Cel mai nou volum de poezii al Alinei Purcaru, Clivaj, publicat la editura Cartier, reunește poeme despre dragoste, femei, maturizare.
Uite ce spune scriitoarea Elena Vlădăreanu despre volum: „Alina Purcaru scrie o poezie intensă, profundă a maturizării și maturității. Lectura acestor texte este de fapt o călătorie în viața fetelor și a femeilor, în lumea lor construită din cioburi de frumusețe, de tristețe și bucurie. Nu e o călătorie ușoară, nu e un drum simplu, e un proces. Când am început volumul Clivaj, am crezut că citesc o poezie de dragoste. Treptat am înțeles că, scriind despre dragoste (într-un sens larg și generos), Alina Purcaru scrie de fapt despre societate, traversează împreună cu noi vaste spații ale contemporaneității, pe care le trăim fără să le simțim, pe lângă care trecem în fugă: războaiele, hotelurile, vitrinele magazinelor, geografii improbabile și alienante precum un oraș ca Dubaiul, care nu apare aici deloc întâmplător. Toate legate sub cupola iubirii: filială, între prietene, între iubiți. Unul dintre cele mai frumoase volume pe care le-am citit în ultimii ani!
Alina Purcaru s-a născut în 1982 și este scriitoare, traducătoare și publicistă. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti și are un masterat în Teorie literară și Literatură comparată, obținut la aceeași Universitate.
A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), urmat de Indigo (Editura Tracus Arte, 2018) și Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022). Este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a cinci volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014), 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și Un secol de poezie română scrisă de femei (volumele I, II și III, împreună cu Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019, 2020, 2021). A scris două cărţi pentru copii, Catrina și marele Domn Somn şi Un unicorn în muzeul de oase (ambele cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, publicate la Editura Cartier, 2017, 2018). Este prezentă cu poeme și eseuri critice în reviste literare și în mai multe volume colective.
Este membră PEN şi publică în mod susținut articole de critică literară și interviuri cu scriitori români și străini. A lucrat în presa culturală şi a publicat constant cronici de carte, articole și interviuri în reviste culturale, inclusiv Scena9.
Windowshoping
(poem de dragoste anticonsumerist)
prin tine circulă o substanță corozivă
atacă sistemele
nu-i pasă de oferte.
Totul o irită,
toți vor s-o controleze,
s-o anuleze, s-o liniștească.
Mergi în transă pe lângă vitrine
urci și cobori scări rulante
căutând ieșirea
corpul tău nu e acolo, dorința ta nu e acolo
ești într-un spațiu cu prea puțin oxigen
organizat să îl explorezi până la amețeală.
Decorul vrea de la tine să te oprești
să evaluezi marfa
să o dorești
dorința ta nu are legătură cu nimic
de aici
prin tine circulă o substanță corozivă
instantaneu
atât de puține lucruri își păstrează încă importanța
atât de mult se poate, brusc,
refuza.
Mintea generează hărți cu totul noi,
unește linii improbabile,
proiectează un teritoriu posibil împotriva oricăror date din teren,
mintea face asta precipitat,
febril, alert,
nu recunoaște decât propria efervescență,
creează viziuni din nimic,
amână tot ce poate, stă ea cu ea, cu tine.
În cea mai fertilă izolare – la vedere.
Recunoaște brusc spațiile sclerozate și în mijlocul lor
înalță construcții eterice, nemaivăzute.
Nu cere permisiune.
Mintea e puls accelerat,
căldura care iese din toți porii, dimineața, la trezire,
când corpul e moale, incontrolabil, îndrăgostit.
Mintea e tactilă.
Refuză programul, e o hoață și o mincinoasă.
O vai de capul ei.
Plutește.
Mintea e corpul soft și transparent.
Va face orice să revină la joaca preferată.
Când ești așa, tu ai putea spulbera toate rafturile
concentrată ca un mineral obscur
extras cu brutalitate de la adâncimi sulfuroase,
străine.
Dorința ta ar putea tăia forme fantastice
în tavanul-cupolă al marelului oraș de vânzare,
ar lăsa aerul să intre
ar opri neoanele
muzica
ar distruge rotisoarele
ar opri
cuptoarele
plitele pe care se prăjesc burgerii
filmele în mijlocul scenelor hipnotizante
casele de marcat
cărucioarele
mașinile de popcorn
ar distruge și ar opri tot.
Lumina albă peste casetele cu inele de logodnă
specificații legate de pietre, karate, tăieturi.
Obiecte fine, discrete, sclipitoare,
cu mici etichete atașate, miniaturi ale atașamentului,
promisiuni materializate,
scumpe și rare
lucruri făcute să fie dorite –
bucățele de metal, pietricele,
ce să facă ele
când inima stă să-ți sară din piept
numai la gândul că ai putea să atingi vârfuri de degete
un colț de gură
încheietura mâinii stângi.
Lumina albă peste casetele cu bijuterii fine
îți pare o risipă.
Haine noi îmbracă manechine de un alb imposibil
o reluare obscenă.
Nimic nou nu poate fi acolo –
un loop iluzoriu din care orice formă de imaginație se resoarbe
nouă e dorința de a te apropia de un corp concret
oricât de irațională și greșită
oricât de îndepărtat corpul,
de necunoscut
golul dintre voi e străbătut
din nimic devine cea mai scandaloasă intimitate
aici totul poate fi imaginat
în detalii filigranate –
intimitate în care nu se consumă nimic.
***
Domestica
– narațiunea frecatului –
Aș putea să turui ore întregi numai despre produse de curățat
tu îți dai seama că dacă m-aș trezi singură în gară
cu o necunoscută
am putea să umplem ore întregi de așteptare
numai cu acest unic subiect?
am clickui fără probleme, mai rapid ca la seriale
și dacă n-am avea nimic altceva în comun.
O văd foarte clar pe femeia asta și îmi amintesc de tanti Luminița
cu cârpa în mână, dimineața, la cafea, înainte să mergem la plajă,
cum îmi povestea că ea și când face duș
dă rapid cu buretele
și pe faianță, și pe sticlele de pe lângă cadă,
pe unde ajunge, pe capacele de la șampoane,
pe la colțuri,
așa și noi,
fiecare cu metoda ei,
povestim ca și cum am fi ieșit din aceeași bucătărie
din aceeași baie proaspăt frecată
fiecare cu cârpa ei
fiecare cu topul ei de produse favorite
(așa se numesc în vlogurile de pe youtube: produse favorite și
includ nu numai farduri și creme de față, ci și soluții de frecat
faianța, vasul de toaletă, petele negre de igrasie, depunerile de
calcar, covoarele. Îți dau link dacă vrei. Nu știu cum de nu le-a
venit până acum ideea să scrie și pe astea „pentru femei, indi-
ferent de vârstă”)
Hai să-ți spun cum se face, ca să nu mai existe scuze.
Scoate țigările și urmărește-mă,
nu vreau să ne mai certăm:
Deci cu aragazul faci așa: mai întâi scoți grilajele negre și le pui în
chiuvetă cu degresant Triumf portocaliu ultra pentru murdărie
rezistentă. Apoi iei cu o cârpă toate firimiturile și bucățelele arse.
Apoi șpreiezi cu ce ți-am spus și lași să se înmoaie.
Cum adică atâtea indicații? Păi n-ai zis tu că vrei să te schimbi?
Am auzit că o femeie care vrea o casă curată nu are niciodată
mâinile libere. Mereu duce câte ceva dintr-o parte în alta,
mereu pune la loc ce e deranjat, strânge, eliberează spații, nu
lasă murdăria să se așeze. Acum, când toată povestea astea
nu se mai lipește de mine nici cât un fir de praf, îmi amintesc
mâinile Marthei Argerich alergând peste clape într-un concert
memorabil, Concertul numărul 1 pentru pian de Ceaikowski,
cu Barenboim dirijor. Zâmbetul ei de la final. Mâinile ei libere.
Frec și scutur și șterg. Pun la înmuiat, curăț, îndepărtez
las să acționeze.
Fac acțiune solitară, continuă și repetitivă
nu strecor nimic sapiențial aici,
nicio pildă, nicio comparație.
E o acțiune istorică, oarbă,
acțiunea care a făcut istoria.
Am preluat-o și eu, fără cine știe ce protocoale,
educație de bază, ca tăiatul unghiilor, ca suflatul mucilor,
educație care creează civilitate, armonie,
generează timp
pentru alții,
creează conflict.
Cine te pune? Iată întrebarea-pivot, care ar trebui să răstoarne totul
să clasifice întreaga acțiune
ca o formă de compulsie individuală,
patologizată.
Nu e. Luați niște cărți de istorie și umpleți golurile,
e un act de inteligență,
asta abia e adevărata critică.
Și altele ar fi apoi întrebările.
Un prieten mi-a sugerat să scriu un poem horror,
iată poemul horror, prieten drag,
cu tot cu potențailul titlu:
Mucegai negru în lumina dimineții
„Mă privesc în oglindă,
mâinile mele freamătă înainte de a atinge ceașca de cafea
numai la gândul de a mă apropia de el”
Cum îți pare acest decupaj din lirica erotică? L-am resemnificat
cu suficientă ironie cât să nu ne deranjeze prea tare conținutul
banal, sordidul, nesofisticarea?
Șterg praful și ascult Sonata lunii alimentându-mă
cu respect de sine,
finețe și geniu.
Mă gândesc la Eroica și apoi la Lee McQueen,
cum a făcut el praf toată istoria modei,
ca să-și aducă pe podium fantasmele sfidătoare,
la aceste genii bărbați cu care m-am identificat
în timp ce duceam mai departe
acțiunea de a curăța, de a elibera, de a îngriji, de a păstra,
de a crea.
O chelăreasă cultivată, fatalmente disociată
follamente
etc etc etc
Prin cultură a trecut furia,
prin capriciile pe care nu mi le-a permis,
prin scenele pe care nu le-am făcut,
prin banii pe care nu i-am avut,
prin dramă a trecut, prin ani și ani
prin poemele altor poete
și prin vorbele multor femei
de care m-am sprijinit
prin fața mea umflată de plâns.
Prin Eroica lui Beethoven și prin colecțiile lui Lee McQueen
și mai ales
prin arta de a trage în pâzele goale,
ca Nicki de Saint Phale.
Șterg praful și mă gândesc desigur cum arăt –
un reflex moștenit împreună cu cârpa și mopul,
împreună cu nevoia distructivă
de a uimi mereu.
Iubește-mă, uite câte știu să fac
o fată mică și timidă în fața musafirilor
acum
de la Sonata lunii trece la Nico și Femme Fatale.
Azi sunt propria musafiră.
Cred în schimbare,
într-un mod visceral și definitiv.
Cred în furie și în dans,
în abandonul necesar
și în zoaiele aruncate pe o podea sclipind de curățenie.
Cred în ieșiri dramatice,
în toate lucrurile de care nu mă crezi în stare.
Despre asta a fost mereu vorba.
La 4 dimineața m-am trezit vorbind cu cineva nu tocmai străin.
Ni se întâmplă foarte multora, mai bine nu ne simțim vinovate.
Mi-a povestit cum își amintea că m-a văzut dansând într-un
club, acum foarte mulți ani. Purtam o bluză cu dungi de care
nu-mi aduc aminte.
Mi-a spus că eram o zeiță, că aveam foarte mult control.
I-am spus că aveam foarte multă furie în mine.
Furie și stil.
Asta am înțeles mereu prin poezie,
asta a aruncat mereu în aer sistemul de organizare domestică,
„împărțirea” responsabilităților,
răbdarea,
indicațiile.
Despre asta aș vorbi cu o străină în gară,
cu un prieten străin la 4 dimineața,
când termin de citit o carte
când am grijă ca toate să fie la locul lor,
în casă și în ordinea cuvintelor
la furie și stil mă refer.
Fotografie principală realizată de Suzanne Lorant și preluată din arhiva Fortepan.
