Un dialog cu gânditoarea Cynthia Fleury despre cum se manifestă resentimentul în climatul politic actual, despre cum poți să faci filosofie într-un spital și cum putem transforma amărăciunea în puterea de a ne înțelege atât pe noi, cât și pe ceilalți.
Nu mai avem răbdare să ne ascultăm unii pe alții, iar această nerăbdare se traduce politic în ura față de celălalt. Nedreptățile și dezamăgirile pe care le trăim colectiv în fața unei democrații care nu a îndeplinit ce ne-a propus se resimt mai întâi la nivel individual și pot rezulta în resentiment, un fenomen mult mai complex decât o simplă frustrare sau o amărăciune profundă. Despre acest resentiment vorbește gânditoarea franceză Cynthia Fleury, în cartea sa Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment, recent tradusă de Delia Sepetean-Vasiliu la Editura Trei.
Fleury este una dintre cele mai cunoscute reprezentante ale umanismului medical în Franța. Specializată în filosofie și psihanaliză, este profesoară titulară a catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii de la Universitatea Sorbona și titulară a catedrei de filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Și-a scris teza de doctorat despre metafizica imaginației sub îndrumarea lui Jacques Derrida, iar de atunci a cercetat în cărțile ei patologiile democrației, sfârșitul curajului și grija ca formă de umanism.
Cynthia Fleury a fost invitata de onoare a ediției din acest an a festivalului de filosofie FilosoFII Fest, organizat de Editura TREI, unde a fost lansată traducerea în română a ultimei sale cărți Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment. Resentimentul este, potrivit lui Fleury, un mecanism de complacere într-o suferință lipsită de sens, o ruminație perpetuă care nu generează soluții, ci doar intensifică un mod disfuncțional de a ne trăi viața. Acest sentiment nu este un simplu efect al traumelor, nu se referă la suferința firească care survine în urma unui abuz, ci este mai degrabă o stare de negare a propriei responsabilități de a acționa, o negare a ideii de reparație a nedreptăților, pe care o considerăm imposibilă. Singurul remediu clar pentru starea de resentiment este, spune gânditoarea franceză, acțiunea. Ea poate fi psihologică, artistică, civică sau politică.
În cartea ei, unde explorează idei importante din filosofie și psihanaliză, de la Freud și Nietzsche, până la Adorno, Fleury se opune acelei forme de negare a sinelui prin lamentare, pe care o cultivă Cioran în scrierile sale. Ca să nu disperăm, atunci când ne dăm seama ce greu ne e să ieșim din autosabotarea prin resentiment, autoarea propune căi de introspecție și de vindecare.
Am stat de vorbă cu Cynthia Fleury despre cum se manifestă resentimentul în climatul politic actual, despre cum poți să faci filosofie într-un spital și cum putem transforma amărăciunea în puterea de a ne înțelege atât pe noi, cât și pe ceilalți.
Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment
La lansarea cărții ați spus că, în urma unui eveniment dificil din viața dumneavoastră, v-a venit ideea să creați o catedră de filosofie într-un spital. Cum e să faci filosofie într-un spital?
Catedra de filosofie din spital dezvoltă trei dimensiuni ale îngrijirii. Prima dimensiune este abordarea subiectivă a îngrijirii: abordăm subiectul, pacientul care este bolnav, și nu abordăm bolile. Lucrăm cu personalul medical pentru a-i determina să se deschidă la o etică medicală și pentru a-i învăța toate instrumentele care îi pot ajuta să îmbunătățească ceea ce se numește alianța terapeutică: filosofia clinică, recunoașterea cunoștințelor experiențiale ale pacientului. Tot ceea ce ne va ajuta să înțelegem mai bine istoricul medical și sentimentul subiectiv al pacientului, precum și considerarea faptului că acest sentiment subiectiv este legitim pentru a înțelege ceva din boala sa. Aici, empatia este esențială; ea este cea care permite consolidarea alianței terapeutice, crearea unui consens în privința tratamentului și instaurarea încrederii între medic și pacient.
Apoi, vine partea instituțională. Noi încercăm să oferim instrumente pentru îngrijirea instituției, a organizației, adică luptăm împotriva diverselor forme de abuzuri în cadrul spitalului și împotriva burnout-ului personalului medical. Este aproape o formă de sociologie organizațională pe care încercăm să o înfăptuim.
Și apoi există componenta politică, respectiv accesibilitatea îngrijirilor medicale. Această componentă se preocupă de ,,democratizarea’’ spitalului și de reducerea inegalităților atunci când oferim servicii medicale. Aici ne întrebăm cum putem să facem ca spitalul să fie un centru pivotal al societății. Integrăm aceste aspecte în cursurile noastre din aria curriculară de științe umane medicale, pe care le ținem la spital, iar în urma acestora poți să obții diplome. Și urmând cursurile noastre poți obține un doctorat de filosofie aplicată pe componenta etică, pe științe socio-umane medicale.
De asemenea, aplicând filosofia într-un cadru sanitar, ne interesează generativitatea vulnerabilă. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că îi ajutăm să elaboreze protocoale terapeutice în care cuvântul persoanei celei mai vulnerabile să fie luat în considerare în mod prioritar.
Sunteți specializată atât în filosofie, cât și în psihanaliză. În ultimii ani psihanaliza a devenit foarte populară și foarte solicitată pentru cei care suferă de traume. Cum poate să vină filosofia în ajutorul psihanalizei pentru a facilita vindecarea? Poate exista vindecare apelând doar la una din cele două?
Înainte de a vorbi despre vindecare, trebuie să vorbim despre servicii de îngrijire, cu sensul de care din engleză. Să oferi îngrijire nu înseamnă să conduci neapărat la vindecare, dar încerci să faci totul pentru îmbunătățirea sănătății psihice a pacientului. Și cred că în ambele cazuri, fie că vorbim de filosofie, fie că vorbim de psihanaliză, e important e să-ți pui întrebări și să analizezi. Există o anumită reflecție critică, care poate să vină fie din partea uneia, fie din partea celeilalte, sau chiar din partea amândurora. Dar dimensiunea metacognitivă este foarte importantă atât în filosofie, cât și în psihanaliză și poate fi folosită tocmai în această abordare de îngrijire și de ajutor pentru a încerca să punem în practică o sănătate psihică de mai bună calitate.
Când ați înțeles că e timpul să scrieți o carte despre resentiment?
Am lucrat pe subiectul patologiilor democrației timp de 25 de ani, am și scris o carte care a apărut în 2005 pe acest subiect, și eram familiarizată cu resentimentul ca parte componentă a sistemelor democratice. Resentimentul, din punct de vedere politic și social, exista undeva în mintea mea de când am început să cercetez patologiile democrației, dar experiența de clinician m-a făcut să realizez că acest flagel, înainte de a fi societal, este unul personal, individual. Înainte de a fi un moment istoric, resentimentul este o etapă psihică a individului. Lucru pe care de altfel îl spune și Wilhelm Reich, care este clinician și care ne explică că fascismul, înainte de a fi un regim politic, este un mecanism cultural și psihic individual.
Ați menționat într-un interviu că ,,odată ce ni se fură atenția, nu mai suntem capabili să facem munca necesară pentru a depăși resentimentul’’. Ce credeți că ne fură atenția cel mai mult astăzi și ne împiedică să ne angajăm în travaliul vindecării?
De fapt, ceea ce am spus este că resentimentul este o boală a deficitului de simbolizare și de sublimare. Adică, tocmai din cauza incapacității de a simboliza și de a sublima ajungem să cădem pradă resentimentului. Regimurile de atenție actuale sunt extrem de mediate de tehnologie, mai ales în rândul tinerilor – ei nu merg în natură să contempleze, sunt în fața ecranelor. Acest reducționism atențional devine o sărăcire a atenției. Dorința de a obține totul imediat, multitaskingul, supraexpunerea la informații și saturația acestora ne obosesc. Acești factori generează o oboseală cognitivă foarte mare, în special la tineri. Toate acestea nu împiedică definitiv, dar ne fragilizează capacitatea de a acorda atenție și ne fac mai puțin toleranți la diferență, deoarece tot ce ne dorim să obținem sau să cunoaștem este aici și acum. Acest lucru se numește prezenteism. În consecință, toate acestea creează indivizi mai vulnerabili la impulsul lor resentimentar. Asta nu înseamnă că totul s-a terminat, dar este păcat să ne privăm, dacă îmi este permis să spun așa, de o capacitate de concentrare mai bună.
În legătură cu întrebarea anterioară, o idee importantă din lucrarea dumneavoastră e că discernământul este esențial în capacitatea subiectului de a depăși resentimentul, iar noțiunea de subiect deschide posibilitatea de a avea autonomie de decizie și acțiune (agency). Cum poate un individ să aibă mai mult control asupra discernământului său în aceste timpuri în care consumăm involuntar informații false, propagandă mascată și conținut deep fake generat de inteligența artificială?
Aș spune, în primul rând, că nu există agency (capacitate de decizie și acțiune) fără discernământ, deoarece a fi subiect nu înseamnă doar a reacționa: înseamnă a putea diferenția, a separa, a nu confunda, a nu te lăsa copleșit de prima emoție care apare. Or, resentimentul atacă tocmai această facultate de a judeca, transformă chiar instrumentul eliberării – judecata – într-un instrument al servituții.
Într-o epocă saturată de informații false, de imagini manipulate și de semne înșelătoare, trebuie așadar să reconstruim condițiile discernământului: timp, răbdare, prudență, o retragere minimă. A discerne presupune să nu te consideri centrul tuturor lucrurilor, să nu reacționezi imediat cu un efect de bumerang la ceea ce primești. Trebuie să învățăm să încetinim judecata pentru a evita ca saturația informațională să se transforme în ruminație, apoi în resentiment.
Faceți în carte o corelație între sistemele politice și starea de resentiment în rândul oamenilor care experimentează aceste sisteme politice. Spuneți chiar că resentimentul poate fi rezultatul unei democrații eșuate. Ce ați identifica drept cauzele principale ale resentimentului în climatul politic actual?
Resentimentul se dezvoltă atunci când decalajul dintre egalitatea promisă de democrație și experiența concretă a inegalităților devine prea mare. O democrație defectuoasă generează resentiment atunci când afirmă drepturi formale, dar permite ca umilințele, neputința, excluderile sau lipsa de recunoaștere reală să persiste.
Dar nu reduc resentimentul la cauzele sale sociale. Chiar și într-o societate mai egalitară din punct de vedere economic, acesta s-ar putea orienta către recunoașterea simbolică. Există, așadar, întotdeauna o legătură între condițiile politice și factorii psihici. Democrația poate alimenta resentimentul atunci când nu-și mai respectă promisiunea de egalitate concretă, dar subiectul trebuie să lucreze și asupra modului în care gestionează ofensa, inegalitatea și frustrarea.
Comportamentele reacționare sunt și ele un rezultat al resentimentului?
Pot fi astfel atunci când izvorăsc dintr-un refuz al transformării, dintr-o dorință de a reveni la trecut, de a genera involuție în loc de evoluție. Resentimentul nu este doar furie: este o dispoziție generală de a genera ostilitate, de a devaloriza ceea ce ne-ar putea obliga să ne transformăm. Comportamentul reacționar devine resentimentar atunci când nu mai caută să înțeleagă cauza răului, ci să desemneze un vinovat, să generalizeze ostilitatea, să refuze complexitatea. El nu mai vizează o reformă a lumii, ci o răzbunare împotriva lumii.
De ce credeți că tot mai mulți oameni au tendința de a se izola și de a nu se implica în viața socială și politică a comunității lor?
Pentru că mulți indivizi se simt jigniți, umiliți, neputincioși și tind inițial să se închidă în sine. La aceasta se adaugă reificarea capitalistă: individul se simte redus la o simplă valoare, înlocuibil, desconsiderat. Or, atunci când un individ nu se mai simte recunoscut în unicitatea sa, se poate retrage din legăturile sociale sau poate căuta în revendicarea statutului de victimă o formă de restabilire narcisistă.
Vorbiți și în carte despre capitalism ca sursă a resentimentului. Care este relația dintre muncă, în condițiile capitalismului, și acest sentiment?
Capitalismul alimentează resentimentul atunci când reifică subiecții, adică atunci când îi transformă în obiecte calculabile, înlocuibile, evaluabile exclusiv în funcție de criterii precum costul, randamentul sau utilitatea. Munca poate deveni astfel locul în care subiectul se simte deposedat de valoarea sa unică. În această logică, cifra se substituie numelui, cantitativul calitativului, performanța recunoașterii. Subiectul nu se mai percepe ca fiind de neînlocuit, ci ca fiind descalificabil. Această lipsă de recunoaștere pregătește resentimentul: individul nu se mai simte prins într-o interdependență reciprocă, ci într-o dominație care îl face invizibil.
Cum am putea face față disperării provocate de conflicte și crize pe care nu le putem controla?
Nu cred că putem răspunde la disperare prin negare. Trebuie să înfruntăm realitatea, dar fără a ne supune în totalitate acesteia. De aceea vorbesc despre toleranță față de incertitudine și nedreptate. Lupta împotriva resentimentului presupune acceptarea faptului că există lucruri incurabile, că există, de altfel, răni care nu se vindecă complet, dar care pot fi depășite. Trebuie atunci să găsim o anume libertate să navigăm în largul mării: nu să fugim de lume, ci să ne mutăm afectul, să inventăm un mod de a trăi aici și acum în ciuda finitudinii, în ciuda nedreptății, în ciuda absenței unui răspuns total. Asta permite sublimarea: transformarea amărăciunii în putere de înțelegere și nu în ruminație.
Într-un interviu ați spus că nu v-ați descrie drept scriitoare, că sunteți mai degrabă cercetătoare, dar ați scris despre funcțiile psihice ale scrisului, care ne ajută să ne înțelegem mai bine și să facem față evenimentelor traumatice. Cum vă ajută pe dumneavoastră practica scrisului?
Sunt o profesoară-cercetătoare care scrie și predă, spre deosebire de un scriitor, care nu este neapărat profesor și care poate recurge adesea la ficțiunea literară, ceea ce nu este cazul meu. Pe de altă parte, nu știu să „gândesc” fără să scriu. Procesul meu de elaborare conceptuală trece în mod inevitabil prin scris.
Citindu-vă cartea, mi-a captat atenția această idee: Verbalizarea reactivează durerea, dar o și calmează. Aici vă refereați mai degrabă la discuțiile analitice din procesul terapeutic, dar aș vrea să vă întreb: vorbim suficient unii cu alții?
Vorbim mult, dar nu întotdeauna într-un mod care să simbolizeze. Cuvântul poate deveni plângere, repetiție, acuzație; poate astfel alimenta resentimentul. Dar atunci când este adresat, prelucrat, încadrat într-un context, el permite transformarea durerii. Nu este vorba, așadar, doar de a vorbi mai mult. Trebuie să învățăm să vorbim altfel: să vorbim pentru a identifica, pentru a diferenția, pentru a nu confunda suferința cu resentimentul. Verbalizarea reînvie uneori durerea, dar o poate și elibera, cu condiția să nu devină o plăcere a plângerii.
Temele traumelor și ale resentimentului sunt tot mai prezente în artele performative și în literatură. Poate fi expunerea aceasta a suferinței o metodă de vindecare a resentimentului?
Aceasta este calea clasică către catharsis: teatrul, artele spectacolului și literatura sunt, în mod tradițional, mijloace de a transforma durerea, de a activa „tranzitivitatea” suferinței; cu alte cuvinte, de a vedea la ce ar putea servi suferința. Nu este vorba de a promova complacerea în suferință, dar, din păcate, a gândi și a te confrunta cu realitatea doare în mod inevitabil.
Cărțile de filosofie expun, de obicei, niște stări de fapt, le problematizează, ridică întrebări, dar rareori oferă soluții. De ce dvs. ați inclus și o parte implicită de soluții pentru problema resentimentului?
Nu este o carte care să ofere „soluții” în sensul propriu al cuvântului, ci una care arată cum este posibil să învățăm să ne depășim impulsul de resentiment, atât la nivel individual, cât și colectiv. Este o patologie extrem de dificil de înlăturat, dar exigențele clinice, etice și politice ne obligă să considerăm că aceasta nu este o fatalitate.
Au trecut șase ani de când cartea a fost publicată inițial. V-ați schimbat părerea despre anumite ipoteze din carte?
Din păcate, nu. Aș spune că această carte este mai actuală ca niciodată și că, pe zi ce trece, intrăm într-o etapă și mai dificilă, deoarece epuizarea resurselor, criza climatică și revenirea războiului pe teritoriile occidentale sporesc riscul de a se declanșa această tendință de resentiment.
Imaginea principală: Denis Allard
