Teatru / Best of

Am văzut 49 de spectacole de teatru și dans în 2017

de Cătălina Miciu

Publicat pe 28 decembrie 2017

Anul ăsta am văzut mai puțin teatru decât anul trecut, dar asta și pentru că am stat doar 230 de zile în București, ratând FNT-ul și alte câteva mici festivaluri. Nu am văzut teatru doar în Capitală - m-am deplasat cu prietenii și la Târgu Mureș, Craiova și Sibiu; iar dintre spectacolele văzute la București, câteva au fost realizate la Cluj (la Reactor și Fabrica de Pensule), Târgu Mureș, Brăila, Arad și Sfântu Gheorghe.

Am văzut spectacole cu final ales de public, spectacole despre război, despre familia Tocilescu, iubiri cântate, adolescenți în pragul descoperirii sexualității, femei contemporane, regi pe moarte, zgomotele orașului, familii netradiționale, familii evacuate, fenomene sociale din alte culturi, singurătate, prietenie, transsexualitate și psihopați. Textele m-au plimbat prin lumea lui Cehov și-a lui Shakespeare, prin cea a copilăriei noastre petrecute în fabuloșii ani ’90 sau prin Spania lui Don Juan.

Am văzut trei spectacole ale trupei Frilensăr și un spectacol extraordinar venit de la Mureș pentru Gala Active Watch (Double Bind, de Kincses Reka si Alina Nelega). Am revăzut Tipografic majuscul, pentru că istoria se repetă sub ochii noștri, și Absolut, pentru că mi-era dor de Iureș regizat de Dabija. M-am (re)îndrăgostit de Florin Piersic Jr. (și în Comrade Detective, nu doar în O mie de motive), de Mihai Smarandache în Jurnalul lui Robinson Crusoe și de Nicoleta Lefter, cea mai autentică Nina de pe scenele noastre.

„Jurnalul lui Robinson Crusoe”. Foto: Adi Bulboacă

În 2017, am sărbătorit 20 de ani de Teatru Luni de la Green Hours, rampă de lansare pentru o tonă de oameni mișto, subsol al adolescenței noastre teatrale. Am aplaudat deschiderea Centrului Independent Coregrafic Linotip. Am asistat tăcuți la scandalul de la Cluj, în care un regizor a lovit o actriță în timpul repetițiilor, iar spectacolul său a fost superaclamat în FNT, că doar ce treabă are una cu alta. Și l-am felicitat măcar în gând pe Mihai Călin că își duce bătăliile cu mândrie și curaj.

Ne-am indignat când Dorina Lazăr a fost demisă de la conducerea Teatrului Odeon din motive politice. Ne-am bucurat că Gianina Cărbunariu a luat frâiele Teatrului Tineretului din Piatra Neamț în calitate de director și ne-am crucit înțelegând ce aduce noul cod fiscal pentru independenți (y compris actorii care nu sunt angajați la teatre de stat - la începutul anului scriam aici cât de fragilă e meseria asta). Ne-am încruntat când conducerea Teatrului Excelsior a contramandat un eveniment DoR care urma să prezinte și un film despre proteste.

A fost anul în care Radu Afrim a montat pentru prima oară la Teatrul Național din Craiova, fiind desemnat local și cel mai popular regizor; a fost anul în care Bogdan Theodor Olteanu a debutat cu un spectacol scris și regizat de el la Apollo111; a fost anul în care Vlaicu Golcea a regizat o nebunie japoneză, iar Alex Tocilescu a scris o piesă; a fost anul în care părinții noștri au deplâns moartea Stelei Popescu.

În februarie 2017, mi-am luat bilet să văd Hamilton la Londra, în martie 2018. Acum, în preajma Crăciunului, am ieșit din sală de la spectacolul numărul 50 - A Christmas Carol, o producție a unui teatru independent vienez, un Dickens reinterpretat atât de slab, încât nici punsch-ul băut înainte nu a ajutat.

„Hikikomori”. Foto: Adi Bulboacă

Las în urmă 2017, dar iau cu mine, într-o ordine total aleatorie:

1. Una bucată Catinca Drăgănescu, regizoare care m-a făcut să iubesc și mai tare teatrul. Anul ăsta am scris despre trei dintre spectacolele ei și-am făcut-o cu fascinația omului care merge de o grămadă de ani la teatru și se miră că încă nu s-a spus totul acolo, pe bătrâna scenă. Probabil Rovegan a fost revelația mea pentru 2017, dar stilul în care Catinca alege să spună povestea pe scenă (fie că e vorba despre un text intim, de familie, despre unul greu de digerat, pentru că vorbește despre sărăcie și disensiuni etnice sau despre unul lucrat la detaliu cu actorii) m-a cucerit întru totul. Și se pare că și pe prietenii cărora le-am recomandat spectacolele ei.

2. Câteva replici dintr-un spectacol ca un pansament peste amintirile fuzzy ale copilăriei noastre - duo-ul Andrei Șerban și Alice Monica Marinescu, intelectualii cinstiți care trebuie să dea înapoi casa burgheză în care au locuit toată viața. Dacă ați văzut '90 (în regia lui David Schwartz), probabil că vă sună uneori în cap vocea personajului lui Andrei, caldă, lungă, molcomă - Haide, Misiuuus.

Alice Monica Marinescu și Andrei Șerban în '90. Foto: Roland Ibold

3. Un textier. Pe Daniel Chirilă, care se joacă cu vorbele ca nimeni altul; cred că fuga asta a lui prin subteranul minții sale și-a altora merită toată atenția noastră și-n anul care vine. Personajele pe care le creează sunt într-un fel oglindiri ale luptelor noastre interioare, de asta orice vizionare e un soi de introspecție. Daniel lucrează cu trupa Frilensăr, alături de care a și jucat, dar m-am bucurat să văd că ceea ce scrie se pliază foarte bine și pe alt tip de spectacole, și cu altă trupă - Apa vie e un spectacol de teatru-dans, după Frații Grimm, realizat de Ștefan Lupu la Teatrul Mic.

4. O oră de dans. George Albert Costea, în Dorian, debutul Oanei Răsuceanu în teatru-dans. Un om singur într-o viață care se repetă, câteva minute de sublim în care îți derulezi prin cap propria-ți viață. George are unul dintre cele mai expresive corpuri și poate umple orice vid de cuvinte numai cu mișcare. Iar dacă povestea pe care o spune prin dans e inteligent construită, e-o plăcere să stai pironit o oră cu ochii la așa ceva.

Ilinca Manolache, în „Anul dispărut 200/7”. Foto: Mihaela Tulea

5. Finalul spectacolului Anul dispărut. 200/7, ultima parte din trilogia realizată de Peca Ștefan (text) și Ana Mărgineanu (regie). Povești despre ani trecuți, uitați, reinterpretați (tot la Teatrul Mic a montat povestea lui 1989, iar la Piatra Neamț cea a lui 1996), o joacă prin istoria mică și mare care ne-au modelat copilăria/adolescența. Am plecat de la spectacol cu vorbele astea - cei ce nu pot să-și amintească trecutul sunt condamnați să-l repete - și cu ideea că memoria e-o fiară greu de îmblânzit.

6. Muzica live din Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half. Un musical realizat de Iris Spiridon la POINT, nu foarte ușor de digerat, dar jucat superb de Istvan Teglas. Adaptarea muzicală și interpretarea live le aparțin lui Ștefan Mustață, Alexandru Pop și Adrian Cotoară. Din păcate, nu există înregistrări audio, deci va trebui să mergeți să îi vedeți pe băieți cântând live.

7. Această postare cu aceste video-comentarii. Unii dintre cei mai buni actori tineri de comedie și prietenii lor se întrec în interpretarea aceluiași text contemporan.

„Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”. Foto: Adi Bulboacă

8. Blocul Irinei Moscu, din Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte (regia: Radu Afrim). Pentru toate nostalgiile pe care le-a recreat în cele două ore jumate de spectacol. Pentru că, deși e un decor grandios, are zeci de detalii, cuprinde viața tuturor oamenilor care au trăit la bloc într-un mic oraș de provincie din RSR, în anii '70.

9. 2 femei contemporane, pentru că a fost anul #metoo, anul în care femeile din SUA ne-au arătat cât de mișto pot fi și atunci când ies în stradă. 

10. Un personaj. Spre final de an, m-am lăsat cucerită de povestea Fraților Grimm, spusă de actorii Teatrului Mic în Apa vie. Frumoase prințesele, simpatici prinții, dar total cuceritor personajul Bătrânul, interpretat de Cezar Grumăzescu - are energie, are voce, mimică, putere să stea pe vine aproape tot spectacolul - un rol mic, dar foarte bine construit, în condițiile în care e unul dintre cele trei pe care le face în spectacol.

Cezar Grumăzescu în „Apa Vie”. Foto: Mihaela Tulea

Foto main: „Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half” / Barna Nemethi

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK