Pentru Rodica Nedelcu (55 de ani), ceea ce trebuia să fie o escală de un an sau doi în Azuga s-a transformat într-o ședere de aproape patru decenii. A venit în stațiune în adolescență, atrasă de oportunitățile unui oraș industrial efervescent și a învățat secretele „remuajului” sau ale „degorjării” la cea mai veche fabrică de șampanie din țară: „Pivnițele Rhein”. Înființată în 1892 la cererea lui Carol I, aceasta a fost singura care a supraviețuit privatizărilor de după ’90, alături de fabrica de apă. Din beciurile ei, Rodica Nedelcu a văzut cum restul uzinelor s-au transformat în ruine și cum generații întregi, inclusiv colegii de bancă ai fiului ei, au luat drumul Occidentului sau al marilor orașe. Când producția de vin spumant a lăsat loc și turismului, s-a reinventat: a făcut cursuri de somelier și a plimbat oameni prin pivnițele cramei.
Chiar dacă mai mult inerția a ținut-o în Azuga, doamna Nedelcu apreciază stabilitatea pe care a avut-o acolo. Soțul ei și-a găsit mereu de lucru ca electrician, chiar și după ce a părăsit întreprinderea MEFIN din Sinaia, unde lucrase 18 ani, în momentul în care „lucrurile au început să scârțâie și acolo.” „Cum se construia mult prin zonă, soțul meu, având meseria asta bună, s-a autorizat, și-a deschis o firmă și s-a apucat de instalații electrice. Am ținut-o până a venit criza, până prin 2010, când nu prea mai era de lucru. Acum lucrează în mentenanță la hotelul Lux Garden din Azuga și își mai face meseria și în particular”. Au un băiat de 27 de ani care lucrează în IT și care se pregătește să plece din Azuga, cum a făcut-o întreaga lui generație.
Rodica Nedelcu lucrează acum într-un hipermarket din Sinaia și își numără anii rămași până la pensie, când ar vrea să-și vadă de viață „și în alt mod”. Ne-am întâlnit pe o bancă din centrul orașului și am povestit despre anii pe care i-a petrecut la cramă, despre momentele grele din perioada de declin industrial, dar și despre perspectivele pe care le vede pentru revitalizarea stațiunii.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
***
„Nu mi-aș fi imaginat vreodată că o să ajungă așa pustiu”
M-am născut în Valea Doftanei, pe lângă Câmpina. Am venit în Azuga în 1987, la nici 17 ani. Aveam rude aici - două mătuși și un unchi care au lucrat în fabrică și care m-au ajutat să mă angajez la cramă. Veneam de la sat, dintr-o familie cu cinci copii la vremea respectivă, ulterior șase. Fiind cel mai mare dintre ei, trebuia să fiu pe picioarele mele și am vrut să-i eliberez pe-ai mei de o parte din povară. Am zis că mă angajez pentru un an-doi și m-au prins aici aproape 40. Am lucrat la cramă din 1987 până în 2023. Inițial, voiam să mă întorc din zona din care am plecat, pentru că nu-mi plăcea frigul de aici (râde). Între timp, m-am căsătorit, mi-am cumpărat locuință și am rămas în Azuga. Mi-am făcut prieteni, mai târziu prieteni de familie și m-am integrat foarte bine. M-am adaptat. Așa mi-a fost destinul, până la urmă.
Înainte de ’90 și câțiva ani după, Azuga a fost vie. Foarte populată. Era un oraș de perspectivă. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că o să ajungă așa pustiu. Erau o fabrică de șamotă, două de bere, una de sticlă, una de postav și făbricuța asta de șampanie. Era cea mai mică, dar a fost singura care a rezistat. Când veneam din [cartierul] Satu Nou, unde locuiau rudele mele, toată strada - trotuarul, inclusiv asfaltul - era plină, dimineața, de oameni care mergeau la serviciu. Veneau foarte mulți navetiști și dinspre Comarnic, care lucrau tot aici. În fabricile mai mari se muncea în trei schimburi. La noi era unul singur. Intram în fabrică la 7 dimineața. Era foarte multă muncă brută. Acolo, și la ora actuală, 90% din procedeu este manual. Dar mie, venită de la țară, nu mi s-a părut foarte greu. Eram obișnuită cu munca fizică. Munceai uneori 12 ore pe zi. Se lucra și sâmbăta. Era și o producție foarte mare, că atunci se dădea multă șampanie la export în Germania, în Rusia. Când am intrat prima dată și am văzut atâtea sticle…cred că erau un milion. Iar eu eram copilă, vă dați seama.
„Îți trebuiau dexteritate și un pic de rapiditate”
Era o atmosferă plăcută în cramă. Toți eram tineri atunci. Nu simțeam nici frigul, nici oboseala. Cântam prin fabrică, ne jucam, un maistru mai făcea băi, aveți grijă, că sticlele erau sub presiune. Era și inconștiența vârstei. Uite, am aici un semn, dar de la un accident, nu pentru că m-am jucat. Întorceam sticlele și mi-a explodat una în față; un ciob m-a tăiat la gât. Când trimiteau șampania la export, îmi plăcea să mă duc la încărcat. O cărau la gară, la vagoane și veneau soldați din Sinaia să ne ajute. Era o veselie. Atunci nu simțeam efortul, cu toate că nu aveam nici 50 kg. Dar odată cu trecerea anilor, statul mult în picioare a început să se resimtă, iar în beciurile alea este și frig. În plus, devenise o obișnuință. Cred că mulți ani am făcut-o mecanic.
Am lucrat prin toate sectoarele acolo. Nu era greu să înveți. Îți trebuiau dexteritate și un pic de rapiditate. În primă fază, se aducea vinul, care era filtrat, tratat, stabilizat. Era o încăpere cu butoaie unde avea loc limpezirea lui - „remuajul”. Apoi urma „tirajul”, adică îmbutelierea. Era aproape manuală. Era o mașinărie care se învârtea, care există și acum în Muzeul Fabricii, cu care îmbuteliam 4.000 de sticle în opt ore. Fiecare trecea prin mâna noastră: băgai sticla goală, spălată, pe țeavă, o pompă împingea vinul, o scoteai plină, mașinăria se învârtea și tot așa. După aceea puneam, manual, dopuri de plastic, iar o colegă le trăgea una cu un ciocan de lemn, ca să le preseze. Sticlele mergeau mai departe, li se prindea o agrafă de metal, ca să țină dopul, apoi erau așezate în poziție orizontală și lăsate la fermentație minim 9 luni.
„Șampania a fost bună dintotdeauna”
Dacă voiai să învechești șampania, trebuia s-o ții mai mult. Se învechea drojdia din ea. Drojdiile lucrau cu zahărul din vin și se forma dioxidul de carbon. Presiunea atingea cam 6-7 bari. Apoi, cum sticlele stăteau în poziție orizontală, pe peretele lor se depunea drojdia moartă, trecută prin toate procesele. După care se agitau, câte două în fiecare mână. Așa se face și acum, până când se desprinde toată drojdia de pe peretele sticlei. Sticlele trec apoi mai departe, într-o altă sală, la limpezire. Acolo li se schimbă poziția: sunt așezate cu gâtul în jos în niște pupitre, timp de o lună. De două ori pe zi, fiecare sticlă este rotită manual, ușor trântită, rotită, ușor trântită, până când coboară tot sedimentul și se strânge în dop, iar lichidul rămâne perfect limpede.
Urmează cealaltă etapă, de „degorjare”. Acolo se trăgeau agrafele cu un clește special. Acum sunt capse, nu mai au acele agrafe. Se trage de capsă și presiunea aruncă imediat dopul. Trebuie să acoperi rapid gura sticlei cu degetul mare. Acolo îți trebuie dexteritate, că pierzi tot ce e în sticlă dacă nu te miști repede. Apoi, în funcție de sortiment, se adaugă o licoare care îndulcește, iar dacă vrei varianta extra brută, nu se mai adaugă nimic. După care se pun dopul de plută și coșulețul de metal. Sticlele mai stau trei-patru săptămâni la omogenizat, apoi are loc etichetarea. Tot procesul e anevoios, de asta e și mai scumpă șampania. Dar a fost bună dintotdeauna. E ce trebuie. Pe vremea aceea mai făceam troc cu ea cu persoane de la fabrica de bere.
După ’90, până prin 1998, când fabrica de șampanie a fost privatizată, a fost o perioadă mai ciudată, în care nu știa nimeni de nimeni. S-au făcut câteva restructurări până s-au așezat lucrurile. Când m-am angajat eu, erau undeva la 60 de angajați în fabrică. Acum nu cred că mai sunt 15, care sunt multifuncționali - adică fac de toate, cum am făcut și eu. După aceea, lucrurile au început să meargă. Am avut vreo 20 de ani un patron englez care a cumpărat fabrica și podgorii. Își făcea vinul propriu. A reușit să readucă brandul „Rhein” pe piață, care se pierduse pe vremea comunismului - atunci se chema „Zarea”. Au redevenit furnizorii Casei Regale, cum era și înainte. Prin 2014, patronul a decedat, din păcate, soția lui a mai ținut crama vreo doi-trei ani, iar prin 2018 au cumpărat-o cei de la Alexandrion. A fost o perioadă bună, stabilă, cât am lucrat acolo. Nu aveam grija că aoleu, ce fac de mâine?
„Lumea cumpăra pe caiet pe vremea aia”
Pentru alții a fost greu. În Azuga erau mulți oameni ca mine, veniți din diferite părți ale țării, mulți din Moldova, care au stat pe la blocurile din Satu Nou și au rămas fără locuri de muncă când s-au închis fabricile. Unii au primit salarii compensatorii, iar majoritatea au vândut și au plecat de-aici. Fabricile s-au închis pe rând. Se mai auzea: se dau afară nu știu câți de la postav, de la sticlă, de la șamotă. Oamenii au fost dați afară în reprize. La fabrica de șamotă, de exemplu, care fusese cumpărată de un turc, îmi aduc aminte că nu se dădeau banii la timp. Noroc cu câțiva patroni care aveau magazine alimentare. Lumea cumpăra pe caiet pe vremea aia și când luau salariul, se duceau și plăteau și tot așa. A fost o perioadă foarte grea, pentru că nu erau bani.
Apoi, după ce s-au închis fabricile, când ieșeai să te plimbi, nu vedeai decât ruine. Ușor-ușor, au început să le demoleze și măcar au rămas terenurile goale. Noi am avut noroc la cramă, că englezul n-a avut intenția să dărâme și să facă altceva acolo. El a vrut să ducă tradiția mai departe și chiar era pasionat de ce era vechi și autentic.
„Tineretul și-a luat zborul cât mai repede”
Unii dintre oamenii de-aici s-au pensionat ori s-au reprofilat. Au început să se ducă către Predeal, Sinaia, Brașov. Mulți au plecat în străinătate, în Spania, Irlanda, Belgia. Am vecini care sunt în Spania de 20 de ani. Tineretul și-a luat zborul cât mai repede, pentru că nu au multe oportunități aici. Azuga e un oraș îmbătrânit. În timp, a început să se construiască pe partea de turism. Au venit bucureșteni, au cumpărat terenuri, au ridicat vile și pensiuni și ne-au băgat în circuitul turistic. Oamenii de aici mai găseau de lucru la cineva care își construia o vilă sau o pensiune. Bărbații lucrau cu ziua, în construcții, femeile prin restaurante și bucătării, pe partea de turism.
Crama a intrat și ea din 2005 în circuitul turistic. Camerele de protocol de deasupra s-au renovat și s-au transformat în camere pentru turiști. Au deschis și un restaurant. Fetele de pe bucătărie au fost trimise să se califice ca bucătărese, altele ca și cameriste, ce a fost nevoie. M-am reprofilat și eu. Plimbam turiștii prin cramă și le povesteam cu lux de amănunte ce se întâmpla în fiecare etapă [de producție], avea loc o degustare cu șampania pe care o făceam acolo și apoi oamenii intrau la masă. Am lucrat și pe partea de restaurant. Am făcut un curs de ospătar, iar câțiva ani am fost șefă de sală. Am făcut și un curs de somelier, pentru degustări. Mi-a plăcut, pentru că am aflat lucruri noi. Dacă nu-ți place vinul sau nu te pricepi, ți se pare că are același gust. Turiștii puneau și multe întrebări și trebuia să știi un pic, să nu te faci rușine.
„Eu, dacă aș fi tânără, n-aș rămâne aici decât dacă aș avea afacerea mea”
Turiștii au început să vină în Azuga de prin 2005-2006. Mai mult turiști de weekend și de iarnă. Iarna veneau mai mulți, că pârtia e foarte bună. Îmi aduc aminte că se desfășurau foarte multe spectacole la pârtie. Veneau formații, era viață socială, era mai viu. Acum pare că e o perioadă moartă și în turism. Merge greu. Au și crescut mult prețurile și probabil că cei care au fost să vadă, au văzut și au mers mai departe, să descopere alte lucruri. Aici nu prea ai multe de făcut. Acum e tot așa: turism de weekend, iarna poți veni la schi, vara la ciclism, că e frumos aici în Azuga. Mai poți să vizitezi crama, să vezi cum se face șampania. Poți să faci drumeții, dacă ești pasionat să descoperi vârfurile astea de-aici. În rest, dacă nu te ajută vremea și ai doar o cazare și un restaurant, nu ai o piscină sau un spa, nu prea ai cu ce să-ți umpli timpul.
Eu aș vedea să ai o pensiune a ta, cu 10-15 camere, să aduci grupuri de turiști și să nu-i ții numai în Azuga. Să faci un circuit. Să le arăți ce e de văzut în oraș, să-i duci la cramă, să le oferi o degustare, dar să-i duci și până la Peleș, la Bran, la Brașov. Să le oferi niște excursii. Și, bineînțeles, la prețuri rezonabile. Poți să faci un parc de distracții, de exemplu, să ai activitate în oraș, ca turist, mai ales vara. Trebuie schimbată și fața orașului. Bine că am scăpat de ruine, dar tot trebuie înfrumusețat.
Eu, dacă aș fi tânără, n-aș rămâne aici decât dacă aș avea afacerea mea. O pensiune de care să mă ocup, care să-mi asigure un venit. Am rămas aici pentru că m-am plafonat. E greu să vinzi și să pleci în altă parte. Am avut și stabilitate. N-am câștigat mulți bani, dar suficienți cât să ne permitem să dăm băiatul la școală și să plecăm într-o vacanță. Îmi place unde stau și confortul pe care îl am. Am prieteni care mi-ar lipsi dacă aș pleca în altă parte. Dar mi-ar plăcea să trăiesc într-un oraș mai frumos, mai cald. Visul meu e să mă întorc la Câmpina, în zona aia. Încă ne mai gândim să facem asta la final de activitate, să mergem într-o zonă un pic mai caldă (râde).
FOTO main: Andreea Săsăran
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului „Azuga, între regalitate și industrie”, inițiat de Asociația Lala-Land și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul a documentat, printre altele, transformările orașului de-a lungul timpului și posibilele sale perspective de viitor, prin lentila unor localnici.
