremea lui, când era copil, parcă nu erau toți așa obsedați de mâncare.”
Cartea Laviniei Braniște e incredibil de amuzantă, indiferent de vârstă. E ca jocurile alea pe al căror ambalaj spune „Recomandat de la 3 la 80 de ani”. Așa că, după ce cobor din trenul ăsta, care face multe ore, mă duc să caut și celelalte cărți cu aventurile purcelușului. Și poate mă apuc de scris poezii, inspirată de versurile lui Rostogol. (Diana Meseșan)
„Un purcel crescut în soare
Fără pălărie mare,
Despre pepeni și harbuzi,
Barabule, cucuruzi,
Despre viața la grădină
În căldură și lumină,
Semne multe de întrebare
N-are.”
Basme, de Wilhelm Hauff, traducere de Irina Vlad, ilustrații de Livia Rusz, Editura Humanitas Junior, 2018
În copilăria mea alb-negru, am citit și ascultat cu poftă nemăsurată atâtea basme, încât cred că, dacă mi-ar scutura cineva bine de tot mintea de acum, la 36 de ani, ar găsi dulapuri întregi cu aventurile & transformările în care-am plonjat prin Povești nemuritoare, Basmele popoarelor (și erau multe!) & co. Așa că, atunci când am citit în recomandările criticului literar Mihai Iovănel despre Basmele lui Wilhelm Hauff, m-a apucat o frenezie mai ceva ca atunci când îmi citea tata pentru a suta oară cum Rosarita se mută de nevoie sub pământ cu un uriaș. Basmele lui Hauff (scriitor german care sigur ar fi făcut treabă foarte bună dacă n-ar fi murit la 25 de ani), care au mult din spiritul celor 1001 de nopți orientale, nu doar că m-au dus cu viteză de expres înapoi în copilărie, când n-ai nevoie de prea multe ca să te cufunzi în poveste: „- Ce-ar fi să ne prefacem în berze? - Bine-au grăit, răspunse califul.” Dar s-au dovedit un cadou excelent pentru mintea de acum, care-a absorbit straturi noi de umor și subtilități, bucurându-se în același timp 100% de tot drumul prin labirinturile poveștilor pline de suspans. Într-o lume cu realități virtuale, explodată în culori și informație la hiperviteză, cartea asta nu doar că rivalizează cu toate, dar e și o lecție despre forța uriașă a imaginației. Mai mult, cartea asta e un reminder că limba română e mult mai bogată decât o găsim azi în majoritatea cărților (am suspinat de bucurie citind despre „ciozvârta de șopârlă” și „țechini cu toptanul” etc.) și o redescoperire a ilustrațiilor pline de viață ale Liviei Rusz, la rândul ei cu o poveste de viață care merită dată mai departe. Propunerea mea ar fi rezolvați doup misiuni dintr-o lovitură: faceți cartea cadou copiilor, dar citiți-o împreună, cu voce tare. (Andra Matzal)
„Deodată, ca prin farmec, picioarele li se subțiară, se făcură lungi și roșii, frumoșii iminei galbeni ai califului și ai însoțitorului său se preschimbară în labe urâte de barză, brațele se prefăcură în aripi, gâtul să înălță dintre umeri și se lungi cu un cot, bărbile se făcură nevăzute, iar trupul li se acoperi cu pene albe.
- Ai un plisc frumos, vizire, spuse califul, mirându-se îndelung. Pe barba Profetului, așa ceva n-am mai văzut în viața mea!”
Ariciul confuz, de Dick King-Smith, traducere de Cristina Nan, Editura Nemira, 2018
Recunosc că ce m-a convins să citesc cartea asta a fost tocmai prezentarea pe care am găsit-o pe site-ul editurii: „Povestea lui Max, micul arici care devine erou! Familia lui Max îsi dorește nespus să poată merge în parc. Însă, până acum, nimeni nu a reușit să găsească o cale sigură de a traversa șoseaua aglomerată. Va putea oare Max să rezolve această problemă?” Cum să reziști la așa ceva? Aproape ca într-un roman inițiatic, traversatul străzii devine pentru Max (numele lui complet este Victor Maximilian St. George) un test de maturitate, o călătorie cu obstacole și pericole. Prima lui încercare de a ajunge în parc (pe la trecerea de pietoni) eșuează, după ce ajunge să fie lovit de un biciclist. Max se răstoarnă și se lovește la cap, dar reușește până la urmă să se întoarcă acasă. Are un cucui, vorbește neclar și e cam amnezic, așa că doarme vreo 24 de ore. Panicate, surorile lui „s-au grăbit să-și frece năsucurile de al lui (cel mai sigur loc unde aricii se pot freca unii de alții)”. Dar Max își revine și e gata pentru o nouă traversare. Mai multe nu zic. Trebuie să citești cartea ca să afli ce se întâmplă. (Ionuț Sociu)
„- Ai traversat strada? au strigat surorile lui.
- Da, a zis Max obosit. Am alfat pe unde vertrasează oamenii, însă…
- Însă mașinile nu opresc decât pentru oameni? l-a întrerupt tata.
- Da, a încuviințat Max. Nu și pentru arici.”
În Lista de citit, mai găsești:
7 cărți care ne dau speranță
7 distopii din cărți, ca să fim cu ochii în 4
7 cărți de autori români pe care le-am vrea în manualele de liceu
Am dat o tură prin Balcani în 7 cărți
7 cărți LGBT în toate culorile dragostei
7 cărți despre sex (și nu numai)
7 cărți de știință, ca să ne-aducem aminte câte avem de învățat
6 cărți scrise de femei, pe care să le citești cu prima ocazie
7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede
7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești
5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim
Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta
