Vara aceasta, la Paris, am vizitat două dintre cele mai urmărite evenimente artistice – instalația Clinamen de Céleste Boursier-Mougenot, punctul central al expoziției de la Bourse de Commerce, și retrospectiva David Hockney la Fondation Louis Vuitton –, atrasă nu doar de spectaculoasa lor componentă vizuală, ci mai ales de felul în care aceasta se împletește cu sunetul, stârnind ecouri și asocieri neașteptate.
Clinamen, „sculptând în timp”
Spațiul central al Bourse de Commerce –Pinault Collection – o sală circulară, cu cupolă de sticlă și fresce panoramice alegorice dedicate comerțului, progresului și colonizării, pictate în secolul XIX de către Georges-Victor Clairin, Évariste-Vital Luminais, Hippolyte Lucas și Désiré-François Laugée – găzduiește, între 5 iunie și 21 septembrie, cea mai recentă versiune a unei instalații audio-vizuale semnate de Céleste Boursier-Mougenot (n. 1961). Artist francez cunoscut pe scena contemporană internațională pentru lucrări precum From Here to Ear (1999), Vidéodrones (2001) sau Harmonichaos (2002), prezentate în unele dintre cele mai renumite spații culturale (Barbican Centre, Palais de Tokyo, Centre Pompidou etc.), acesta combină abilitățile de creator vizual, compozitor și scenograf – dezvoltate, în special, prin colaborarea cu regizorul de teatru Pascal Rambert – pentru a crea „sculpturi” multisenzoriale. Acestea îmbină componenta optică, experiența acustică și „coregrafia” motrică cu elemente din natură (păsări, apă) și obiecte de uz cotidian.
Este și cazul instalației Clinamen (2013), prezentată acum (2025) la Paris, o reeditare la scară largă a uneia dintre cele mai cunoscute opere marca Boursier-Mougenot. Este montată în această construcție arhitecturală sferică și monumentală, ce accentuează plinătatea vizuală prin rotunjimile ciclopice și spațializarea sunetului prin reverberație. Instalația pornește de la câteva elemente simple: un bazin cu diametrul de 18 metri, umplut cu apă, pe suprafața căruia plutesc o varietate de boluri albe de dimensiuni diferite din ceramică, angrenate de impulsul unui curent de aer într-un dans mlădios. Mișcarea acestora – cursivă, niciodată impulsivă –, direcționată circular în părțile opuse ale bazinului, provoacă scurte ciocniri ale bolurilor, menite să producă un sunet cristalin, limpede și rotund, precum cel al unor clopote. Scurta interacțiune a vaselor creează, astfel, un soi de muzică unitară și ritualică, meditativă și incantatorie, delicată și imprevizibilă, mereu nouă, reînnoită odată cu înaintarea în timp și, implicit, cu o altă vizită. Deși pus în mișcare de un mecanism bine gândit, puzzle-ul sonor compus din fragmente similare se construiește aleatoriu, într-un șirag acustic diafan, condus de forța impredictibilului. Transparența sunetului se împletește cu limpezimea apei, o suprafață bleu-ciel în care se reflectă cerul vizibil prin cupola muzeului, iar puritatea albului fiecărui bol captează, la rândul său, aceeași imagine în miniatură: bolta translucidă a încăperii.
Sculptura sonoră vivantă a fost concepută având ca model conceptul filosofic epicurian din antichitate denumit „clinamen”, care desemnează deviația spontană și imprevizibilă a unui atom de pe traiectoria sa în cădere liberă, într-un univers altminteri guvernat doar de necesitate și regularitate. Această mică abatere este esențială pentru explicarea liberului arbitru și a creativității, devenind, totodată, în context artistic, o metaforă pentru aleatorismul controlat, o tehnică frecventată sporadic de mediul artistic.
Mergând mai departe pe firul asocierilor, Boursier-Mougenot pare să împrumute în lucrarea sa o serie de elemente experimentate de compozitori esențiali ai secolului XX. Similar cu ceea ce propunea György Ligeti (Poème symphoniquepour 100 métronomes, 1962), în Clinamen este explorată ideea de „compoziție” generată prin procese autonome și aleatorii, ambii autori renunțând la controlul direct asupra desfășurării sunetelor, lăsând mișcarea fizică să creeze structuri sonore imprevizibile. În același sens, instalația francezului și unele creații ale compozitorului Morton Feldman (Projections, 1950-51) valorifică indeterminarea, lăsând anumite decizii sonore în seama unui proces exterior compozitorului – fie interpretul, fie forțele naturale. Aleatorismul ca principiu componistic, dar și interesul pentru obiectele cotidiene și transformarea acestora în surse sonore cu valoare muzicală (Living Room Music, 1940) – toate acestea își găsesc un punct de plecare în gândirea lui John Cage.
Opera francezului montată în rotonda din Bourse de Commerce merită vizitată mai ales pentru frumusețea vizuală, dar și pentru starea meditativă indusă, aproape hipnotică, datorată sunetelor de clopot liniștitoare și repetitive sau pentru conștientizarea momentului ca materie vie, unică și irepetabilă.
„Do remember they can’t cancel the spring”
Fondation Louis Vuitton găzduiește, începând cu 9 aprilie și până pe 31 august 2025, retrospectiva unuia dintre cei mai influenți artiști plastici britanici: David Hockney (n. 1937). Însumând șapte decenii de activitate și reunind nu mai puțin de 400 de tablouri, expoziția urmărește parcursul său prin diferite etape de creație – de la reprezentări timpurii și scene iconice la adaptări imaginative la un prezent digitalizat. Fie că este vorba de peisajele sau cadrele inspirate din perioadele petrecute în California, Yorkshire sau Normandia, universul vizual al artistului este unul viu și colorat, senin, ironic ori queer, cu nuanțe minimaliste, impresioniste sau cubiste. Atenția la detaliu este unul dintre elementele care impresionează profund – transpusă fie prin gestul său pictural de o migală obsesivă, fie prin liniile drepte impecabile, combinațiile cromatice inedite, răbdarea de a reda variante ale aceluiași peisaj în momente ale zilei și unghiuri diferite, jocurile de „oglinzi” sau compozițiile de mari dimensiuni realizate dintr-un puzzle de lucrări mai mici.
Traseul expoziției – atent curatoriată de Suzanne Pagé, sub îndrumarea lui Hockney, care a dorit să ia parte la deciziile privind coloritul sălilor și alegerea și organizarea tablourilor – debutează cu portretul tatălui său pictat la Bradford (1955), urmat de două scene-emblemă pentru pop culture: A Bigger Splash (1967) și Portrait of An Artist (Pool with Two Figures; 1972). Peisajele sale sunt cel puțin neconvenționale, surprinzând prin cromatică, dimensiune, idee sau complexitatea conceperii. Dintre acestea, A Bigger Grand Canyon (1998) se impune printr-o paletă ireal de vibrantă, care pare să redea întreaga arșiță arizoniană, Bigger Trees near Warter (2007) șochează prin amploarea proporțiilor și prin scrupulozitatea gestului creativ intuit, iar selecția scenelor de primăvară („Do remember they can’t cancel the spring”) captate în Normandia în perioada carantinei generată de pandemia COVID-19 – parte din proiectul 220 pentru 2020, toate concepute pe iPad – demonstrează adaptabilitatea unui artist în fața neprevăzutului și confirmă valoarea intrinsecă a operei sale, indiferent de mediul utilizat.
„În lucrările sale recente – precum Pictures at an Exhibition (2018/2021), Pictured Gathering with Mirror (2018), 25th June 2022, Looking at the Flowers (2022) sau Play within a Play within a Play and Me with a Cigarette (2025) –, Hockney explorează cu umor și fantezie tema reflexiei, apelând la oglinzi pictate, cadre în cadre și jocuri vizuale autoreferențiale, metapicturale, ca într-un teatru al privirii despre privire. Printre creațiile sale se resimte influența unora dintre cei mai importanți pictori din istoria europeană, cu care Hockney intră într-un dialog mai mult (Annunciation II, după Fra Angelico – 2017; Less is Known than People Think (după Edvard Munch – 2023, respectiv după William Blake– 2024) sau mai puțin declarat (May Blossom on the Roman Road, 2009, cu cerul său van goghian).
În penultima sală a expoziției, vizitatorii iau contact cu una dintre fațetele creative mai puțin cunoscute ale artistului: modul în care acesta a extins, începând cu anii ’70, granițele picturii în direcția muzicii clasice, semnând scenografii pentru producții vocal-simfonice și/sau coregrafice iconice. Pereții încăperii devin, astfel, pânze imense pe care se proiectează reinterpretări ale fantasticelor sale decoruri însoțite de fragmente muzicale recognoscibile, de la Turandot de Giacomo Puccini (Lyric Opera of Chicago), Tristan und Isolde de Richard Wagner (Los Angeles Music Center Opera) și Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss (Royal Opera House, Londra) la The Rake’s Progress sau The Rite of Spring de Igor Stravinski (Glyndebourne Festival Opera, respectiv Metropolitan Opera, New York).
Legătura pe care Hockney a avut-o cu arta sonoră este întrupată nu numai prin această chemare cvasi-concluzivă a expoziției de a pătrunde în universul operei și baletului prin intermediul viziunii sale de set designer, dar și prin invitația la două experiențe acustice inedite. În completarea călătoriei vizuale, Fondation Louis Vuitton a propus, pe 12 și 13 aprilie 2025, în sala Auditorium, două recitaluri camerale-tribut, cu un program menit să reflecte colaborările interdisciplinare și pasiunile muzicale ce îl însoțesc pe artist de o viață, dar și similaritățile dintre două realități estetice (complementare): diversitatea stilistică a lui Hockney, suprapusă pe un colaj sonor sugestiv și adecvat. Primul concert, articulat în jurul temei primăverii – recurentă în lucrările britanicului –, reunește fragilitatea melodiilor lui Richard Strauss (Frühlingsstimmen) cu forța Ritualului primăverii de Stravinski, ambele interpretate la patru mâini de Pavel Kolesnikov și Samson Tsoy. Cea de-a doua parte a serii explorează fascinația lui Hockney pentru Wagner, aducând pe scenă vocea sopranei Elena Stikhina și o selecție de aranjamente dramatice, completate de proiecția rară a filmului Wagner Drive, realizat de artist.
Al doilea recital – în care s-au alăturat tenorul Nicky Spence și percuționiștii Colin Currie și Owen Gunnell – aduce un omagiu originii britanice a artistului plastic și colaborărilor sale memorabile cu Festivalul Glyndebourne. Programul îmbină eleganța ironică a Cabaret Songs de Benjamin Britten cu o suită exuberantă de lucrări franceze (semnate de Maurice Ravel și Erik Satie), în ton cu luminozitatea, rafinamentul și bucuria de a trăi ce definesc viziunea artistică a lui Hockney. Bisul serii – Clapping Music de Steve Reich – vine ca o prelungire firească a aplauzelor publicului, un joc de ecouri și decalaje care amintește de modul în care artistul britanic suprapune planurile în picturile sale recente, unde perspectiva se multiplică într-un tunel de reflexii infinite.
Ascultă două omagii muzicale pentru David Hockney realizate de Fundația Louis Vuitton aici și aici.
Fotografiile au fost realizate de Cristina Gârbea.
