Alina Necșulescu este scriitoare și psihoterapeută formată în psihoterapie psihanalitică. Am citit-o pentru prima oară în Dilema, unde scrie despre teme precum anxietate, intimitate și seducție, dar și despre disociere, inteligență artificială și legătura dintre literatură și psihanaliză.
În urmă cu un an, i-am citit cartea de eseuri Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, publicată la Editura Trei. Mi-a plăcut cum scrie și că acoperă domenii diferite, de la literatură, la arte vizuale și teatru ș.a., cu atât mai mult cu cât eu, unul, am o slăbiciune pentru abordările interdisciplinare.
Recent a apărut cea de-a doua carte a ei, O geografie a fragilității, tot la Editura Trei, în care explorează subiecte care țin de memorie și identitate. Pornește de la tradiție și exil, și ajunge la tehnologie, mituri și alte fantasme. Toate acestea sunt trecute printr-un filtru psihanalitic, un unghi pe care îl întâlnesc destul de rar la noi, și printr-o analiză profundă, nuanțată și antrenantă.
Stimulat de lectura acestei cărți, i-am propus Alinei Necșulescu un interviu. Ne-am întâlnit în cabinetul ei, într-un decor freudian, din care nu lipseau divanul și fotoliul, aflat pe o străduță tihnită din centrul Bucureștiului. A fost un dialog dens și plăcut, punctat de ocoluri și reveniri, așa cum numai într-un cabinet de psihanaliză se poate întâmpla.
Cum ai ajuns la psihanaliză? A fost un traseu lin sau unul cu ocoluri?
Eram în liceu când s-a conturat pentru prima dată ideea de a urma această cale. Inițial mă gândeam la psihiatrie, pentru că eram foarte curioasă să înțeleg comportamentul uman și cum funcționează mintea. Curiozitatea asta a luat formă așa mai concret citind Mysterium Coniunctionis, cartea lui Jung. Și tot citind despre Jung, am descoperit că era psihiatru. În aceeași perioadă, am citit și Frumoșii învinși, romanul lui Leonard Cohen, o carte foarte reflexivă și în care el face un fel de autopsihanaliză. Frumoșii învinși mi-a hrănit și mai mult apetitul ăsta pentru a înțelege: de ce facem anumite alegeri? cum ajungem să fim într-un fel sau altul? Doar că pe la finalul liceului am avut o dezamăgire legată de psihiatrie și am decis să renunț la ideea asta. Prin urmare, prima mea alegere de studii universitare nu a avut legătură cu acest domeniu. M-am îndepărtat urmând să revin după câțiva ani.
Un prim ocol.
Da. Deși m-am îndepărtat, am constatat că nu mă părăsea deloc dorința asta de a înțelege. Între timp începusem să citesc Freud și alte cărți de psihanaliză, culminând cu decizia de a relua parcursul, însă nu către psihiatrie, ci către psihologie. Pentru că, prin acest drum ocolitor, mi-am dat seama că nu mă interesa de fapt partea de tratare a simptomatologiei, cum e în psihiatrie, ci că mă interesează cauza. Așa am ajuns să studiez psihologia. După care lucrurile s-au țesut încetul cu încetul.
Ce întâlniri te-au marcat pe parcurs?
În timpul facultății de psihologie l-am cunoscut pe profesorul Vasile Dem Zamfirescu, care mi-a devenit și analist și prin intermediul căruia am avut acces la propriul inconștient. A fost prima mea întâlnire cu inconștientul. Tot în timpul studiilor de psihologie l-am cunoscut și pe Horst Kachele, care avea să devină ulterior și coordonatorul tezei mele de doctorat și cu care am avut o relație apropiată. În 2017, m-am dus la Berlin ca să studiez cu el și pot să spun că a fost o experiență foarte importantă pentru mine, la fel ca și experiența de psihanaliză cu Vasile Dem Zamfirescu. Întâlnirea cu psihanalistul Horst Kachele a lăsat amprente puternice în modul în care am început să gândesc țesătura psihicului uman, să investighez situațiile individuale cu care mă întâlneam în clinică și în modul de a privi oamenii și viața. Evident, au fost și alți oameni care m-au influențat. Cred sincer că ne construim prin interacțiuni și relații cu oameni care lasă o amprentă asupra noastră.
Tu vorbești în cartea ta, O geografie a fragilității, despre oameni care ne locuiesc și oameni care ne ocupă. Și faci o distincție între întâlniri rodnice și întâlniri devastatoare. Care e diferența între cele două tipuri de întâlniri?
Într-un mod mai simplificat aș spune că întâlnirile rodnice sunt cele care te ajută să te apropii de cine ești tu. Îți dezvăluie părți din tine pe care poate nu le cunoșteai, îmbogățesc anumite lucruri pe care le știai la tine sau le fac mai cuprinzătoare. Te ajută să fii mai mult tu însuți. Pe când întâlnirile devastatoare sunt cele care te îndepărtează de cine ești tu. Care te fac să te trădezi, să te falsifici, și atunci e nevoie de o muncă uriașă să te readuni, se te pui laolaltă.
Și tu ai avut parte de întâlniri devastatoare?
Da, cu siguranță. Nu e niciunul dintre noi scutit de așa ceva.
Se poate spune că aceste întâlniri rodnice ajung să ne dea mai multă forță încât să rezistăm în fața celor devastatoare?
Uneori se întâmplă asta, alteori nu. Mă gândesc acum la o întâlnire care a fost pentru mine devastatoare în timpul liceului. Aveam o profesoară de limba engleză care organizase un concurs de poezie și care m-a descurajat să public poezie, deși eu scriam de ceva vreme. M-a descurajat într-un mod foarte dureros și care m-a făcut să mă îndepărtez vreme de câțiva ani de poezie. Așa cum profesorul meu de anatomie, cu care mă pregăteam pentru medicină, m-a dezamăgit atât de mult încât am decis să nu mai fac psihiatrie. Și atunci drumul meu a devenit ocolitor din cauza acestor întâlniri dezamăgitoare. A fost nevoie de multă muncă ca să pot reveni la traseul meu.
În ce măsură mentorii tăi au avut și un impact legat de pasiunea pentru literatură și abordarea interdisciplinară? Și care se vede atât de limpede în ceea ce scrii. Sau e ceva ce ține și de curiozitatea ta genuină?
A fost și curiozitatea mea. De îndată ce am început să citesc, apetitul meu pentru lectură a crescut într-un mod constant. Am descoperit noi lumi prin intermediul lecturii. Nu puteam călători în vremurile alea, nu aveam acces la prea multe informații, și atunci cărțile erau ușile care se deschideau către o lume complet nouă. Și începusem să citesc tot ce-mi cădea în mână.
Poți să-mi dai câteva exemple de titluri și autori care te-au impresionat atunci?
La început au fost poveștile, cele la care fac referire uneori în articolele și în eseurile pe care le scriu în prezent. Și faptul că am copii mici a fost un prilej de a relua lecturile inițiale. Cred că prima mea lectură pe care mi-o amintesc este Cuore, inimă de copil a lui Edmondo de Amicis, care m-a impresionat în mod extraordinar. Și, evident, au fost poveștile lui Creangă, basmele adunate de Petre Ispirescu, Legendele Olimpului, după care lecturile mele s-au diversificat: Jules Verne, Victor Hugo, Dickens, Jane Austen ș.a. Am ajuns apoi la filozofie, la memorii, la ceea ce înseamnă meta-gândire. Eram interesată de felul în care văd alții lumea, și atunci nu mă puteam limitam la un singur gen.
Și interesul tău față de artă cum s-a născut?
Am avut un profesor de pictură care mi-a încurajat partea asta. Și eu pictez, e ceva care îi e foarte aproape sufletului meu. Nu doar că am găsit o formă de joacă acolo, dar a fost și un prilej de a descoperi realitatea. Care ține și de modul în care combini culorile și în care te poți juca cu diferite elemente. Așa cum în literatură te joci cu imagini, prin construirea lor din cuvinte, în arta plastică te joci cu alte materiale. Cât despre interdisciplinaritate, crezul meu e că nu există un singur domeniu care să explice în totalitate modul în care funcționează lumea sau să redea într-un mod saturat realitatea. Nu putem înțelege decât având multiple perspective.
Scriitoarea Olga Tokarczuk vorbește frecvent despre efectul terapeutic al literaturii și despre rolul lecturii în sprijinul sănătății mintale. Care e perspectiva ta în această privință? De ce ar fi lectura terapeutică?
Lectura poate fi terapeutică din mai multe puncte de vedere. În primul rând, exercițiul pe care îl facem de a ieși din noi și a ne transpune în lumea altcuiva conduce la empatie, lărgind astfel putința noastră de a suporta diferențele. Mai mult, experimentând realitatea prin ochii altcuiva ajungem să dezvoltăm propriul set de instrumente, care ne ajută să facem față realității. Psihanalitic vorbind, se produce o întărire a eului, prin modul în care ne îmbogățește cu aceste feluri diferite de a înțelege alți oameni. Avem poate o intuiție atunci când alegem o carte pe care vrem să o citim. La fel cum alteori renunțăm la lecturi care nu rezonează cu noi în momentul acela. Ei, intuiția asta a noastră provine și dintr-o încercare poate inconștientă de a explora, de a înțelege ceva din noi înșine. Ne putem întreba: cum a ieșit din acea situație un anumit personaj? Și să aplicăm asta în propria viață. Un alt efect benefic pe care îl poate avea lectura este să ne facă să reflectăm la lucruri care poate nici nu existau în mintea noastră până atunci. Și cred că cel mai important lucru – care înglobează toate aspectele pe care le-am enumerat – este joaca. Pentru că, atunci când citim, noi ne lăsăm prinși și într-o joacă: o joacă cu naratorul, cu povestea, cu personajele. Și joaca, în opinia mea, e fundamentul pentru orice posibilitate de reconstituire internă și de creștere individuală. Când totul e făcut în joacă, lumea poate să pară și mai suportabilă.
Dincolo de lecturi, sunt curios cum te ajută și ce rol are scrisul pentru tine.
Pentru mine, scrisul a fost și este și în prezent tărâmul meu de joacă, tărâmul meu de căutare necontenită. În momentul în care îmi apare o întrebare – și când îmi apare o întrebare, are tendința să nu mă părăsească – scrisul mă ajută în căutarea asta. Mă ajută să mă joc cu întrebarea, să mă decentrez, să mă rup de o anumită perspectivă și să mă mișc în jurul ei din mai multe direcții. Scrisul îmi îmbogățește viața, nu pot să nu scriu. Că am început să public doar de câțiva ani, e altceva. Dar eu scriu de foarte multă vreme. La început a fost poezia la mine, după care au urmat toate celelalte.
Când nu mai e scrisul terapeutic?
Eu, una, nu am experimentat așa ceva, dar o știu din cercetările mele, atât din clinică, cât și din interesul meu neobosit față de oameni din afara cabinetului. Mă refer la faptul că uneori scrisul poate înstrăina prea mult de realitate. Scrisul presupune izolare. Iar izolarea – într-o măsură prea mare – poate duce la o îndepărtare de realitate și la o adâncire în fantezie.
Dar e un risc pe care și-l asumă în general mulți scriitori, nu? Atunci când se adâncesc în fantezie.
Sigur, dar în marea majoritate a situațiilor e ceva ținut sub control. Scriitorii în general nu se înstrăinează și nu se adâncesc complet și nu rămân blocați cu totul în acea lume fantasmată.
Tu scrii și poezie. Și dacă tot suntem în acest decor freudian, nu pot să nu mă gândesc la Freud și la relația specială pe care o avea cu poezia. Teoria lui era că poezia devansează psihanaliza și că poeții i-au luat-o înainte.
Da, așa e. Poeții au un acces specific la inconștient și reușesc să numească nenumitul și necunoscutul. Și în acest mod devansează psihanaliza.
Și pentru tine ce înseamnă poezia?
Poezia este acest spațiu de comunicare cu propriile adâncuri. Un spațiu de cuprindere în cuvinte a unui ceva foarte intim, care poate fi intim chiar și pentru noi înșine. În poezie întâi scrii și apoi te gândești la ce ai scris. Poate intervii asupra textului după ce ai scris sau poate nu intervii deloc. Dar e un material mai brut decât în alte forme de scriere, care sunt mai procesate. E multă libertate în poezie.
Revenind la Freud. Observ că, pe de o parte, există o contestare vehementă a lui Freud, iar pe de altă parte, vedem cum, în același timp, Freud e apărat, recuperat, readus în primplan. Ce crezi despre receptarea lui Freud în lumea de azi?
În primul rând, constat cu stupoare că Freud e contestat de mulți oameni care nici măcar nu l-au citit. Au fost citiți exegeții, au fost citiți alții care vorbesc despre Freud, dar sunt foarte puțini care s-au dus cu adevărat la textele lui Freud. S-a construit așa în timp un fel de caricatură a lui Freud. Și asta pentru că apare rezistență mare în a accepta că nu ești stăpân în propria casă, așa cum spune, de fapt, Freud. E o mare lezare pentru mulți oameni. Mai e un alt aspect: de multe ori, Freud nu e văzut în contextul cultural în care el a scris. Adică într-o perioadă în care sexualitatea era ceva scandalos, într-o vreme în care se credea că sexualitatea nu e înnăscută, ca și cum nu ar fi un instinct, ci apare odată cu pubertatea sau cu capacitatea reproductivă. Sunt multe lucruri greșit înțelese. Și aș adăuga aici dimensiunea individuală: depinde și cine interpretează opera lui Freud. Textele lui Freud sunt foarte prietenoase, de fapt. A fost un foarte bun scriitor. Mulți fug de textele lui pentru că-și imaginează că sunt de nepătruns. Când de fapt el e cât se poate de autentic și de clar. În același timp, nu se teme să se contrazică, nu se teme să indice unde a fost greșită o ipoteză. A fost un maestru al speculației. Speculația e cea care împinge în față observația.
Și a fost foarte curajos.
Așa e. Deși au fost și alții care au vorbit despre inconștient, pe care l-au numit altfel, nimeni nu a construit o teorie a psihicului așa cum a făcut-o el. Desigur că sunt și aspecte asupra cărora s-a înșelat, pe care le regăsim ulterior corectate sau revizuite de cei care l-au succedat. Dar nimeni nu are adevărul complet. Și nimeni din prima.
Mai ales când explorezi teritorii noi de unul singur. Se știe că Freud a avut conflicte și cu unii dintre mentorii lui. Se pare că uneori chiar e nevoie să te rupi și de maeștri ca să-ți găsești drumul.
Sunt de acord că e nevoie de a crea o distanță pentru a putea dezvolta propriile teorii. Și, într-adevăr, ideile lui au fost revoluționare și scandaloase pentru vremurile alea. Dar la fel de adevărat e că și alții s-au îndepărtat de el ulterior pentru a-și vedea de parcursul lor. Și totuși ei au construit pe ceea au primit de la maestrul lor. Ideile psihanalitice circulă prin toate formele de gândire, indiferent dacă unii recunosc asta sau pur și simplu nu știu că ele provin din psihanaliză.
Adică unii gândesc în mod freudian fără să știe asta?
Da, unii au interiorizat ideile lui Freud fără să știe că sunt ale lui sau fără să afirme că sunt ale lui. Freud a pătruns în cultura noastră și în limbajul nostru curent, folosim foarte multe cuvinte de la Freud, dar de multe ori nici nu ne dăm seama de acest lucru.
Un alt nume care apare constant în cărțile și în articolele tale este Wilfred Bion, un pionier britanic al psihanalizei. De ce e Bion atât de important pentru tine?
E important pentru că e un reper de libertate a gândirii. Bion a continuat dezvoltarea teoriei psihanalitice printr-o și mai mare abstractizare. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, ce-mi place în mod deosebit la el este capacitatea lui de a crea sens într-un mod pe care nu-l întâlnești la alți scriitori.
La ce te referi mai exact?
Reușește cumva să cuprindă esențialul într-un limbaj adecvat acelui moment. Fără a se duce într-o direcție care închide sau care pune capăt unor discuții, unor teorii. De pildă, Bion a preluat noțiuni din matematică, din fizică, din filosofie. Adică are partea interdisciplinară și, citindu-l, te face să ieși din îngrădirile unui anumit domeniu. Un alt lucru care-mi place foarte mult la el este că a contestat ideea asta de identificare cu un anumit teoretician. Bion spunea că nu poți fi decât tu însuți. Și că nici tu nu poți fi identic cu ceva ce ai fost la un moment dat în trecut. Era într-o permanentă reașezare de sine. El nu putea să se copieze pe el însuși, ca să o spun așa, mai simplu. Adică era foarte spontan și foarte jucăuș.
Îmi imaginez că o astfel de abordare e utilă atunci când vrei să scapi de sub tentaculele unei gândiri rigide. Mai ales că sunt mulți teoreticieni fetișiști în privința ipotezelor lor și de la care nu s-ar abate pentru nimic în lume.
Exact. Dacă i-aș fi zis lui Bion că sunt bioniană, s-ar fi răsucit în mormânt. Ideea e că nu poți fi decât tu însuți. Chiar dacă ești influențat de unii sau de alții.
Apar și multe nume de artiști contemporani în eseurile tale, de la Ștefan Ungureanu la Tudor Banuș. În ce fel te-au influențat întâlnirile cu acești oameni, care îți sunt și prieteni?
Deși rădăcinile noastre sunt foarte importante, adică tot ceea ce noi am moștenit cultural de la generațiile precedente, sunt foarte importante și generațiile de acum, care lărgesc gândirea noastră despre societatea și lumea de azi. De aceea eu nu fac ierarhii, mă uit la fel de atentă atât la artiști consacrați, cât și la artiști care abia își construiesc drumul. Ce mă interesează la fiecare artist e modul în care narează subiecte dificil de nuanțat, povești și lumi interne. Spre exemplu, Mircea Roman e un artist care vorbește despre disociere, despre înstrăinare și despre lipsa libertății. Ștefan Ungureanu vorbește despre reconstrucția identității în lucrările lui. Nu știu cât e de conștient de asta, dar el, cu fiecare lucrare, reușește să creeze noi reliefuri care au legătură cu lumea lui internă. Cu Ștefan Ungureanu m-am împrietenit pentru că m-am întâlnit cu o lucrare a lui, Witnessing military conflict, o imagine fidelă a unei alte imagini pe care am avut-o eu într-un vis la un moment dat. Și am fost foarte curioasă: cum a ajuns la imaginea aia? Eu o visasem înainte să văd lucrarea. A fost o rezonanță a inconștientului. Ștefan Ungureanu e un artist care stă foarte mult cu o lucrare și care are această meta-gândire, care se vede în arta lui. Tudor Banuș e un artist de care m-a apropiat, printre altele, și pasiunea noastră pentru Albrecht Dürer. Banuș e un artist foarte dens, preocupat de simboluri și, tot așa, de meta-gândire. E un apropiat al psihanalizei, o cunoaște și folosește instrumentele psihanalitice pentru a-și explica lumea din jur.
În cartea ta, O geografie a fragilității, ai și un text despre regizorul Radu Afrim. Ce înseamnă arta transformatoare, așa cum o vezi tu la Afrim?
Radu Afrim reușește să ne scoată din poziția de spectatori, să ne aducă într-un punct în care putem fi participanți la ceea ce el pune în scenă – și de obicei el vorbește despre traumă și situații traumatice –, după care să te recentreze în tine și să te ajute să privești iar din poziția de observator. Devii astfel un fel de observator-participant, iar experiența de a fi spectator la spectacolele lui presupune o corporalizare a conceptului de martorare despre care vorbesc și în carte. E un exercițiu intens și obositor, dar în același timp unul care reușește să ne extindă limitele pe care le aveam înainte de această experiență.
Și în asta constă partea transformatoare?
Da, în capacitatea de a trăi, de a fi afectiv acolo și apoi de observa cum ai trăit și cum ai participat. Și a gândi despre experiența asta într-un mod care să nu anuleze nuanțele, ci dimpotrivă.
Încă de la prima ta carte, Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, te-ai arătat interesată de mutațiile pe care le aduce inteligența artificială în viețile noastre. Ce ți se pare că s-a schimbat între timp, de când ai publicat acea carte?
În momentul în care a devenit un instrument accesibil publicului, atunci am înțeles că suntem într-un moment istoric care va schimba definitiv modul în care interacționăm cu lumea și în care percepem societatea și viața. Iată că în doi ani lucrurile au avut o dezvoltare neașteptată. Totul s-a întâmplat extrem de repede. Și motivul pentru care am ales să scriu despre asta a fost acela de a deschide un culoar de gândire. Provocarea este să ne uităm din prezent la anumite lucruri tocmai pentru a adopta din timp un comportament profilactic.
Tu vorbești și despre pericolul pseudo-empatiei care apare în urma interacțiunii cu ChatGPT. Ce înseamnă acest pericol?
Îmi vine acum o imagine plastică în minte. E ca un cordon ombilical externalizat prin care celălalt te hrănește continuu și îți gonflează propria identitate, doar că asta te rupe de realitate. Se creează această iluzie, întreținută de ChatGPT, că tot ceea ce spui este minunat sau că ai dreptate, fără să mai existe gândire critică. Și fără gândire critică, suntem într-un mare pericol de rupere de noi înșine. Și asta vine ca rezultat al flatării, al acestei mimări empatice. Empatia nu înseamnă doar încurajarea celuilalt, aici e o înțelegere greșită a conceptului de empatie. Prin asta nu spun că nu trebuie să folosim inteligența artificială, nici nu am avea cum să o evităm, e aici, nu va pleca, trebuie să o integrăm în viețile noastre. Nu se pune problema dacă o acceptăm sau nu. Întrebarea e: cum o acceptăm? Cum ne păstrăm gândirea critică în relație cu aceste sisteme sofisticate de limbaj?
Și ce se întâmplă atunci când cineva apelează la „robot”, în mod constant, ca la un psihoterapeut?
Am citit niște statistici și se pare că e foarte des folosită inteligența artificială ca formă de autoterapie. Deci nu putem vorbi despre o psihoterapie. Sau o psihanaliză. E o formă de autoterapie, care nu rămâne însă loială realității. Pentru că, în primul rând, nu există o relație acolo. E iluzia unei relații. De pildă, noi folosim mult în cabinet transferul și contratransferul ca instrumente de lucru. O inteligență artificială nu poate folosi așa ceva pentru că nu simte. Nu poate gândi emoțional. Poate analiza niște structuri de limbaj, dar nu are acces la un tablou mai larg al omului cu care interacționează. Există și o tendință din asta carteziană prin care se valorizează rațiunea și se devalorizează emoția, ca și cum ar fi două componente complet diferite. Pierdem din vedere faptul că ambele fac parte din alcătuirea noastră. Fără simțire nu ar exista gândire. Plus că un terapeut trebuie să păstreze o poziție de echidistanță față de ceea ce se întâmplă în celălalt, în omul cu care lucrează.
Aud și de mulți oameni care se duc la ChatGPT pentru a le interpreta visele.
Interpretarea viselor în psihanaliză are sens doar în discuție cu visătorul. Visele nu pot fi interpretate fără asocierile libere ale visătorului. Iar aceste asocieri libere se întâmplă într-o discuție, nu într-o interacțiune cu un sistem artificial.
Mă gândeam mai devreme la tiltul cărții tale: O geografie a fragilității. Mă trimite cu gândul la ideea de atlas. Și e interesant că trăim azi într-o lume în care nu ai cum să te pierzi. Avem atâtea aplicații în prezent, care ne arată pe unde să mergem, câți pași am făcut, și care ne contorizează orice mișcare și orice respirație. Pe de altă parte, când vine vorba de lumea noastră interioară, suntem cam pierduți. Poate că de aceea avem nevoie de O geografie a fragilității, ca să ne găsim calea pe niște teritorii care nu pot fi prinse într-o aplicație.
E interesant comentariul tău și e foarte bună analogia asta. Într-adevăr avem atâtea hărți exterioare, dar prea puține despre cum să ne orientăm în lumea noastră interioară. Ceea ce constat în cartea mea, poate nu atât de exhaustiv pe cât mi-aș fi dorit, este faptul că, indiferent în ce perioadă istorică am trăi, nu suntem văduviți de rupturi, de înstrăinări, de greutăți. Doar că ele își schimbă culoarea. Mai mult decât atât, a fost important să repun pe hartă faptul că moștenim o anumită istorie cu o încărcătură traumatică, pe care avem tendința să o vedem ca fiind foarte îndepărtată în contextul românesc. Mi se întâmpla și mie când citeam despre cineva care a trăit acum 100 de ani, părea ceva foarte îndepărtat, deși nu e atât de departe. De ce? Pentru că perioada comunistă nu ne-a ajutat să ne integrăm propria istorie, ne-a creat niște goluri de memorie. Și iluzia este că acele lucruri țin de o altă lume și că nu au legătură cu noi. Scoatem din context faptul că și noi suntem copiii unor părinți care au fost copiii unor părinți. Și lucrurile astea se transmit din generație în generație. Care sunt problematicile pe care le luăm cu noi și ce putem face cu ele? Asta încerc să analizez în carte.
E interesant că vorbești și despre exil și tradiție, teme care nu prea au fost explorate dintr-un unghi psihanalitic.
Încă avem războaie, oamenii încă trăiesc exilați intern, oamenii încă se dezrădăcinează. Și cred că fiecare dintre noi trăiește la nivel microsocial diverse forme de exiluri. Deci nu sunt chiar atât de îndepărtate de noi aceste teme. Iar tradiția e la rândul ei un subiect important. Ce păstrăm? Ce nu păstrăm? Ce reinventăm? Ce ne încurcă? E o discuție care ne face să ne regândim pe noi înșine. Și, într-adevăr, la noi s-a vorbit prea puțin despre exil din punct de vedere psihanalitic. Norman Manea, pe care îl aduc în discuție în carte, e unul dintre puținii care au vorbit despre asta cu o anumită aplecare psihanalitică. E un scriitor care își sondează propriul inconștient prin scris.
Și dacă tot ne-am întors la legătura dintre inconștient și scris, te-aș ruga să recomanzi, la final, câteva nume de autoare pe care le admiri și la care te întorci ca cititoare.
Oh, sunt multe… Dintre prozatoare, Arundhati Roy mi-a plăcut foarte mult, cu Dumnezeul lucrurilor mărunte și Hanya Yanagihara, cu O viață măruntă. Și lista poate continua cu Annie Ernaux, Herta Müller, Nadine Gordimer ș.a. Din literatură psihanalitică, Melanie Klein și Helene Deutsch sunt foarte importante pentru mine. Cât despre poezie, sunt două autoare la care tot revin și îmi dau seama că nu se epuizează sensul scrierilor lor, ci din contră, se îmbogățește cu fiecare citire. Una este Ana Blandiana, despre care vorbesc și în cartea mea, iar alta este Louise Glück, care mi-a fost reper de-a lungul timpului.
După ce am plecat de la cabinetul Alinei Necșulescu, mi-a părut rău că nu am întrebat-o ceva și despre Louise Glück, care e și una dintre poetele mele preferate. I-am scris totuși mai târziu, rugând-o să aleagă un poem preferat din opera lui Glück cu care să încheiem acest dialog.
Mi-a trimis un fragment din volumul Poeme 1962 - 2020, apărut la Editura Trei (în colecția Anansi. World Fiction), în traducerea Anastasiei Gavrilovici și a lui Bogdan-Alexandru Stănescu.
Ziua și noaptea vin
Ținându-se de mână ca un băiat și-o fată
oprind doar cât să mănânce fructe de pădure dintr-un
vas
pictat cu păsări.
Se cațără pe muntele cu piscuri învelite-n gheață,
Apoi zboară-n depărtări. Dar tu și cu mine
nu facem asemenea lucruri –
Urcăm același munte;
îi spun vântului o rugăciune să ne poarte cu el
dar nu slujește la nimic;
îți ascunzi capul ca să nu
vezi cum se sfârșește –
În jos și-n jos și-n jos și-n jos
ne poartă vântul;
Încerc să te alin
dar cuvintele nu-s de folos;
(fragment din „Poem”)
