În zorii zilei, singură în salonul de spital, Adela* strânge la piept o salopetă croită pentru o viitoare mamă. Cu o zi înainte intrase în clădire cu gândurile roze ale unei femei de 28 de ani care urmează să devină mamă pentru prima dată. Era însărcinată în luna a șasea și rămăsese gravidă în urma unui tratament costisitor și a unor ani plini de frământări și speranțe că va avea un copilaș. Ca să nu-și piardă sarcina sau să riște un avort spontan, a fost nevoită să facă un cerclaj, o procedură chirurgicală care presupune reducerea diametrului colului uterin printr-un fir sau două de sutură. Dimineața, în salon, Adela nu mai simțea nimic din bucuria unei viitoare mame, ci doar „un gol imens”. Singurul gând care îi mai zvâcnea în tâmple era că vrea să fie lângă copilul ei, acum un avorton.
Calvarul a început când anestezia locală nu și-a făcut efectul și Adela a simțit tot ce i se face. Când i-a atras atenția doctorului, i s-a răspuns „hai, dracu’, mai rezistă un pic, că mai e puțin”. Doctorul rezident a uitat însă un tampon în vaginul ei. Când medicul specialist a observat greșeala, a scos cu mâna ei tamponul din Adela. Peste câteva ore, s-a activat avortul spontan. Adela s-a dus la camera de gardă și le-a zis că îi este rău. A auzit în telefon vocea doctorului ei, care îi zicea colegului: „Decât să moară doi, mai bine moare unul.” Fără să i se ofere apă, în plin proces de naștere, asistentele i-au zis să nu mai urle, că n-au ce să-i facă. A născut fără să primească ajutor, asistentele au venit doar s-o curețe. Una i-a zis: „Hai, lasă, dragă, că voi oricum faceți copii.”
„M-am uitat așa la ea, și nu știu de unde am avut putere, de unde am avut curaj, nebunie, să-i spun, doamnă, să știți că sunteți asistentă medicală, dar sunteți degeaba”, mi-a povestit Adela. „Să știți că pentru mine a fost primă sarcină”, a continuat. „Nu știți să vă faceți meseria. Și probabil că v-ați făcut asistent medical pentru șpaga pe care o primiți, nu că vă iubiți meseria.”
Adela este una dintre multele femei rome care au supraviețuit rasismului instituționalizat din România. Experiențele lor dovedesc că identitatea și sexualitatea femeilor rome continuă să fie văzute prin prisma unor preconcepții rasiste, iar semnalele lor de alarmă sunt rareori luate în serios. Astfel, pentru ele perioada maternității devine o luptă pentru supraviețuire, în care mama trebuie să răspundă discriminărilor și să facă față unui sistem în criză. „Să fii o mamă romă înseamnă să ai grijă de tine, de copilul tău și să lupți cu sistemul,” spune Carmen Gheorghe, președinta Asociației pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome E-Romnja.
Din statistici nu-ți poți face o idee despre situația mamelor rome, pentru că în România nu se culeg date pe criteriu etnic. Știm însă din experiențe personale și din cercetări că dacă femeile nerome se confruntă cu valori patriarhale și sărăcie, femeile rome se mai luptă în plus și cu rasismul. Pentru ele, a deveni mamă în România înseamnă să dai piept cu o cultură în care trecutul sclaviei, Holocaustul și abuzurile împotriva romilor din timpul comunismului nu sunt chestionate. „Femeia romă se naște în aceste sisteme de opresiune”, spune Anca Nica, activistă E-Romnja. „[Sistemele de opresiune] nu fac altceva decât să o facă să dezvolte tot felul de instrumente să navigheze și să supraviețuiască prin ele.”
Cum arată rasismul împotriva mamelor rome? Cu ajutorul activistelor E-Romnja, am explorat și deconstruit câteva dintre cele mai răspândite mituri rasiste legate de mamele rome din România. Pe lângă text, în articol poți auzi vocile mamelor din comunitățile tradiționale din Mizil (jud. Prahova), Valea Seacă (jud. Bacău) și Giurgiu, pe care activistele le-au înregistrat în cadrul proiectului DajPhen (denumire ce vine de la cuvintele din limba romani pentru mamă, daj, și soră, phen).
Mitul 1: femeile rome sunt mai rezistente la durere decât cele nerome.
Convingerea că oamenii de culoare nu simt durerea la fel de intens ca albii este una dintre ideile de bază ale ideologiei rasiste. A fost folosită inițial pentru a justifica sclavia, iar mai apoi exterminarea oamenilor de culoare, sub pretextul că ar fi mai puțin umani decât cei albi. Istoria medicinei este pătată de această convingere. Dr. J. Marion Sims, supranumit tatăl ginecologiei moderne, a contribuit la dezvoltarea acestei ramuri prin experimentele pe care le făcea pe sclavele afro-americane fără să le administreze anestezie.
Preconcepția continuă să influențeze sistemul medical și în prezent. În Statele Unite, studiile arată că doctorii sunt mai puțin predispuși să ia în serios pacientele afro-americane când acestea se plâng de durere. În 2016, Universitatea Virginia a publicat o cercetare în care arăta că doctorii tind să considere un pacient afro-american mai rezistent la durere decât unul alb. Din cei 222 de doctori intervievați, aproape 60% considerau că pacienții afro-americani au pielea mai groasă decât cei albi, iar 12% că au terminații nervoase mai puțin sensibile decât pacienții albi.
În România, regăsim convingerea asta în refuzul administrării anesteziei pentru pacientele rome sau în minimalizarea suferinței lor, care devine în ochii celorlalți o exagerare. „În timp ce multe femei românce sunt felicitate atunci când nasc, femeile rome nu primesc aceste laude”, explică Carmen Gheorghe de la E-Romnja. „Este de la sine înțeles că ele sunt puternice, pentru că oricum sunt învățate cu o viață plină de greutăți. (...) practic femeilor rome nu li se dă voie să aibă niciun fel de emoții legate de nașterea lor, de anxietatea care se produce.”
Mitul 2: femeile rome sunt mai fertile decât cele albe.
Și prejudecata asta se întâlnește în mai multe culturi în care femeile de culoare sunt considerate hiper-fertile și sunt hiper-sexualizate. În SUA, datele arată că rata infertilității este mai mare în comunitățile de culoare decât la femeile albe, iar stigma rasismului face ca femeile care se confruntă cu această problemă să o internalizeze ca pe o dovadă a inferiorității lor.
„Este multă suferință nerecunoscută, personal medical care nu e dispus să dea informații pentru a susține femei rome care vor să fie mame”, spune Roxana Oprea de la E-Romnja. Fără dovezi științifice, femeile rome sunt prezentate ca fiind exclusiv fertile, că „rămân gravide din prima încercare”, explică activista. Pe teren a întâlnit de multe ori femei care sufereau de infertilitate, care au hotărât fie să adopte copii, fie să ajute la creșterea celor din comunitate.
Așa-zisa hiper-fertilitate a femeii rome este una dintre lozincile de care politicienii se folosesc pentru a stârni în majoritari frica pierderii supremației albilor. În Cehoslovacia, ulterior în Cehia, acest discurs al urii a dus la sterilizarea a mii de femei rome între anii 1966-2012. Fără să știe, femeile au fost presate să semneze acordul de sterilizare pentru a avea acces la intervenții chirurgicale. În unele cazuri, victimele erau amenințate că își vor pierde copiii dacă nu se supun acestui abuz. Astăzi, statul ceh plătește despăgubiri victimelor, după ce a fost condamnat de CEDO.
În România, în 2013, Răzvan Buglea, politician PNL, afirma pe social media că susţine sterilizarea femeilor rome, după ce cu aproape două luni în urmă membrii unei grupări de extremă dreapta declarau pe blogul lor că vor dona 300 lei femeilor rome care se vor steriliza voluntar. Tot în același an, președintele țării, Traian Băsescu, lansa un apel către toate româncele albe să facă copii pentru că „avem minoritatea roma, care este extrem de productivă”.
După declarațiile președintelui, E-Romnja împreună cu Centrul FILIA au organizat la Cotroceni flashmobul Cui îi este frică de uterul femeii rome?. „Violenţa asupra femeilor rome a luat faţa urii sistematice şi instituţionale”, scriau mai multe organizații feministe, criticând politica acerbă dusă pentru demonizarea mamelor rome. „La mai puţin de 80 de ani de la Holocaust, opinia publică din România încurajează sau tolerează instigarea la genocid.”
Mitul 3: e ok dacă sunt mame minore, așa e cultura lor.
România este statul cu cel mai mare număr de mame minore din Uniunea Europeană, după Bulgaria. În 2021, 2.523 de fete cu vârsta între 11 și 14 ani aveau cel puțin un copil, iar 521 de fete cu vârsta între 11-14 ani trăiau în uniune consensuală, arată Centrul FILIA. Activiștii pentru drepturile femeilor și experții de gen consideră că numărului mare de mame minore este o consecință a lipsei unui program național de educație sexuală în școli și toleranței statului față de viol.
În 2017, România era țara cu cea mai favorabilă atitudine față de viol din UE. Conform unui sondaj Eurobarometru, 55% dintre respondenți erau de acord că violul e justificabil în anumite condiții. Au fost cazuri în care judecătorii au considerat că o fetiță de 11 ani și-a dat consimțământul în acte sexuale cu un bărbat de 52 de ani. Recent s-a votat ca 16 ani să fie vârsta minimă pentru consimțământ valid în cazul relațiilor sexuale cu minori.
Fenomenul mamelor minore se regăsește și în comunitatea romă. Însă, de multe ori, discursul este construit astfel încât cultura romă să fie văzută drept cauza problemei, dându-se ca exemplu căsătoriile minorilor. „Dincolo de faptul că societatea românească e preocupată de faptul că avem un număr crescut de mame minore, ar trebui să ne preocupe să avem mai multe servicii și sprijin”, spune Carmen Gheorghe. Activista subliniază că mamele minore nu au protecție socială și nici acces suficient la serviciile de sănătate reproductivă.
Una dintre consecințele acestui mit e că poliția refuză să acționeze în cazurile de abuz. Pe YouTube, activistele E-Romnja au postat experiența Marianei, o femeie romă dintr-o comunitate cu care activistele lucrează de mulți ani. Ea a cerut oamenilor legii să intervină atunci când fiica ei de 12 ani a fost amenințată că va fi violată dacă nu acceptă să se căsătorească cu abuzatorul ei. Polițiștii i-au ignorat plângerile și i-au răspuns: „Așa sunteți voi, ț*ganii”.
În 2020, activistele E-Romnja au organizat un protest pentru că poliția a refuzat să intervină când o fată de 8 ani a fost agresată sexual de bunicul său, într-o comunitate în care lucrau. Au protestat în fața primăriei, strigând: „Poliția e complice la viol”. Autoritățile nu și-au schimbat însă atitudinea.
Mitul 4: femeile rome nu țin la copiii lor, de aceea nu se duc la consultul prenatal.
„Aici sunt mai mulți factori”, îmi explică Roxana Oprea, activistă E-Romnja. Enumeră: „lipsa medicilor, lipsa infrastructurii medicale, inaccesibilitate, lipsa banilor”. Dar, pe lângă acestea, mai există un element pe care Roxana îl subliniază: „lipsa de încredere, dată de comportamentul și de tratamentul incorect, dezumanizant, din partea medicilor și asistentelor.”
În România avem doar 12.000 de medici de familie. Majoritatea profesează în București și în marile orașe ale țării. Procesul de deșertificare se resimte mai ales în zona rurală. În 2022, 327 de localități nu aveau medic de familie, ajungându-se la cazuri în care 4.000 de locuitori aveau acces la un sigur medic.
„Îți trebuie bani ca să îți iei mașină să te duci ori la Ploiești, ori la București”, zice Roxana, dând ca exemplu situația femeilor rome care locuiesc la Mizil, unde nu există maternitate. „Iarăși ne lovim de bani și de inaccesibilitate, de fapt.”
Din totalul femeilor însărcinate, un sfert nu are parte de consultul prenatal. O sarcină neurmărită medical poate însemna o naștere prematură, chiar deces. În 2020, numărul mortalității materne a fost dublu față de 2019, cu 17,9 decese la suta de mii de nașteri. Iar „mortalitatea maternă în România este de 15 ori mai mare în rândul femeilor de etnie romă, comparativ cu femeile non-rome”, arată un raport publicat de Centrul FILIA.
În ciuda drumului și efortului de a merge la medic, multe femei rome găsesc o ușă închisă. În Valea Seacă, singurul doctor din comună refuză să consulte paciente rome. Dacă o face, „nu pune mâna pe ele sau pe copiii lor de scârbă”, îmi zice Roxana Oprea. „În contextul ăsta, la ce control să te duci?”, zice ea, revoltată. „Te duci la primar să-ți facă un control ginecologic și să-ți monitorizezi o sarcină?“
Femeile au protestat la primărie împotriva doctorului și a asistentei sale. Acum doctorul le acceptă în cabinetul său doar pe cele care au fost mai vizibile la protest. Anca Nica îi redă cuvintele: „Hai că pe tine te controlez, că iară te duci pe la televiziune și vorbești despre mine”. Tot Anca îmi spune că în perioada pandemiei, mulți doctori se foloseau de pretextul restricțiilor pentru a nu le permite femeilor rome să intre în cabinet.
În alte cazuri, când femeile rome au fost primite la control sau monitorizare de sarcină, au fost întâmpinate cu vorbe dure și umilite. Din cauza comportamentul inuman al unor cadre medicale, multe femei rome nu mai au încredere în doctori. „Și atunci, clar că nu mai vrei să repeți lucrul ăsta, chiar dacă știi că e spre binele tău și e spre beneficiul copilului”, zice Roxana.
Mitul 5: nu există rasism, există doar malpraxis.
Pentru unii majoritari, faptul că femeile rome au mai greu acces la servicii medicale nu ține de rasism structural, ci de faptul că unii medici nu sunt buni profesioniști. Însă Roxana de la E-Romnja spune: „De foarte multe ori, jurământul lui Hipocrate se oprește la culoarea sau etnia pacientei sau este condiționat de plăți informale.” Subliniat și în exemplele de mai sus, rasismul instituțional este vizibil și în medicină. Doctorii fac parte din societate, deci împărtășesc aceleași valori ca restul societății, îmi explică Roxana.
Rasismul cadrelor medicale devine evident prin comentarii legate de ținuta pacientei, refuzul de a le atinge, insulte, abuz verbal și malpraxis. „De fiecare dată când merg la medicul ginecolog, eu în primul rând trebuie să dovedesc că sunt demnă să stau de vorbă cu dumnealui,” explică Ionela Pădure de la E-Romnja. „Într-o primă fază, trebuie să-mi dovedesc umanitatea. Și e al naibii de frustrant și de greu și de apăsător de fiecare dată.”
Frica de doctor are o lungă istorie în culturile unde medicii au făcut experimente pe oameni de culoare, iar cea romă nu face excepție. „Inclusiv eu, când trebuie să mă duc la medic, parcă îmi ia cineva gâtul. Nu am așa deschidere de a merge”, spune Anca. „Și îmi dau seama că este o traumă transgenerațională și că e o frică care s-a perpetuat de la o generație la alta.”
Anca mi-a povestit că de la bunicul ei a auzit despre frica de omul în alb, o teamă care își are originea în experimentele pe care doctorii le făceau pe romi în timpul Celui De-Al Doilea Război Mondial. Totul era făcut sub egida eugenismului, o disciplină care urmărea îmbunătățirea genetică a rasei albe pentru dominarea celor inferioare, prezentă în cele mai renumite universități din Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Dr. Robert Ritter a fost unul dintre oamenii de știință care au legitimat exterminarea sistematică a romilor din timpul Celui de al Treilea Reich. El susținea că deși au origini ariene, romii ar avea un sânge „deteriorat”, cu caracteristici criminale. Rittler sugera sterilizarea majorității romilor și studierea câtorva, adică folosirea lor pe post de cobai de doctorii din lagărele de exterminare ca Dachau și Auschwitz.
Discriminarea nu se limitează doar la femeile cu port tradițional. Și femeile cu studii superioare și cu o situație financiară favorabilă pot deveni ținta atacurilor rasiste. Doar dacă ai pielea albă, ochii albaștri sau părul blond poți scăpa de eticheta rasismului, după cum mi-au zis numeroase surse din comunitatea romă.
Din păcate, în România chiar dacă semnalizezi comportamentul rasist al cadrului medical, de multe ori nu îl poți înlocui, pentru că nu sunt destui medici. De aceea activistele E-Romnja subliniază că este necesar ca absolvenții de medicină să fie familiarizați cu problemele femeilor rome și să se poarte cu empatie cu ele încă de pe băncile facultății.
Mitul 6: femeile rome nu folosesc metode contraceptive
În 2021, un raport UNICEF arăta că Programul Național în domeniul Sănătății Reproducerii nu a mai primit fonduri din partea Ministerului Sănătății de ani de zile, iar Organizația Mondială a Sănătății considera că România nu are o strategie pentru sănătatea reproducerii și sexualității. Din totalul cabinetelor de planificare familială deschise în anii ‘90 mai puțin de jumătate funcționează azi. Asta înseamnă că femeile din categoriile vulnerabile trebuie să-și asigure singure metodele anticoncepționale.
Pentru femeile rome din comunități vulnerabile, viața sexuală este influențată de riscul sărăciei: anticoncepționalele, mersul la doctor și întreruperea de sarcină costă toate. Pe lângă asta, ele nu au acces la informații despre sănătatea reproducerii, pentru că în România nu există programe de educație sexuală în școli.
Pe teren, activistele E-Romnja au aflat că, pentru multe femei, cea mai accesibilă și ieftină variantă rămâne metoda calendarului, adică urmărirea ciclului menstrual și evitarea actului sexual în timpul perioadei de fertilitate. Însă riscul să rămâi gravidă este mare – într-un an, una din cinci femei care folosesc această metodă rămâne însărcinată.
În România, valorile patriarhale fac ca orice ține de maternitate să devină responsabilitatea femeii. Această gândire se regăsește și la bărbații neromi și la cei romi. Femeia are singură grijă de metodele anticoncepționale, iar apoi de copil, mi-au spus activistele E-Romnja.
În cadrul proiectului DajPhen, împreună cu moașa Adina Păun, E-Romnja a organizat sesiuni de educație sexuală cu femeile din comunități. Materialul educativ se găsește pe YouTube.
Mitul 7: femeile rome nu suferă de depresie postnatală, pentru că depresia postnatală este specifică femeilor cu un nivel intelectual ridicat.
Mitul acesta reiterează preconcepția rasistă că romii ar fi inferiori omului alb din punct de vedere intelectual. E o prejudecată des întâlnită în societatea românească, după cum mi-au spus numeroase surse din comunitatea romă, care sunt puse să-și justifice nivelul intelectual în fața interlocutorului rasist. În plus, această gândire propagă și o falsă înțelegere a ceea ce înseamnă depresia postnatală.
Nașterea poate deveni un eveniment traumatizant pentru mame din multe motive, de la predispoziția genetică la lipsa de empatie a cadrelor medicale și violență obsetrică. Multe femei experimentează la câteva zile după naștere baby blues, o stare de tristețe și anxietate care rezultă din schimbarea hormonală din timpul nașterii. Depresia postnatală se resimte ca o accentuare a acestor stări și poate dura luni de zile.
În cazul femeilor rome din comunități vulnerabile, trauma rasismului și creșterea copilului, de cele mai multe ori fără ajutor, pot favoriza dezvoltarea unei forme de depresie postnatală. Nu numai că mama este afectată, dar, dacă nu este tratată, depresia postnatală poate afecta și dezvoltarea copilului. De multe ori, femeile care suferă de acest tip de depresie caută să o ascundă, pentru că problemele de sănătate mintală continuă să fie stigmatizate în România.
Ca răspuns la lipsa serviciilor și la indiferența sistemului, femeile din comunități se bazează pe rețelele de solidaritate pe care le-au format cu activistele E-Romnja, vorbind una cu cealaltă despre problemele cu care se confruntă. „Când știi că mai este altcineva ca tine, când poate găsești de la una o vorbă bună sau când una poate să-ți dea un sfat care să-ți răspundă la o problemă a ta, asta ajută și este important”, mi-a zis Anca.
E-Romnja a organizat un atelier pentru mamele din Mizil despre ce este depresia postnatală și cum se tratează. Roxana mi-a povestit că multe femei au plâns de emoție și s-au bucurat să audă că starea prin care au trecut este un fenomen răspândit, nu o anomalie a caracterului lor. „Pentru că ziceau: Mă, și eu am trecut prin asta, dar credeam despre mine că sunt nebună. Sau alți membri ai familiei spuneau despre mine că mă comport ca o nebună”, mi-a relatat Roxana.
*Mitul 8: lumea va rămâne mereu nedreaptă și nu putem rezolva o problemă ca rasismul instituționalizat.
„O societate care își chestionează prejudecățile, stereotipurile, e o societate mai bună”, spune Roxana. „Și dacă suntem bine unii cu alții, în toată diversitatea asta, e excelent.” E nevoie ca statul să intervină urgent și să dezvolte legi și metodologii pentru nevoile femeilor rome, subliniază experții și activistele E-Romnja. Implementarea unui program de educație sexuală la nivel național, deschiderea cabinetelor de planificare familială și de medicină de familie în comunități ar fi niște primi pași pentru a crea un viitor mai puțin ostil față de mamele rome.
În timp ce asociațiile feministe caută susținerea decidenților, le-am întrebat pe activistele E-Romnja ce putem face la nivel individual. Ca femeie romă, sunt câțiva pași pe care poți să-i faci, ne spune Anca Nica. În primul rând, raportează orice formă de discriminare pe care o întâlnești la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, poliție sau organizații specializate. Anca adaugă: Nu uita să te prioritizezi, să ai grijă de tine.
„Dacă am vorbi mai mult despre corpul nostru, despre sexualitatea noastră, despre problemele care țin de noi ca femei și am vorbi noi între noi despre lucrurile astea, poate am reuși să spargem din tabuurile care ne fac accesul [la servicii de sănătate] și mai greu. Și viața, în general, ne fac mult mai grea,” zice Anca.
Dacă ești o femeie neromă, caută să înțelegi problemele cu care se confruntă femeile rome și istoria abuzurilor prin care au trecut, să fii solidară și să refuzi să consideri diferențele culturale o barieră de netrecut. Dacă ești mamă, educă-ți copilul fără să perpetuezi stereotipurile care adâncesc prăpastia dintre romi și neromi. „În lumea ideală pe care mi-o imaginez eu, femeile se ajută între ele by gender default”, spune Roxana.
Numele Adelei a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea.
