Într-o cafenea de pe strada Mendeleev, pe un laptop care arată de parcă ar fi trecut prin multe, Alina Șerban își editează ultimul documentar, Eu sunt Nicu. Nu e mulțumită cu varianta pe care a primit-o, montată într-un stil cool, à la VICE. E bine realizat, dar nu se potrivește cu povestea pe care vrea s-o spună. Taie clipuri din scurtmetraj și le pune în ordine. Ar putea să-l reducă pe tânărul din film la câteva categorii din care face parte: e rom, a crescut într-un centru de plasament și e gay. Dar Alina alege drumul mai lung. Vrea ca, înainte de a-l judeca pe Nicu, să-l înțelegem.
Alina își rezumă arta în două cuvinte: „spun povești”. Ca actriță și regizoare de etnie romă, caută să aducă în atenția publicului povești ale comunităților marginalizate. „Pentru că am crescut nefiind reprezentată”, spune Alina. „Pentru că sunt într-o lume în care totul este despre alții și nu și despre comunitatea mea, din perspectiva noastră.” De aici vine și numele asociației pe care o conduce, Untold Stories. Dacă prin filme și spectacole ca Bilet de iertare sau Cel mai bun copil din lume a arătat ce înseamnă să fii rom în România, toamna aceasta, prin proiectul 6 Incluziv sau gala Eu contez, Alina a reușit să arate și ce înseamnă să locuiești într-un centru de plasament.
A organizat patru premiere dedicate tinerilor din centrele de plasament – două documentare, un performance de teatru și scurtmetrajul Eu contez. Alina a încercat să-i reprezinte cât mai corect, așa că nu s-a rezumat doar la experiența sa la cămin. A discutat cu ei și i-a ghidat să-și spună povestea la rândul lor, printr-un performance realizat de ei. Pentru Alina, a fi povestitor înseamnă să fii responsabil pentru simbolurile pe care le folosești. Iar asta presupune uneori să trimiți filmul la montaj din nou și din nou. „Uneori, trebuie să lupți pentru povești”, spune artista.
„E foarte ușor să acaparezi poveștile altora, aka să dai vocea”, zice Alina, apăsând pe ultimele două cuvinte. În documentarele sale a căutat să nu-i exotizeze pe tineri – asta i-ar distanța și mai mult de public. Nu vrea nici să stârnească mila spectatorilor. Vrea să arate că sunt la fel ca noi toți. Dar ce trebuie să faci ca să te asiguri că ești un povestitor legitim? Alina răspunde: „Sunt câteva întrebări care te ajută să-ți dai seama cui îi servește. Este pentru mine povestea aia s-o spun? Fac bine că spun povestea asta? O spun bine?” De 14 ani, artista încearcă să clădească un pod între cei pe care societatea i-a marginalizat și majoritari. Premiera scurtmetrajului Eu contez și gala dedicată tinerilor instituționalizați sunt ocaziile perfecte s-o vezi în acțiune.
Seară de film
La sfârșitul lunii octombrie, la Movieplex Plaza, Eu contez a fost proiectat pentru prima dată în România. Realizat în 2020 și prezentat pentru prima dată la Torino, în cadrul festivalului Talents and Short Film Market, a putut fi văzut la București printr-o co-finanțare a Primăriei Sectorului 6. E o nouă punte pe care Alina o construiește pentru comunitate, „de care avem nevoie mai mult ca niciodată”, punctează într-un mesaj Mihaela Ștefan, viceprimara sectorului. Scurtmetrajul a fost difuzat împreună cu un alt film al Alinei, Singură la nunta mea - povestea Pamelei, o tânără mamă de etnie romă care încearcă să-și clădească un viitor mai bun în Occident.
În semiîntunericul holului de cinema, oamenii stau la coadă ca să-și facă poză cu artista și să-i spună câteva cuvinte. Ușor de zărit într-un sacou alb, Alina Șerban își întâmpină publicul. Printre ei se află ambasadorul Marii Britanii Andrew Noble, reprezentanți ai ambasadei Elveției, oameni din lumea filmului, studenți, liceeni, elevi – un colaj social încropit din crezul aristic al Alinei: că arta se adresează tuturor.
Pentru Alina, e un privilegiu să-și întâlnească spectatorii, unul pentru care luptă de multă vreme. „Nu am fost invitată să am spațiu”, îmi spune ulterior. „Mi-am creat acel spațiu”. Nu-i vine în minte cuvântul în română, dar îmi zice în engleză, „I claimed”. De multe ori i-au fost respinse titlurile la concursuri și festivaluri. „Dar după durere, plâns, mă ridic și încep din nou. Cât oi mai putea.”
Înainte să deschidă evenimentul pentru publicul larg, Alina s-a asigurat că tinerii din centrele de plasament au locuri suficiente. În obscuritatea cinematografului, poți să vezi cum sala e aproape plină. Cei mai mici s-au așezat alături de doamnele îngrijitoare, pe locurile din față. Cei mari s-au dus în spate. Tot în spate stă și Nicu, un tânăr de aproape 20 de ani care e subiectul noului documentar al Alinei, Eu sunt Nicu. Înalt și ușor de reperat în sacoul lui albastru, Nicu e expansiv și vorbăreț.
Tânărul a întâlnit-o pe Alina în cadrul unei acțiuni organizate de Campus Concordia, o organizație neguvernamentală care activează pentru integrarea tinerilor în societate. Până la vârsta de 16 ani, Nicu a fost crescut de asistente maternale, apoi a fost mutat într-un centru de plasament. Artista a ținut un atelier de actorie la Concordia, unde Nicu a învățat cum să se exprime prin artă și să-și spună propria poveste. Tot aici a învățat să aibă încredere în sine. O consideră pe Alina un model. „Eu așa îi zic, regino”, râde Nicu. „E și frumoasă, e și deșteaptă, e ce trebuie, e pachetul complet.”
Ca să-mi arate importanța filmelor Eu contez și Singură la nunta mea, Nicu îmi zice: „Noi suntem la un nivel scăzut la acceptare. (...) Poate așa întărim și noi mintea lor și gândesc mai pozitiv. Și să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem noi, cu etnia noastră, cu sexualitatea noastră, cu defectele și calitățile noastre.” Întreb pe câțiva tineri din sală dacă îmi pot da un titlu de film românesc în care se vorbește despre problema instituționalizării. Niciunul nu poate să-mi dea vreun exemplu. „Cel mai bun copil din lume”, îmi răspunde Nicu. De fapt, e titlul piesei autobiografice scrisă de Alina, pe care o joacă pe scena Teatrului Național.
Eu contez
Eu contez pleacă de la o situație aparent simplă. La un curs de teatru, studenții trebuie să-și aducă câteva obiecte de acasă și să se poarte în fața celorlalți colegi așa cum ar face-o în cel mai intim și sigur spațiu al lor – în dormitorul de acasă. Scopul exercițiului e să fie văzuți așa cum sunt, să devină vulnerabili în fața spectatorilor. Pentru Rebeca, o tânără care locuiește într-un centru de plasament, exercițiul e un chin.
Rebeca nu se simte nicăieri în siguranță. La cămin, certurile colegilor, regulile severe și amabilitatea dată cu țârâita de îngrijitoare șterg orice iluzie de acasă. La facultate, profesorul îi servește replici sexiste și rasiste studentei de etnie romă. O face să fie și mai nesigură pe ea, pe faptul că merită să participe la curs. Singurul obiect care-i aparține e caietul ei, pe care a scris „eu nu contez pentru nimeni”. Înainte de a se vulnerabiliza în fața colegilor, Rebeca speră că ceilalți vor reacționa cum trebuie. Că atunci când va sări în necunoscut, va fi prinsă. „Respiră, respiră, Rebeca”, își zice personajul.
În scena finală, Rebeca le arată colegilor ei ce înseamnă să stai la stat. Sprijinite de saltea se află obiectele pe care a avut voie să le aducă cu ea, câteva poze. „Aici e holul. Nu se intră după ora 10”, zice Rebeca. Face un pas. „Aici e programul de curățenie pentru fiecare”. Arată unde ar fi bucătăria. „Dacă-i Ștefi de tură, mâncăm numai mazăre. Nouă ne place când e Cami de tură. Ne dă cartofi prăjiți și Nutella.” În sufragerie stau Lizucile, li se spune așa în derâdere, pentru că vin de la orfelinatul Lizuca. Rebeca a crescut în căminul Cireșarii și mărturisește: „eu am făcut pipi în pat până la 14 ani.” Își cuprinde brațele, se leagănă și suspină.
„Sunt situații care-ți amintesc că tu nu faci parte din categoria aia, de în familie, și lucrurile se complică”, îmi explică Alina. Povestea scurtmetrajului e inspirată din experiența ei, deși nu e autobiografică. La 16 ani a fost instituționalizată, după ce mama ei a fost trimisă la închisoare. În piesa Cel mai bun copil din lume, Alina a vorbit puțin despre asta. Dacă de obicei e volubilă, când vine vorba despre perioada asta din viața ei, fața i se crispează și vorbește apăsat și lent. Descrie experiența scurt: „traumatizantă”.
Exercițiul din film este obișnuit în lumea teatrului. Când Alina era studentă la UNATC, i s-a spus și ei să se poarte de parcă intră în camera ei. Nu a fost la fel de dramatic ca în scena din film, dar Alina mărturisește: „Voiam să dispar. Sentimentul meu era că eu nu sunt normală, că ei merită să fie acolo și eu nu, pentru că eu nu vin din lumea frumoasă.”
A încercat să traducă în film această rușine. Deseori, tinerii instituționalizați simt o falsă vinovăție care poate să devină ură de sine. Alina a căutat s-o demonteze în film. Pentru asta, nu s-a bazat doar pe experiența ei. A discutat cu mulți tineri, pentru a se asigura că se regăsesc în povestea ei, deși nu toată lumea a trecut prin experiența dublei discriminări, de a fi în sistem și rom. Alina nu vrea ca personajul să stârnească mila spectatorilor, vrea ca ei să-l înțeleagă. „Sentimentul de abandon, de respingere, de singurătate sunt lucruri pe care le simțim cu toții, nu trebuie să fii din sistemul de protecție.”
Alina a continuat discuția despre scurtmetraj pe Facebook. La ea a luat parte și Luiza Medeleanu, membră a echipei Roma Education Fund și doctorandă, cu o lucrare despre imaginea romilor în cultura mainstream. În film se intersectează mai multe identități marginalizate, personajul central fiind fată, romă și instituționalizată. Pentru a arăta cât de important este să reprezinți cum trebuie o comunitate, Luiza s-a axat pe problema reprezentării romilor. A subliniat că, de cele mai multe ori, publicul nu are acces la filme despre romi făcute de romi. Își formează o opinie despre cine sunt romii din producții ca Inimă de țigan sau Peaky Blinders.
Pentru ca o comunitate să fie reprezentată într-un mod onest, povestitorul trebuie să se numere printre membrii ei. Dar pentru a reuși să se reprezinte pe sine și pe cei din jur, trebuie mai întâi să se cunoască. „Dacă nu ne cunoaștem la nivel cultural, social nu ne putem reprezenta și ajungem să ne reprezentăm tot prin ochii celorlalți, culturii dominante”, a zis Luiza în timpul conferinței video.
Discuții cu tinerii
Singură la nunta mea a fost proiectat după scurtmetraj. Alina a jucat rolul Pamelei, o tânără mamă de etnie romă care luptă să-și depășească condițiile. Artista crede că Pamela seamănă cu multe femei care au plecat în străinătate pentru o viață mai bună. În timpul filmului i s-a confirmat asta. A văzut cum doamnele de serviciu stăteau în picioare pe holul cinematografului și se uitau și ele. Alina le-a invitat să ia loc în sală, dar i-au zis că nu au voie.
„Nu mă așteptam la niște filme atât de bine făcute, la niște teme despre care habar n-aveam” îmi spune Bianca, elevă la C.N. Elena Cuza, după ce s-a terminat și al doilea film. „Știam despre problemele romilor și ce au de înfruntat zi de zi, dar nu mă așteptam la realitatea atât de crudă și de șoc, efectiv, a vizionării.”
După difuzarea filmului, în jurul Alinei s-au adunat multe grupuri de tineri, unii trecuți la rândul lor prin experiența instituționalizării. Pentru că Singură la nunta mea are conținut matur, cei mai mici plecaseră după difuzarea scurtmetrajului. Mulți dintre tinerii rămași au în jur de douăzeci de ani, cu toate că Alina când vorbește cu sau despre ei le zice copii. Când îi întreb, toți îmi zic că filmul i-a reprezentat corect.
Maria și Alex sunt de acord că e important să existe și filme cu astfel de subiecte. „Lumea în ziua de azi judecă un copil care a fost la plasament. Ceea ce nu este frumos”, zice Maria. Și ea o cunoștea pe Alina de la întâlnirile de la Campus Concordia. „Normal și respectuos este ca fiecare să se simtă om. Până la urmă toți suntem oameni.”
Alex spune lucrurilor pe nume: „Oamenii nici nu știu despre ce e vorba și încep să comenteze aiurea. Mai întâi apucă să cunoști persoana, dup-aia comentează”. Se uită la Maria care râde surprinsă. „Scurt și la subiect.”
Maria: „Ai dat-o...”
Alex: „Am dat-o românește.”
Nicu nu pierde ocazia să-i mulțumească Alinei la microfon pentru eveniment. Peste câteva zile urmează să fie premiera documentarului despre viața lui, la gala Eu contez. Publicul va descoperi cum mama lui l-a abandonat imediat după naștere, că asistenta maternală care l-a crescut și pe care o iubea ca pe o mamă a plecat fără el în Italia, că i-a fost greu la școală când colegii lui își băteau joc de el pentru că e de origine romă, instituționalizat și gay.
Cu toate acestea, Nicu îmi mărturisește că i-a fost destul de ușor să se expună în fața camerei și a viitorului public. Nu-i e rușine să-și spună povestea. Este căpitanul propriei sale bărci, cum scrie și pe tricoul pe care l-a primit de la Alina la atelierul de story time. L-a luat la muncă, la brutărie, și s-a pătat, dar continuă să-l păstreze.
„Poate lumea te va înțelege după aflarea poveștii, știi, nu judeca o carte după copertă. Adică e altceva când îți spui povestea și lumea vede ce-ai pățit, cum ai făcut, cum ai înfruntat acea poveste care te-a împiedicat. La o poveste, de obicei, finalul este fericit. Cum este și în cazul de față, la Alina”, spune Nicu în timp ce se întoarce spre scenă, spre artistă.
Alina se bucură când află ce am discutat cu tinerii. E emoționată. Când locuia în centru, nu vorbea cu alții despre sistem, îi era rușine. Îi tremură vocea: „Asta e ce mi-am dorit să aud. A contat tot efortul. (...) Până acum, poveștile pe care le-am pus în lume au câștigat pariul cu publicul. Asta îți dă putere să continui toate celelalte contexte care sunt uneori nefavorabile, to say the least”, zice râzând.
Gala Eu contez
În noiembrie, la Muzeul Național al Țăranului, a avut loc gala Eu contez, proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Evenimentul dedicat tinerilor instituționalizați a inclus un performance de teatru și două documentare.
Spectacolul Noi Suntem EROIne începe cu o lovitură de gong. O voce de copil zice: „Vă rog să vă închideți telefoanele. Nu mai stați pe TikTok.” În cămăși albe, copiii amuză și sensibilizează publicul prin spectacolul pe care ei l-au scris și jucat, iar Alina l-a regizat. Ne prezintă scene de karate, monologuri, cântece, glume, mimă. Simți că publicul a venit deschis, pregătit să să se bucure de spectacol, că veselia e sinceră. Poate de aceea, momentele de vulnerabilitate sunt și mai dureroase.
Rafael e prezentatorul în această seară. Un băiețel de 12 ani, sâsâit, cu un zâmbet larg și cu o cămașă cu pătrățele negre și albe zice că Alina e plecată în concediu, la Eforie Sud. „Eu prezint gala asta. Mă lăsați cu acest Sergiu Nicolaescu al căminiștilor”, zice indignat. Apoi își verifică foile din mână. „Stați puțin, cine a scris textul ăsta? Cine-i Sergiu Nicolaescu?” Sala râde. Momentele sale sunt acompaniate de un jazz buclucaș, care se potrivește cu personajul pe care Rafael îl joacă – acela de povestitor zăpăcit.
„Povestea mea începe așa”, zice Elmira, o adolescentă cu două codițe și un băț pe post de floretă în mână. „Părinții mei n-au putut să mă crească și așa am ajuns într-un centru de plasament.” Elmira are doisprezece ani și s-a calificat la proba națională de scrimă. Ea, Erica și Ioana sunt eroinele acestei seri. Ne povestesc ce au înfruntat și cum și-au atins obiectivele. Erica și Elmira au câștigat premii naționale în box și scrimă. Ioana a intrat la C.N. Dinu Lipatti, la actorie. Sunt povești încurajatoare, ale unor fete cu o voință uriașă, care au reușit să-și împlinească dorințele prin munca lor și prin sprijinul unor îngrijitori care au crezut în ele.
„Lumea nu mă întreabă dacă sunt romă, pentru că-și dau seama. Auzi, tu ești țigancă sau ceva? NU! Sunt romă, romă, romă! Sunt romă și nu mi-e rușine”, zice Erica, dublu vicecampioană a României la box. La gât își poartă medaliile câștigate. „N-am de ce să mă ascund și de ce m-aș ascunde? Sunt om ca toți ceilalți, n-am nimic în minus sau în plus.”
În stânga sălii, lângă tehnic, se află Alina. Se uită atât la copii cât și la public. Foarte mulți tineri se află în sală. Ambasadoarea Suediei Therese Hydén, reprezentanții ambasadelor Elveției și Marii Britanii și reprezentanții Departamentului de Relații Interetnice sunt și ei prezenți. Puțini știu că Alina trece printr-o noapte de foc. Documentarul Eu sunt Nicu a apărut în publicații pro-legionare, iar un grup anti-LGBTQ+ a încercat să se infiltreze printre invitați, ca să-l boicoteze. Cu ajutorul prietenilor săi și a jandarmilor, Alina a monitorizat pe toți cei care au intrat în sală. Câțiva bărbați n-au fost lăsați să intre.
După performance-ul copiilor, înainte de a fi difuzate documentarele Eu sunt Vanessa și Eu sunt Nicu, Alina urcă pe scenă. Îl îmbrățișează pe Rafael, care e cu puțin mai scund ca ea. Spectatorii cred că momentul care urmează le este destinat lor. Ulterior, Alina mi-a zis că mesajul era pentru cei care voiau să-i boicoteze spectacolul: „Crezul meu este acesta: indiferent că cineva este rom, nerom, gay, heterosexual, cu handicap, fără handicap, gras, slab, înțelegeți, da? Este binevenit în barca noastră”, zice Alina. „Noi nu dăm oameni afară din barca noastră. Și vă invit și pe dumneavoastră în barca noastră.”
Vanessa și Nicu
Primul documentar este despre Vanessa, o tânără care tocmai a împlinit 22 de ani. Slăbuță, cu trăsături delicate, are ochii verzi și migdalați și își ține de obicei părul lung și brunet prins într-o coadă. Timp de 27 de minute, în drum spre cursul de dans, Vanessa ne povestește despre viața sa. Vorbește despre multe lucruri dureroase, despre abuzuri, pe care le relatează cu un glas rece, de om care a trecut prin multe și s-a detașat ca să meargă mai departe. „Ți-ai pus o dorință de ziua ta?” o întreabă Alina. „Da. O să muncesc foarte mult pentru o casă.”
Într-un clip filmat în 2021, la care Vanessa se uită acum în camera ei, îi mărturisea Alinei că îi plac poveștile triste: „Fiecare om are o poveste tristă în spate, fiecare.” La 12 ani, Vanessa și surorile ei au fost luate să locuiască într-un cămin, după ce mama ei a murit de cancer. „Știu că am iubit-o foarte mult pe mama”, zice tânăra. Vanessa a avut grijă de ea până în ultimul moment. Zice cu o luciditate rece: „Dacă mama trăia și acum, nu eram bine.”
A trecut prin multe centre, unele mai rele ca altele. Uneori, abuzurile din partea copiilor erau însoțite de cele din partea îngrijitoarelor. Povestește cum a fost trasă de păr de o soră îngrijitoare până în camera acesteia, când a locuit într-un cămin condus de maici. Acestea îi spuneau că n-o să ajungă nimic, că o să fie „o vagaboandă pe străzi cu copii”, povestește Vanessa. Când apăreau romi la televizor, surorile îngrijitoare le ziceau uitați-vă familia. „Vouă nu vă e rușine să spuneți așa ceva?” le-a răspuns Vanessa când n-a mai suportat abuzul. I s-a zis să tacă, altfel va fi pălmuită.
Mila celorlalți o incomodează. Vrea să-și atingă obiectivele prin propriile ei forțe. Nu-i e rușine că a fost instituționalizată. Crede că astfel a învățat mult mai multe despre viață, decât dacă ar fi trăit într-o familie normală. Înainte de a începe ora de dans, fetele și instructoarea îi cântă la mulți ani. Le-a adus bomboane. Pentru ea, faptul că ia lecții de dans, e un vis împlinit. Când era mică, se uita la televizor, la vedetele care dansau. Când dansează se concentrează doar pe mișcare, se eliberează de gânduri. Simte că poate avea încredere în ea „Că nu mi s-a întâmplat nimica. Sunt om și eu ca și ei.”
Urmează Eu sunt Nicu, un scurtmetarj de 15 minute în care îl vedem pe tânăr cum se pregătește să meargă la muncă, la brutărie. Până la vârsta de 16 ani, Nicu a fost crescut de asistenți maternali, apoi a locuit într-un centru de plasament. Nu a avut parte de aceleași abuzuri ca Vanessa. Dar la școală nu i-a fost ușor, fiind discriminat pentru că era copil din sistem, de etnie romă și gay. „Eu niciodată n-am fost tiparul ăla de om care să las capul în jos”, zice Nicu. „Și în școală, și în liceu, eu am fost în consilii. Pentru că eu îmi apăram etnia, îmi apăram sexualitatea”.
Nicu își începe povestea vieții pe un ton ironic: „M-am născut într-un spital, bineînțeles”. Continuă inexpresiv: „Mama cred că m-a abandonat.” Pentru Nicu, mami e prima doamnă asistent maternal care l-a crescut aproape 7 ani. Când l-a primit, avea 7 luni, era foarte slab și nu prea se așteptau să supraviețuiască. Pe parcursul filmului menționează că mama lui naturală nu l-a dorit. Mai târziu, a reușit să o viziteze. „Stă într-o casă”. Nicu se oprește, „Casă…n-are nici gard. E amărâtă rău. Doamne, bine că m-a dat.”
Nicu povestește că, atunci când era mic, nu-și știa etnia și îi discrimina și el pe romi, așa cum vedea că fac și ceilalți din jurul său. „Eu dacă stăteam în familie de români, eram român”, explică Nicu. Când a aflat că e rom, nu s-a rușinat de etnia sa. Sătenii îl strigau „țiganu ăla lu’ Tania din vale”. Nicu râde când povestește, fără să piardă din vedere gravitatea afirmațiilor: „Țigan este o jignire. Că îi zici bă, țiganule. Adică discriminezi un om.”
În fața camerei de filmat, Nicu ne arată câteva ținute. Nu are prea multe, dar are grijă de ele. Îl vedem cum își strânge de pe sfoară hainele și le aranjează. De mic îi plăcea să se îmbrace bine și își cumpăra haine de la magazinele second hand. Se uita la Bravo, ai stil, unde urmărea cum defilau candidatele. Rudele primei doamne care l-a crescut nu prea acceptau ca Nicu să poarte poșete.
La „șapte ani jumate”, precizează cu exactitate Nicu, doamna de care se atașase ca de o mamă a plecat în Italia la soțul ei. A vrut să-l ia și pe Nicu cu ea, dar mama sa naturală nu i-a dat semnătura. Nicu povestește că și el și doamna care l-a îngrijit plângeau la despărțire. „Cum se duce un cățel supărat, când îl ceartă stăpânul, așa eram eu”.
Nicu s-a atașat de locurile în care a trăit și de oamenii care au avut grijă de el. La 16 ani, când a ajuns să locuiască la centru, s-a atașat și de personalul de la cămin, mai ales de bucătărese. Ne arată un album cu poze de la cămin. Prima poză e cu doamna administrator, care i-a zis prima dată că e o divă. Apoi ne arată o poză cu mama Vichi, poză pe care a făcut-o când s-a îmbolnăvit de vărsat de vânt, când a ajuns la centru. Pe ea se putea baza că-l va ajuta cu orice problemă ar fi avut la școală și nu numai. „Ea era acolo… O iubeam.”
La muncă, Nicu poartă un halat alb și o plasă de păr. Îl vedem cum pregătește tăvile, presară făină, selectează fâșii pentru patiserie și aruncă împreună cu o colegă aluatul frământat de mașină pe un cărucior. Îi place meseria de brutar. „Chiar dacă sunt rom, gay, de la cămin, mă văd integrat”, ne zice la sfârșit Nicu. „Pentru că respect, salut, vorbesc frumos. Adică, pe bune!”
Finalul serii
Vanessa, Nicu și întreaga echipă care a lucrat la documentare se urcă pe scenă. În seara asta, Nicu poartă un sacou galben. Îi întrece în înălțime pe toți de pe scenă. Îi mulțumește Alinei și ține să amintească publicului cât de mult muncește artista. Cât despre documentar zice: „Asta e povestea mea, ăsta sunt eu. Altul mama nu mai face.” Publicul râde. Imediat după ce se termină evenimentul, Nicu pleacă la muncă, la brutărie. Lucrează în tura de noapte.
Cei din echipa tehnică mărturisesc că au fost atinși de poveștile celor doi tineri. Vanessa stă în dreapta Alinei. E emoționată și plânge. „Vă mulțumesc din suflet că sunteți aici”, zice publicului. „Îmi bate inima de emoție.” Ulterior, Vanessa mi-a spus că surorile ei n-au vrut să vină la gală. Una dintre ele s-a mutat în străinătate, cealaltă, încă mai locuiește la cămin. Însă Vanessa se simte prețuită în seara asta. Alina o îmbrățișează pe Vanessa care continuă să plângă, în timp ce din partea sălii vin încurajările. „Bravooo, Vanessa!” zice și verișoara ei, Mirabela, care stă în dreapta mea.
Și ea a crescut într-un centru de plasament, dar n-a avut parte de abuzurile descrise de verișoara ei. Mirabela e studentă la Asistență Socială și lucrează ca recepționeră pentru centrul unde a crescut, Concordia. Crede că e important să aibă loc astfel de evenimente. „Cumva îi scoate și pe ei la lumină”, zice ea, referindu-se la tinerii din plasament. „Cumva le valorizează și talentul lor, se simt importanți și fericiți.”
Alina și copiii fac poze pe scenă. Rafael primește complimente din partea spectatorilor. Ține să-mi precizeze că totul a fost regizat, până și așa-zisele greșeli. Din mulțimea de telefoane care le fac poze, Cornel, fotograful oficial, îi strigă Alinei să se uite la el. „Suntem miștooo!” strigă Alina și copiii pe scenă. Următoarea reprezentație va fi la Buzău, pe 18 decembrie, de ziua minorităților naționale.
Fotografia din deschidere a fost realizată de Cornel Brad.
