Aicea-i și raiul, și iadul, scrisă de jurnalista și scriitoarea Paula Erizanu, include o colecție de povești emoționante care conturează ultimul secol din istoria Republicii Moldova. Volumul este o mostră de docufiction care îmbină, printre altele, proze autobiografice, memorii și interviuri.
Uite ce scrie scriitoarea Tatiana Țîbuleac despre volum: „Mărturiile culese de Paula Erizanu ne demonstrează încă o dată că moldovenii știu despre trecutul lor mai mult de la alții și mai puțin de la oamenii locului. Pentru prima dată vocile minorităților, ale marginalilor, ale refugiaților și ale emigranților se împletesc într-o poveste comună care vine să umple găurile albe ale unui secol basarabean. „O carte care crește”, spune Paula Erizanu, și chiar asta este, o carte care ne face mai conștienți.”
Paula Erizanu s-a născut în 1992 la Chișinău. A studiat istoria și literatura la New College of the Humanities din Londra, apoi jurnalismul la City University London. A scris despre protestele din 2009 din Republica Moldova în Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2011, ediție trilingvă). Cartea s-a bucurat de o mare atenție mediatică la Chișinău, fiindu-i decernate Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și Premiul pentru cea mai populară carte al Bibliotecii Naționale „Ion Creangă”, de asemenea, fiind nominalizată la Premiile Observator cultural, categoria debut. A fost tradusă în cehă și germană și a primit premiul UNESCO Germania pentru cea mai frumoasă producție de carte a anului 2011 la târgul de la Leipzig. A urmat volumul în poezie Ai grijă de tine (Charmides, 2016), tradus în slovenă. Din 2019, Paula Erizanu a coordonat, împreună cu Alina Purcaru, antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, apărută la Editura Cartier în trei volume. Tot la Cartier, în 2021, a publicat romanul Ard pădurile, pentru care a fost desemnată Tânărul Scriitor al Anului 2021, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din București. Cartea a fost nominalizată și la Premiile Sofia Nădejde și la Festival du Premier Roman din Chambery, Franța. A scris pentru BBC, The Guardian, Financial Times, London Review of Books, Libertatea, Observator cultural, Dilema veche, Scena9, Radio Moldova, Europa Liberă ș.a. În 2019, a fost nominalizată la premiul „Jurnalista de cultură” a anului în cadrul competiției britanice „Words by Women”.
Citește un fragment din volum: povestea unei femei rome care s-a luptat cu discriminarea.
Victorina Luca
„S-au târât prin vie până la cel mai apropiat sat.”
Bunica era mică atunci când a fost luată cu forța în lagăr în Transnistria, în brațele tatălui său. Mama ei reușise să fugă în alt sat cu ceilalți copii.
Străbunelul meu a fost un viorist cu renume. Și, când era în lagăr în Transnistria, soldații îl puneau să cânte în timp ce ceilalți erau împușcați... I-au ucis pe toți, iar când a venit și rândul lui, s-au uitat că numele lui de familie era român, Butucel, și că a fost soldat în Primul Război Mondial, și de asta nu l-au împușcat și pe el. L-au amânat. Nu l-au omorât, dar nici nu l-au eliberat. Până la urmă, el a fugit în timpul unui bombardament, noaptea... A legat-o pe bunica mea, care avea vreo trei ani jumate, în spate, cu o prostire (cearșaf). Au nimerit într-o vie... Acolo s-au ascuns. De foame, mâncau poamă verde. Era iulie. S-au târât prin vie până la cel mai apropiat sat. Și au scăpat.
Dar bunica a rămas cu o mare frică. Ea tot timpul se temea de persecuții, de autorități, de polițiști, de primării. În tot neamul rom a rămas frica aceea.
Ea mă învăța pe mine să spun că nu sunt romă. Și-a schimbat și actele de identitate ca să nu fie țigan la etnie, dar moldovean. Mămica mea a fost, la fel, moldoveancă. Și eu am căpătat această etnie în certificatul meu de naștere.
Bunica era o femeie puternică. Mă învăța mereu să fiu cât mai bună, să învăț cât mai mult, ca ceilalți să nu vadă etnia mea, ci să-mi vadă capacitățile ca om. Îmi spunea să învăț, să învăț. Deși ea nu știa să citească. Putea doar să semneze cu un U rusesc. În schimb, și-a trimis cei șapte copii la școală. Ei s-au căsătorit devreme, pe la 18-19 ani, și n-au mai urmat profesii. Dar mătușa mea a terminat Facultatea de Matematică, însă n-a fost luată la muncă din cauza portului. Pe bunica asta tare a descurajat-o.
Noi eram singurii romi din sat.
Mămica mea de mic copil a avut un accident cu frații ei într-un iaz. I-a nimerit nisip în ureche. Medicii nu au luat în serios problema și nu au tratat-o atunci, așa că ea a rămas 70% surdă... De mică, era discriminată, că nu auzea... I-a fost foarte dificil... Când s-a angajat la muncă, era mamă singură, fără o parte din auz...
Tata îi spunea să mă dea la orfelinat, dar ea nu a acceptat. Tatăl meu a plecat la studii peste hotare, a ales un alt mod de viață și mama nu l-a putut urma... De asta a rămas singură.
Mama a plecat din sat, că toți o vorbeau. A încercat să-și facă o altă viață. Să lucreze... S-a angajat la o grădiniță, făcea tot posibilul să-mi dea o viață mai bună. Tata învăța la academie și mama încerca să facă așa ca el să fie mândru... Atunci era Uniunea Sovietică și stigma asta față de romi mai era. Tata era mixt. Bunica mea – mama lui – era evreică. Dar el avea și niște rădăcini de rom.
Bunica mea de pe mamă n-a putut accepta faptul că mama trăia cu tatăl meu fără să fie căsătoriți în acte. Neamul lor nu permitea așa ceva. Bunicul meu era din ursari. Iar bunica era din vlahîi, din neamul lăutarilor. De asta mama a plecat de acasă.
S-a angajat ca educatoare. Dar oamenii din satul vecin nu erau bucuroși ca o romă să le fie educatoare copiilor lor. Așa că ea a plecat la oraș. La Chișinău. Unde a încercat să fie tot educatoare. Dar a fost concediată, pentru că nu voiau să îi dea voie să stea noaptea cu mine la grădiniță. Că noi tot acolo dormeam, că n-aveam unde în altă parte.
Poveștile astea le știu de la mama. Eu de la grădiniță am doar amintiri vagi... Îmi aduc aminte un incident, când doamna educatoare a lovit o fetiță și ea plângea tare. Eu m-am speriat. Cam atât îmi mai amintesc.
După asta am plecat la Moscova. Eu aveam vreo trei ani jumate. A fost foarte dificil. Mămica nu putea să-și găsească loc de muncă. M-am trezit cu ea pe stradă. Dormeam la gară. Era foarte rece pe bănci.
Ea mă lua de mână și mergeam ziua să caute de lucru... Era gata și să spele podelile la frizerii, dar nimeni nu o lua. Acum îmi dau seama că ea purta fuste lungi, era cetățeană străină, eu cred că ăsta era motivul din care nu o angajau. Rusa o vorbea.
Așa am ajuns în stradă. Am început să cerem. Când oamenii ne dădeau bani, puteam să dormim la cald, în motel, și să mâncăm seara un pic mai mult. Mâncam o dată pe zi. Câteodată nici atât.
Într-o gară, era un spațiu, se numea Materi i rebenka (Mama și copilul), unde puteam înnopta contra unei taxe. Acolo era și un loc de joacă pentru mine... Era interesant, era bine, era cald... Aveam patul nostru.
Țin minte că acolo pentru prima dată am întâlnit un băiețel de culoare, cu care mă jucam. Mămica sa îl ungea seara cu ulei pe corp și i-a dat niște ulei mamei și m-a uns și ea pe mine... Au trecut ani și eu m-am căsătorit cu bărbatul meu nigerian... Atunci am înțeles că nu eu sunt cea mai „neagră”, că tenul meu, de fapt, era foarte deschis... Nu am avut chestia asta că nu mă joc cu copiii de altă etnie...
Odată, mama mi-a luat o carte pe care mi-o doream foarte mult din subterană: Biblia ilustrată pentru copii. Îmi plăceau desenele din ea. Am rămas creștină până azi. Creștină evanghelică.
Acum n-aș mai recunoaște locurile acelea, n-aș ști să ajung la ele... Orașul s-a schimbat mult. Parcă vreau să merg cândva cu mama acolo, dar, totodată, îmi dau seama că aș plânge mult. Asta a fost, practic, toată copilăria mea, până la șapte ani jumate... A fost foarte dificil.
Acum, când văd copii care cerșesc, mă gândesc la foamea lor. Mă gândesc că, dacă le dau ceva, ei își cumpără pâine, lapte sau McDonalds...
Noi am ajuns atunci în cercul acesta vicios, pentru că oamenii dădeau foarte puțin și ne ajungeau banii doar de o mâncare sau de un pat cald noaptea. Erau anii ’90 și majoritatea erau foarte săraci.
Dar odată, după ce a vorbit cu mama despre povestea noastră, o femeie ne-a luat la ea acasă. Ea avea un apartament îngrijit, curat, o bucătărie nu prea mare. Avea un papagal verde care zbura prin casă. Nu-mi mai amintesc cum o chema. Putem să-i spunem Sfânta Vineri. Ne-a hrănit, mi se pare că am rămas la ea o zi-două, dar țin minte că ea i-a dat mamei mulți bani după asta. Așa că am mers la magazin, mama mi-a cumpărat o rochie, papuci americani cu șnoroace (șireturi) de care voiam foarte tare, jeanși, o bluziță verde... Apoi ne-am luat bilet și am plecat cu trenul spre casă... Mama plângea de bucurie.
Bunica auzise prin ce am trecut și îi era jale de noi, și ne chema acasă.
Eu eram foarte bucuroasă că vin înapoi. Simțeam o ușurare că uite, o să avem alt mod de viață. Aveam coftița (bluza) ceea nouă de lână verde-închis, cu bunghi, eu o țineam în mână, la fereastră. Bătea vântul frumos... Însă vântul mi-a luat coftița... Am plâns... Și până acum sentimentul ăsta de regret pentru coftiță mai este în suflet...
Acasă, am mers la școală. Eram singura elevă romă în clasă. Nu aveam prieteni. Copiii aruncau cu pietre în mine. Îmi spuneau cioară, țigancă. Odată am fost îmbrâncită și am căzut pe șaisprezece scări. Mama a vorbit cu copii, cu părinți. După aceea, nimeni nu s-a mai atins de mine, nici să mă lovească, nici să se joace cu mine. Și n-am mai încercat nici eu să mă apropii de alții. M-a durut, dar bunica mi-a spus să învăț bine, să fiu mai presus de asta.
Învățătoarea zicea că n-o să se aleagă nimic din mine, că nici mama n-a învățat și că nimeni din neamul nostru nu învață. Eu nu știam româna, pentru că locuisem în Rusia până atunci. Nu puteam citi. Am fost așezată în ultima bancă.
Mama nu putea să mă ajute, că ea știa alfabetul chirilic. Bunica nu știa să citească deloc. Așa că, în vacanța de iarnă, când și-a dat seama că nu prea făcusem niciun progres, bunica a rugat vecinul, un militar pensionat, să mă învețe să citesc. Și, în două săptămâni, am recuperat ce nu făcusem o toamnă întreagă la școală. Mai și vorbeam cu accent bucureștean. Dumnealui a văzut potențial în mine. Iar după aceea, și învățătoarea și-a dat seama că a greșit în privința mea și a început să mă trateze diferit.
Mai târziu, vecinul mi-a devenit tată vitreg, s-a îndrăgostit de mama și s-a căsătorit cu ea. Au trăit împreună cincisprezece ani. Noi stăteam vreo trei nepoți la bunica și, la un moment dat, cineva din familie a fost diagnosticat cu tuberculoză. Așa că am fost separați și am mers doi ani la un internat, din clasa a șaptea până într-a noua. Apoi, într-a zecea, din nou acasă, la noi în sat, eram foarte ambițioasă, opream oamenii care mi se părea că arată mai „academic” pe drum și îi întrebam ce trebuie să fac ca să ajung avocată. Era un vis încă de prin clasa a treia, de când am aflat că avocații pot să facă dreptate. Mă gândisem că așa aș fi putut-o proteja pe mama...
Ei îmi ziceau să învăț mai departe, să merg la liceu. Așa am și făcut. Am mers la un liceu la Chișinău. Printr-un program al Micului Samaritean am ajuns și în America, un alt vis de-al meu din copilărie.
Bunica îmi și cumpărase un dicționar din puținii bani pe care îi avea ca eu să învăț engleza de sine stătător. Apoi am mers și la cursuri, pe la 12 ani. Asistam de după ușă, căci lecțiile erau cu plată și eu nu aveam cum să le achit. Profesoara a observat și m-a luat să învăț gratuit. Împreună cu soțul său, tot profesor de engleză, m-au invitat acasă la ei și mi-au pus bazele limbii. Acum sunt amândoi în Anglia, au terminat și Cambridge-ul. Mai ținem legătura.
În SUA, am stat trei luni la o familie cu care am trăit momente extraordinare... A fost cea mai frumoasă vacanță din viața mea. Dar am primit și o lovitură... Cineva mi-a adus la un moment dat multe haine și doamna din familia la care stăteam a început să răcnească la soțul ei că uite, dacă e țigancă, a acceptat toate boarfele. El ținea mult la romi, căci tatăl lui fusese soldat nazist în Germania, murise în Al Doilea Război Mondial. Ținea și la visurile mele. Era ca un tată pentru mine. După acel episod însă relațiile s-au mai răcit. Am venit acasă cu inima frântă.
Am fost și cu Work and Travel în State după asta, cât eram studentă, și am lucrat ca operator de telefonie mobilă. Nu era greu. Am primit și o cerere în căsătorie din partea unui cetățean american, care se îndrăgostise de mine. Astfel aș fi putut să rămân acolo. Dar eu voiam să fiu avocată, voiam la universitate. Așa că m-am întors acasă.
După studiile în drept la Chișinău, am mers în Suedia, apoi la Budapesta. Acolo, erau studenți din toate țările, Japonia, India, Palestina, SUA... Acolo mi-am cunoscut și primul soț. Făceam un curs de engleză și mă pregăteam de examenul LSAT pentru a intra în SUA la drept. Înainte de examen, am sunat-o pe bunica și ea s-a rugat pentru mine. Țineam la mine fotografia ei, mă uitam la ea și o simțeam alături. Eu cu ea am dormit până la 18-19 ani, până am mers la universitate. Dar a murit de Covid... Îmi este foarte greu fără ea.
La programul de drept la care aplicam erau 23 de locuri și nimeni din grupa mea nu trecuse... Am început deja să plâng, gândindu-mă că, dacă n-au trecut ei, n-am trecut nici eu. Rezultatul meu nu mai venea. Abia peste trei săptămâni, m-a sunat directorul și mi-a zis că în trei ani n-au avut așa scor bun, că am luat același punctaj ca și Kennedy... New York University m-a acceptat cu bursă, mi-a achitat și transportul, și asigurarea, tot, tot. Am avut parte de o educație pe măsură. Am învățat foarte mult, am trecut prin multe nopți nedormite, mă documentam, făceam comparații la nivel global, când mă duceam la cursuri, încercam să știu mai mult ca profesorii. Mi-am scris teza de master despre discursul de ură împotriva romilor.
Dar, deși am primit trei oferte de muncă, mi-a fost dor de bunica și am revenit acasă, cu soțul și cu copilul meu. Soțului i-a fost greu să-și găsească de lucru în Moldova ca biochimist, așa că a plecat. Am avut o relație la distanță. Pe copilul meu l-am dat la o școală de limbă engleză ca să fie într-un mediu mai divers, să nu fie jignit. El e pe jumătate nigerian, un pic rom, un pic evreu. Dar cei din jur îl văd drept african. Și-i spun, pe un ton pozitiv: of, da ce-i de negru, da ce-i de frumușel, da ce ciocolată e, da pot să-i ating părul? El mă întreabă: mama, de ce îmi atinge părul? Dar, când a văzut și el prima dată un om pitic, a exclamat de mirare. Iar eu i-am spus: nu se poate de strigat așa, că ție nu-ți place când te arată oamenii cu degetul...
La Banca Mondială, unde am făcut voluntariat, am făcut cunoștință cu o deputată și am mers la ea să văd ce oportunități am acasă. Ea mi-a zis să lucrez pentru a împuternici romii. Eu am plâns, iar mă trimit la romii mei... Dar, în timp, mi-am dat seama că eu sunt una și că societatea are nevoie de mine. Am fondat primul post de radio în limba romani. Rata de școlarizare este acum mai înaltă... Eu sunt prima persoană romă din Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării și Asigurarea Egalității. Îmi doresc să fac o schimbare la nivel paneuropean, să dezvoltăm programe aici, în Moldova, care să poată fi aplicate și în țările vecine, unde problemele sunt aceleași...
Aceasta este istoria Victorinei Luca, așa cum mi-a povestit-o ea, în română, la telefon.
Imagine principală preluată din arhiva Fortepan.
