Carte / Rasism

Romanul premiat cu Pulitzer în 2020 vorbește despre tortura copiilor de culoare

de Scena 9

Publicat pe 3 septembrie 2020

La doi ani după primul Premiu Pulitzer pentru ficțiune, primit pentru romanul „Ruta subterană”, scriitorul american Colson Whitehead recidivează cu încă un Pulitzer pentru „Băieții de la Nickel”. Romanul proaspăt premiat, într-un an aflat sub semnul protestelor Black Lives Matter, continuă săpăturile pe care Whitehead le face în istoria rasismului din America. Dacă răspremiata „Ruta subterană” pornește de la o rețeaua clandestină întinsă de-a lungul statelor americane prin care mai mulți sclavi au reușit să-și recapete libertatea, iar „Intuiționista” încorporează tema segregaționismului într-o intrigă noir, „Băieții de la Nickel”, roman proaspăt tradus la Editura Humanitas Fiction, pune pe masă abuzul rasial la care au fost supuse generații bune de copii negri.

La fel ca-n multe dintre cărțile sale, Whitehead jonglează cu adevărul istoric și ficțiunea: cartea pornește de la un miez real, mai precis descoperirea unui cimitir unde fuseseră îngropați mai mulți copii de culoare, omorâți la o școală de corecție. Școala Arthur G. Dozier School din Florida a fost deschisă în 1900, și încă de la bun început a fost un spațiu de abuz, tortură și persecuție rasială. La începutul anilor 2000, când centrul corecțional era încă funcțional, mai mulți bărbați de culoare care trecuseră pe la „Arthur G. Dozier” s-au regăsit online și au scos la iveală mărturii ale regimului de teroare instituit în Florida, ceea ce a declanșat o serie amplă de investigații. Deși școala de corecție din romanul lui Whitehead a fost închisă în 2011, sistemul penitenciar american continuă să discrimineze sistematic.

Mai jos, vă propunem să citiți un fragment din cartea „Băieții de la Nickel”, care pe lângă Pulitzer a primit anul acesta multe alte premii și nominalizări, printre care și Premiul Orwell pentru Ficțiune Politică.

Băieții de la Nickel

de Colson Whitehead (traducere de George Volceanov)
Editura Humanitas Fiction
2020

În prima după-amiază, Elwood și alți cinci băieți – majoritatea niște bulache – se învârtiră cu coase și greble pe jumătatea de culoare a campusului. Șeful lor era un băiat potolit din fire, pe nume Jaimie, un țâr fusiform, subnutrit, ca toți băieții de la Nickel. Sărea întruna dintr-un loc în altul la Nickel – maică-sa era mexicană, așa că nu știau ce să se facă cu el. La sosire, l-au repartizat între puștii albi, dar, după prima zi de lucru pe tarlaua cu limete, s-a înnegrit așa de tare, încât Spencer l-a redistribuit în jumătatea de culoare. După ce a petrecut o săptămână în Cleveland, directorul Hardee, pe când făcea turul campusului, s-a uitat la figura aceea deschisă la culoare între fețele tuciurii și a ordonat să fie trimis înapoi, la albi. Spencer a așteptat o vreme și, după alte câteva săptămâni, l-a aruncat îndărăt.

— Mă mut de colo-colo, spuse Jaimie în timp ce grebla acele de pin într-o grămăjoară. Zâmbea cu colțurile gurii lăsate în jos, asemenea celor cu prognatism: Bănuiesc că într-o bună zi o să se ia o hotărâre definitivă. 

Elwood se familiariză cu campusul în timp ce își croiau drum în sus, pe lângă cele două cămine de culoare, terenurile de baschet de zgură și clădirea mare a spălătoriei. Privind în jos, vedea, printre crengi, cea mai mare parte a campusului alb: cele trei cămine, spitalul și clădirile cu birouri. Conducătorul școlii, directorul Hardee, își desfășura activitatea în clădirea cea mare, roșie, cu steagul american. Acolo erau dotările mari folosite de către băieții negri și cei albi, cum ar fi sala de sport, capela și atelierul de tâmplărie. Privită de sus, școala albilor era identică cu a celor de culoare. Elwood se întrebă dacă o fi în stare mai bună, ca școlile din Tallahassee, sau dacă Nickel le oferă aceeași educație chinuită tuturor celor internați, indiferent de culoare.

Ajunși în vârful dealului, băieții din echipă schimbară direcția. De cealaltă parte a țuguiului se întindea cimitirul, Dealul Cizmei. Un zid scund, din pietre grosolane, împrejmuia crucile albe, bălăriile cenușii, copacii strâmbi, îndoiți. Băieții îl ocoliră de la distanță.

Jaimie îi spuse că, dacă o iei pe drumul de pe cealaltă parte a pantei, până la urmă ajungi la tipografie, la primele ferme, iar apoi la mlaștina care marchează hotarul de nord al campusului.

— Nu-ți face griji, mai devreme sau mai târziu ai să culegi cartofi, îi spuse el lui Elwood.

Cetele de școlari mergeau pe poteci și cărări spre locurile de muncă desemnate, iar supraveghetorii îi urmăreau din mașinile de serviciu, patrulând în zig­zag. Elwood rămase tablou la vederea unui puștiulică de treisprezece ani aflat la volanul unui tractor cu remorca plină de elevi. Tractoristul, mândru nevoie mare, părea să moțăie pe scaunul lui uriaș în timp ce-și ducea încărcătura la fermă.

Când ceilalți băieți înțepeneau și amuțeau însemna că Spencer se află prin preajmă.

La jumătatea distanței dintre campusul de culoare și cel alb se înălța o clădire dreptunghiulară cu un singur etaj, scurtă și îngustă, despre care Elwood crezu că-i magazie. Petele de rugină se întindeau asemenea viței-de-vie pe zidurile de beton vopsite în alb, dar tocurile verzi ale ferestrelor și cel al ușii de la intrare străluceau de prospețime. Zidul mai lung avea o fereastră mare, după care se înșirau, ca niște boboci de rață, trei ferestruici mici.

O fâșie de iarbă necosită, lată de treizeci de centimetri, neatinsă, sălbăticită, înconjura clădirea.

— N-ar trebui să cosim și acolo? întrebă Elwood.

Cei doi băieți de lângă el se apucară să-și sugă dinții.

— Băi, cioară, acolo nu te duci decât dacă te duc ei, zise unul.

Elwood își petrecu timpul liber dinainte de cină în sala de joacă a căminului Cleveland. Exploră servantele cu cărți de joc, alte jocuri și păianjeni. Elevii se certau care să fie următorul la masa de ping-pong, dădeau cu paletele spre fileul lăsat și înjurau loviturile ratate, păcănitul mingilor albe aducând cu bătăile de inimă neregulate ale unei după-amiezi populate de adolescenți. Elwood consultă oferta anemică de carte de pe rafturi, cu băieții Hardy și benzi desenate. Erau câteva volume mucegăite de științe naturale, cu peisaje panoramice și gros-planuri cu fundul mării. Deschise un set de șah cu tabla din carton. Rămăseseră doar trei piese – un turn și doi pioni.

Ceilalți elevi se duceau sau veneau de la muncă sau de la sport, urcau la etaj, să se cuibărească în paturile lor, în colțișorul lor de trăsnăi. Domnul Blakeley zăbovi cât să-l prezinte pe Elwood lui Carter, unul dintre angajații negri. Acesta era mai tânăr decât supraveghetorul și făcea tot timpul pe cârcotașul. Îl salută scurt, cu un aer dubios, iar apoi îi spuse unui țânc să nu-și mai sugă degetul mare.

Jumătate dintre angajați erau negri și jumătate albi.

— Tre’ să dai cu banu’ ca să afli dacă o să închidă ochii la ceva sau o să-ți facă zile fripte, îi spuse Desmond, indiferent de culoare.

Desmond stătea întins pe o canapea, cu capul pe paginile de benzi desenate, să nu atingă vreo pată scârboasă de pe tapițerie.

— Majoritatea îs de treabă, dar unii dintre ei parcă-l au pe dracu’ în ei.

Desmond i-l arătă pe monitorul pus să țină socoteala infracțiunilor și a prezenței. Săptămâna asta, monitorul din Cleveland era un băiat cu pielea deschisă la culoare, cu zulufi groși, aurii, pe nume Păsărilă – avea degetele de la picioare răsucite spre interior. Păsărilă patrula la etajul întâi cu o plăcuță de scris și un creion, însemnele funcției sale, fredonând fericit.

— Ăsta te toarnă cât ai zice pește, spuse Desmond, dar, dacă prinzi un monitor cumsecade, poți să aduni câteva merite faine, să ajungi Explorator sau Pionier.

Un claxon pneumatic țiui strident dinspre sud, din vale. Greu de zis ce-ar fi putut fi. Elwood răsturnă o cutie de lemn și se aplecă să pună lucrurile la loc. Ce sens să dea acestui loc pe drumul vieții lui? Zugrăveala de pe tavan atârna în fâșii subțiri, iar ferestrele murdare deveneau tot mai întunecate de la o oră la alta. Își aminti discursul doctorului King ținut în fața liceenilor din Washington, DC, când a vorbit despre înjosirile lui Jim Crow și nevoia de-a transforma înjosirea în acțiune. O să vă îmbogățească sufletele ca nimic altceva. O să vă dea sentimentul rar al nobleții ce nu poate izvorî decât din dragoste și din ajutorul altruist acordat semenilor. Dedicați-vă viața omeniei. Faceți din ea o parte centrală a vieții voastre.

Sunt blocat aici, dar o să iau lucrurile așa cum sunt, își spuse Elwood, și o să-mi scurtez șederea. Toți cei de-acasă știau că-i potolit din fire, că se poate conta pe el – curând o să înțeleagă asta și cei de la Nickel. La cină îl întrebă pe Desmond de câte puncte are nevoie ca să depășească nivelul de Vierme și cât le ia celor mai mulți să promoveze și să absolve școala. Căci, în cazul ăsta, el o să se miște de două ori mai repede. Acesta-i modul lui de a rezista.

Apoi luă la rând trei seturi de șah, formă un set complet de piese și câștigă două jocuri consecutiv.

Mai târziu nu reuși să-și dea un răspuns convingător când se întrebă ce i-o fi trebuit să se amestece între bătăușii din baie. La fel ar fi procedat și bunicul lui într-una din povestirile lui Harriet: ar fi acționat dacă i s-ar fi părut că ceva nu-i în regulă.

Pe băiatul mai mic, luat la bătaie, pe Corey, nu-l mai întâlnise până atunci. Pe bătăuși îi întâlnise la micul dejun: Lonnie, cu mutra lui de buldog, și tovarășul lui maniac, Mike cel Negru. Elwood a intrat în toaleta de la etajul întâi, să urineze, iar băieții mai înalți îl proptiseră pe Corey de peretele cu faianță crăpată. Poate că totul s-a întâmplat deoarece Elwood n-avea deloc simțul realității, cum ar fi zis băieții din Frenchtown. Poate fiindcă ei erau huidume, iar celălalt era mai mărunțel. Avocatul lui îl convinsese pe judecător să-l lase pe Elwood să-și petreacă ultimele zile de libertate acasă; în ziua aceea n-avea cine să-l ducă la Nickel, iar închisoarea din Tallahassee era suprapopulată. Poate că, dacă ar fi petrecut mai mult timp în creuzetul închisorii districtuale, Elwood ar fi știut că-i mai bine să nu te amesteci când alții recurg la violență, indiferent de motivele care provoacă respectivul incident.

Elwood exclamă „Hei“ și făcu un pas înainte. Mike cel Negru se răsuci pe călcâie și îi trase un zbing în barbă care îl proiectă cu spatele în chiuvetă.

Un alt băiat, un bulache, deschise ușa toaletei și strigă: „Ah, căca-m-aș!“ Phil, unul dintre angajații albi, tocmai își făcea rondul. Era un tip apatic și, de regulă, se făcea că nu vede ce se întâmplă sub nasul lui. Hotărâse de la o vârstă fragedă că-i mai bine să procedeze așa. Dai cu banul și vezi cum pică, așa-i descrisese Desmond dreptatea împărțită la Nickel.

— Ce puneți la cale aici, măi, pui de cioară? îi întrebă Phil astăzi.

Tonul lui, în chip cu totul ciudat, era blând. Nu era treaba lui să interpreteze cele întâmplate: cine-i vinovatul, cine a început, de ce. Treaba lui era să-i țină din scurt pe băieții ăștia de culoare și era și astăzi stăpân pe situație. Cunoștea numele celorlalți băieți. Îl întrebă pe cel nou cum îl cheamă.

— Domnul Spencer o să vă ceară socoteală pentru asta, spuse Phil, iar apoi le zise să se pregătească de cină.

 

Vânătăile băieților albi arătau altfel decât ale celor negri, așa că o numeau Fabrica de Înghețată, fiindcă ieșeai de acolo cu vânătăi de toate culorile. Băieții negri îi ziceau Casa Albă, fiindcă asta era denumirea ei oficială și i se potrivea, nu avea nevoie de alte zorzoane. Casa Albă împărțea dreptatea și toată lumea i se supunea.

Apăreau la ora unu noaptea, dar puțini erau cei pe care îi trezeau, pentru că, atunci când știi că vin, îți piere somnul chiar dacă nu vin după tine. Băieții auzeau scrâșnetul pneurilor pe criblura de afară, ușile date de perete și tropăitul pașilor pe scară. A auzi era totuna cu a vedea în străfulgerări luminoase pe pânza minții. Fasciculele lanternelor dansau. Știau unde-s paturile lor – distanța dintre ele era doar de-o jumătate de metru și, după ce de câteva ori i-au săltat din greșeală pe alții, acum se asigurau dinainte cum stă treaba. I-au luat pe Lonnie, pe Mike cel Negru, l-au luat pe Corey, precum și pe Elwood.

Vizitatorii nocturni erau Spencer și un angajat pe nume Earl, unul vânjos și iute, care dădea o mână de ajutor când vreunul dintre băieți cădea grămadă și trebuia trezit, să-și poată continua treaba. Mașinile de serviciu erau limuzine Chevy maro, cele care se învârteau de colo-colo cât era ziulica de lungă, îndeplinind sarcini simple, dar noaptea deveneau vestitori. Spencer îi luă în mașina lui pe Lonnie și pe Mike cel Negru, iar Earl pe Elwood și pe Corey, care plânsese toată noaptea.

La cină, nimeni nu discută cu Elwood, de parcă ceea ce avea să urmeze era o chestie molipsitoare. Câțiva băieți șoptiră Ce tăntălău când trecu pe lângă ei, iar bătăușii îi aruncară priviri furioase, dar în cămin plutea mai ales o atmosferă amenințătoare și agitată ce nu dispăru până când nu veniră după băieți. Pe urmă, ceilalți băieți se liniștiră și câțiva reușiră chiar să și viseze.

La ora stingerii, Desmond îi șopti lui Elwood că, odată începută treaba, cel mai bine ar fi să rămână nemișcat. Centura avea o adâncitură care se agăța de tine și te tăia dacă nu stăteai locului. Pe drum, în mașină, Corey se apucă să îngâne o formulă magică, „Mă țin tare, nu mă mișc, mă țin tare, nu mă mișc“, deci poate că ăsta-i adevărul. Elwood nu-l întrebase pe Desmond de câte ori leșinase, pentru că, după sfatul pe care i-l dăduse, băiatul nu vru să mai vorbească.

Înainte vreme, Casa Albă fusese folosită ca atelier. Parcară în spatele ei, iar Spencer și omul lui îi băgară înăuntru pe ușa din spate. Intrarea pentru mardeală, așa-i ziceau băieții. Când treceai pe drum prin față, nu te uitai să vezi ce-o fi în spate. Spencer găsi imediat cheia pe uriașa lui legătură și descuie cele două lacăte. Duhoarea de urină și alte chestii impregnate în beton era insuportabilă. În hol bâzâia un singur bec. Spencer și Earl îi conduseră pe lângă cele două celule spre încăperea din față, unde-i așteptau un șir de scaune prinse între ele și o masă.

Ușa din față era la doi pași. Elwood se gândi ce-ar fi s-o ia la fugă. Nu fugi. Locul ăsta îl lămuri de ce nu are școala ziduri, garduri, sârmă ghimpată de jur împrejur, de ce evadează atât de puțini băieți. Acesta e zidul care-i ține înăuntru.

Spencer și Earl îl băgară mai întâi pe Mike cel Negru. Spencer îi spuse:

— Credeam că o să te potolești după data trecută.

— Iar o să se pișe pe el, comentă Earl.

Se porni vuietul: ceva ca un vânt puternic, cu rafale de intensitate egală. Scaunul lui Elwood vibra ca încărcat cu energie. Nu-și dădea seama ce poate fi – un fel de mașinărie –, dar scotea destul zgomot cât să acopere țipetele lui Mike cel Negru și plesnetul centurii pe trupul lui. De la jumătate încolo, Elwood începu să numere loviturile, în ideea că, dacă știe cât încasează ceilalți băieți, o să știe ce-l așteaptă și pe el. Dacă nu cumva există un sistem mai sofisticat în ceea ce privește porția fiecărui băiat: recidivist, instigator, spectator. Nimeni nu i-a cerut să-și spună versiunea, că încerca să pună capăt unei bătăi la toaletă – dar poate că o să încaseze mai puțin pentru că s-a amestecat. Numără până la douăzeci și opt până să înceteze bătaia și să-l vadă pe Mike cel Negru târât până la una dintre mașini.

Corey continua să scâncească și, când se întoarse înăuntru, Spencer îi spuse să facă dracu’ ciocu’ mic și îl băgară pe Lonnie, să-l ia la încins. Lonnie încasă vreo șaizeci de lovituri. Îi era imposibil să audă ce-i spuneau Spencer și Earl, dar Lonnie avea nevoie de mai multe instrucțiuni sau admonestări decât pretenarul lui.

Îl băgară pe Corey, să-și ia și el papara, și Elwood observă că pe masă era o Biblie.

Corey încasă vreo șaptezeci de bucăți – de câteva ori Elwood nu mai știu unde a rămas – și era de neînțeles de ce încasează bătăușii mai puțin decât cel bătut? Acum nu mai știa la ce să se aștepte. Poate că au pierdut și ei șirul la numărătoare. Poate că nu există nici un sistem în privința violenței și nimeni nu știe – nici supraveghetorii, nici supravegheații – ce s-a întâmplat și de ce. 

Apoi veni și rândul lui. Cele două celule erau situate față-n față, separate de hol. În camera de bătaie erau o saltea și o pernă neînfățată; în loc de față, era acoperită de petele suprapuse lăsate de toate gurile care o mușcaseră de durere. Și mai era ventilatorul industrial gigantic, sursa vuietului, a sunetului ce străbătea tot campusul, până mai departe decât îngăduiau legile fizicii. Provenea din spălătorie – vara, vechile mașinării scoteau un zgomot infernal –, însă după una dintre reformele periodice, când autoritățile au elaborat reguli privitoare la pedeapsa corporală, cineva a avut strălucita idee să-l mute aici. Pereții erau împroșcați de sângele proiectat de ventilator în sus în rafale. Era o chestie stranie, de acustică, faptul că ventilatorul acoperea țipetele de durere, însă din imediata lui apropiere auzeai perfect instrucțiunile personalului: Ține-te de bară și nu-i da drumul. Dacă scoți un sunet, încasezi pe deasupra. Ține-ți dracu’ fleanca, cioară. 

Centura era lungă de un metru, avea un mâner de lemn și i se spunea Black Beauty încă dinainte de epoca lui Spencer, deși cea din mâna lui nu era piesa originală: trebuia reparată sau înlocuită destul de des. Pielea se lovea de tavan înainte să se prăvălească peste picioarele tale, să te anunțe că e pe cale să se pogoare, iar arcurile patului scârțâiau la fiecare lovitură. Elwood se agăță de tăblia patului și mușcă perna, dar leșină până să fie gata treaba, așa că, atunci când lumea l-a întrebat câte curele a încasat, n-a știut ce să spună.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK