Arte - Oile de lângă aeroport, pâinea lui Ceaușescu și alte povești pe care le spune mâncarea

Arte vizuale / Hrană

Oile de lângă aeroport, pâinea lui Ceaușescu și alte povești pe care le spune mâncarea

De Norbert Nemeș

Publicat pe 20 noiembrie 2026

Ce legătură există între un cioban de la marginea Timișoarei, o pâine de Pecica și prețul grâului pe piețele internaționale? Mai multe decât am crede. Expoziția „Cinci Hectare” organizată la Faber, în Timișoara, arată câte lucruri se întâmplă până când mâncarea ajunge în farfuriile noastre și cine sunt oamenii pe care rareori îi vedem în spatele ei.


 

În România, 90% dintre exploatațiile agricole au mai puțin de cinci hectare. Împreună, acestea ocupă însă doar 22,9% din suprafața agricolă a țării. La celălalt capăt, fermele de cel puțin 50 de hectare reprezintă numai 1% din total, dar lucrează mai mult de jumătate din terenurile agricole, potrivit datelor din 2023.

De la această diferență a pornit și Cinci Hectare, o expoziție despre felul în care funcționează agricultura românească și despre oamenii, tehnologiile și deciziile care influențează producerea hranei. Expoziția derulată la FABER, în Timișoara, face parte din Design Signals, un program anual de cercetare și design ajuns la a patra ediție.

Curatoriată de Martina Muzi, expoziția a reunit cercetarea sociologului Norbert Petrovici despre industria agroalimentară și proiectele dezvoltate de șase designeri și colective, care au explorat Banatul și au lucrat alături de producători și meșteșugari locali.

Participanții au fost Roberta Di Cosmo, care a cercetat viața ciobanilor și producția de brânză, Bruno Baietto, care a urmărit poveștile din spatele pâinii, și Alina Turdean, care a adunat rețete și practici culinare locale. Lor li s-a alăturat Studio Noff, cu un proiect despre cultivarea și altoirea prunilor, Studio Eidola, care a explorat proprietățile solului, și echipa formată din Alexandra Lăcătușu, Ioana Man și Jingyuan Meng, care a lucrat cu materiale provenite din agricultură pentru a explora biodiversitatea.

Am vorbit cu trei dintre designerii participanți, cu sociologul Norbert Petrovici și cu curatoarea Martina Muzi despre ce au descoperit în Banat și despre poveștile pe care le spun obiectele și cercetările reunite în expoziție.

Pășunile ciobanilor, înghițite treptat de oraș. O lungă serie de întrebări despre viitorul unei meserii 

La marginea Timișoarei, ciobanii își desfășoară activitatea în locuri în care poate nu te-ai aștepta să întâlnești turme de oi: lângă aeroport, în apropierea sediilor unor companii mari sau chiar lângă calea ferată. Uneori, la numai o sută de metri de zonele în care apar case și clădiri noi, începe deja un univers rural. Dar, pe măsură ce orașul se extinde, spațiul în care ciobanii își pot desfășura activitatea devine tot mai restrâns.

Roberta Di Cosmo, designeră peisagistă, a ajuns în aceste locuri împreună cu Roxana Triboi, cercetătoare specializată în păstorit și politici alimentare. Cele două au încercat să înțeleagă cum trăiesc ciobanii de la marginea orașului și ce se va întâmpla cu ei în următorii ani. Au început prin a cartografia pășunile cu ajutorul Google Maps și Google Earth, apoi au mers în piețele din Timișoara, unde au întâlnit inclusiv ciobani care își vând produsele.

„Una dintre întrebările importante pe care le-am pus ciobanilor a fost: ce se va întâmpla cu voi în viitor? Unde veți mai putea merge?”, povestește Roberta.

Din discuțiile cu aceștia, a înțeles că mulți ar putea fi nevoiți, în următorii doi ani, să se mute sau să renunțe complet la meserie. Terenurile pe care le folosesc aparțin, în mare parte, statului și sunt închiriate ciobanilor, dar unele ajung să fie vândute dezvoltatorilor imobiliari.

„Mi se pare interesant că acești oameni trăiesc la marginea orașului, dar, într-un fel, se simt și la marginea societății”, spune Roberta. Pe lângă pierderea pășunilor, explică ea, „există și o problemă legată de cât de vizibili sunt ei și animalele lor, de felul în care sunt percepuți și de locul pe care îl ocupă printre noi”. Mulți dintre cei cu care a discutat, adaugă, nici măcar nu știu ce vor face în viitor.

***

Printre oamenii întâlniți în timpul cercetării se numără și o familie de ciobani din Dragșina, un sat de lângă Timișoara. Originari din Transilvania, aceștia s-au stabilit aici în urmă cu aproximativ 25 de ani și au reușit să cumpere de la stat terenul pe care îl folosesc. Dar proprietatea asupra terenului nu îi ferește de toate problemele cu care se confruntă păstoritul.

Schimbările climatice, de exemplu, le influențează direct activitatea. Din cauza secetei, anul acesta au fost nevoiți să își încheie sezonul cu o lună mai devreme. La acestea se adaugă problemele provocate de dăunători și boli, dar și dificultățile legate de disponibilitatea pășunilor și a apei.

Experiența de pe teren i-a arătat Robertei și cât de diferită este viața ciobanilor de imaginea romantică pe care o avem uneori despre păstorit. „Ni se pare ceva poetic să mergi singur cu oile pe câmp. În realitate, este o muncă foarte grea. Foarte grea. Am fost alături de ciobani încă de la 4:30 dimineața, i-am urmărit în timp ce mulgeau oile și am încercat să înțeleg cum lucrează”.

Munca lor depinde de starea terenurilor, de vreme și de sănătatea animalelor. Dacă unul dintre acești factori se schimbă, întregul proces poate fi afectat. În același timp, ciobanii au acumulat, de-a lungul generațiilor, cunoștințe despre animale și despre terenurile pe care le folosesc, care pot deveni importante inclusiv în contextul schimbărilor climatice.

Prin pășunat, oile contribuie la hrănirea și regenerarea solului, explică Roberta. Tocmai de aceea, dispariția păstoritului din anumite zone ar însemna și pierderea unor practici de întreținere a terenurilor.

„Cred că avem nevoie de acești oameni și de experiența lor inclusiv pentru a face față efectelor schimbărilor climatice”, spune designera italiană. Întrebarea este cum pot fi păstrate și adaptate aceste cunoștințe, astfel încât ciobanii să își poată continua activitatea în condițiile de astăzi.

***

Din această cercetare a apărut și proiectul „Drumul Oilor”, prin care Roberta transformă un jgheab metalic folosit pentru adăparea animalelor într-un vas pentru închegarea brânzei din ultimul lapte al sezonului. Un obiect care, în mod obișnuit, face parte din viața de zi cu zi a ciobanilor primește astfel o nouă întrebuințare.

Alegerea nu a fost întâmplătoare. Roberta este interesată de obiectele care fac parte dintr-un peisaj și care, prin folosirea lor repetată, ajung să spună ceva despre oamenii care trăiesc acolo. În timpul cercetării, a studiat inclusiv scările folosite la recoltare, înainte să descopere jgheaburile construite chiar de ciobani.

„Asta arată că priceperea lor nu se limitează la îngrijirea animalelor sau la producerea laptelui și a brânzei. Ciobanii știu să construiască și obiectele de care au nevoie în activitatea lor”, explică Roberta.

Jgheaburile tradiționale, realizate din lemn și expuse permanent la ploaie și vânt, se deteriorează în timp și dispar treptat din peisaj. Pentru designeră, soarta acestor obiecte ridică și o întrebare despre viitorul producției tradiționale de brânză.

În timpul cercetării, Roberta a vizitat și spații mici de producție, unde a urmărit cum este făcută brânza și ce instrumente folosesc producătorii. A întâlnit inclusiv obiecte din oțel realizate manual, de meșteri, într-un spațiu în care se acorda multă atenție igienei.

„Cred că viitorul acestei producții depinde și de felul în care îi putem sprijini pe ciobani să își îmbunătățească practicile, fără să pierdem din vedere valoarea muncii artizanale”.

Brânza devine, în acest proiect, un fel de legătură între pășune și oraș. Hrana consumată de oi influențează laptele pe care îl produc, iar laptele ajunge să fie transformat în brânza pe care oamenii o cumpără și o consumă. Jgheabul ales de Roberta face parte chiar din acest circuit, de la hrănirea animalelor până la obținerea produsului final.

Iar „drumul” din titlul proiectului, „Drumul Oilor”, face trimitere și la traseele pe care ciobanii le-au folosit de-a lungul timpului pentru a se deplasa cu turmele. În trecut, oile traversau inclusiv orașele, pe trasee cunoscute, în anumite perioade ale anului. Era o practică legată de transhumanță, care a avut un rol important în istoria păstoritului din România.

Astăzi, multe dintre aceste trasee sunt întrerupte de construcții și de schimbările în folosirea terenurilor. Iar pentru ciobani, care în trecut traversau și îngrijeau inclusiv terenuri aparținând altor oameni, posibilitatea de a se deplasa cu turmele devine tot mai limitată.

„Dacă îi marginalizăm pe ciobani și le blocăm drumurile, ei nu mai pot circula cu turmele și nici nu își mai pot găsi alte trasee”, atrage atenția Roberta.

Pe măsură ce orașul se apropie de pășuni, o altă întrebare ține de unde vor mai putea merge acești oameni și cum își vor putea continua meseria.

Foto: Alex Todirică

Povestea unei pâini, păstrată în sticlă. Cu tot cu brutari, cuptoare și fermentație

Se spune că pita de Pecica era pâinea preferată a lui Nicolae Ceaușescu, pe care o primea săptămânal cu avionul. Astăzi, aceeași pâine făcută în comuna arădeană este purtată în procesiune la Praznicul de Pită Nouă, organizat în luna august, când e sfințită de preoți și împărțită oamenilor. A devenit un simbol al locului, cu o istorie în care se împletesc tradițiile religioase și trecutul politic al României.

Sunt câteva dintre poveștile descoperite de Bruno Baietto, artistul care a ales să cerceteze ce se ascunde în spatele unui aliment atât de obișnuit precum pâinea. A urmărit îndeaproape activitatea a două brutării, „Pită de Pecica” și „Prospero”, care produc pâine în moduri diferite.

Prima este adânc legată de istoria locului și produce un număr restrâns de sortimente, după practici transmise de-a lungul timpului. Prospero, în schimb, are o gamă mai largă de produse și folosește echipamente moderne, într-un proces de producție mai mecanizat, în care se pune accent și pe proprietățile nutritive ale pâinii.

Diferențele dintre cele două brutării nu se rezumă însă la tehnologia folosită. Pita de Pecica trebuie să respecte anumite cerințe, inclusiv folosirea grâului provenit din regiune. Dacă este secetă sau recolta este compromisă, producția poate avea de suferit. Prospero are o capacitate de producție mai mare și poate ajunge la mai mulți consumatori, dar rămâne o întreprindere relativ mică în comparație cu marii producători industriali.

„Ambele modele vin cu anumite riscuri și provocări, dar cred că există loc pentru amândouă”, explică Bruno, care nu consideră că unul dintre ele este neapărat mai bun decât celălalt.

Un lucru l-a surprins însă în ambele brutării: cât de importantă rămâne experiența brutarului, indiferent de tehnologia folosită. Cuptoarele în care se face Pita de Pecica nu au termometre sau ceasuri, în timp ce la Prospero procesul este mult mai mecanizat. Cu toate acestea, brutarii sunt cei care supraveghează producția și decid cum trebuie să decurgă fiecare etapă.

„Experiența și simțurile omului sunt, până la urmă, cele care ghidează întregul proces”, spune artistul uruguayano-brazilian, stabilit la Eindhoven.

***

Pornind de la această cercetare, Bruno a folosit pâini adevărate drept matrițe pentru a realiza obiecte din sticlă. A lucrat împreună cu meșteri sticlari din Mediaș, un oraș cu tradiție în prelucrarea sticlei, pentru a păstra în materialul suflat formele neregulate și urmele lăsate de coaja și miezul pâinii.

Rezultatul este o colecție de obiecte pentru masă, în diferite nuanțe de maro, de la tonuri deschise la unele mai închise, asemănătoare culorilor pâinii. Printre ele se numără farfurii care păstrează textura pâinilor lungi produse de Prospero, vaze realizate cu ajutorul pâinilor de la ambele brutării și un clopot din sticlă, folosit în mod obișnuit pentru a acoperi mâncarea.

Alegerea pâinii ca matriță are legătură cu ceea ce Bruno a descoperit în timpul cercetării.

„Dacă ne gândim la o pâine, ea este rezultatul mai multor forme de muncă, care se acumulează pe parcursul procesului de producție. Există, în primul rând, munca cea mai vizibilă, cea a brutarului, care amestecă ingredientele și dă formă aluatului”. 

„Dar, dacă privim mai atent, există și microorganismele care fac posibilă fermentarea. Cred că și aceasta este o formă de muncă. Apoi sunt cuptoarele în care se coace pâinea, mașinăriile care contribuie și ele la întregul proces.” 

Toate aceste elemente se suprapun și duc la obținerea produsului final, dar trebuie și să funcționeze împreună. Dacă aluatul nu fermentează corespunzător, de exemplu, pâinea nu va ieși așa cum trebuie.

Prin folosirea pâinii ca matriță, artistul a încercat să păstreze urmele acestor procese într-un material care rezistă mai mult în timp. „Ceea ce face procesul de modelare a sticlei este să surprindă un anumit moment din existența pâinii, să păstreze urmele tuturor etapelor prin care a trecut până atunci. Iar prin sticlă, acel moment devine, într-un fel, permanent.”

Procesul de realizare a obiectelor i-a oferit și ocazia să observe asemănările dintre brutari și meșterii sticlari. Ambele meserii presupun experiență acumulată în timp și cunoștințe transmise de la un meșter la altul, dar și acceptarea unei doze de imprevizibilitate, pentru că rezultatul final nu depinde întotdeauna de priceperea celor care le practică.

„Sticla este, la rândul ei, un material modelat cu ajutorul focului, dar are proprietăți diferite. În același timp, poate păstra amprentele și formele neregulate ale pâinii. Pentru mine, este un mod de a continua acest proces de producție, acceptând și imperfecțiunile care apar pe parcurs. Inclusiv procesul de realizare a obiectelor din sticlă ajunge să aibă o viață proprie, cu rezultate pe care nu le poți controla în totalitate.” 

Rețetele bunicilor, cusute pe pânză ca să nu se piardă

În bucătăria bunicii sale din Transilvania, Alina Turdean a crescut înconjurată de ustensile de gătit și peretare, acele bucăți de pânză brodate cu mesaje, care decorau cândva pereții bucătăriilor. Multe dintre obiectele pe care designera și cercetătoarea și le amintește din copilărie sunt astăzi tot mai rar folosite, dar au devenit punctul de plecare al proiectului său, „Amintiri destrămate”.

Prin acesta, designera a încercat să afle ce se întâmplă cu rețetele, semințele și cunoștințele agricole transmise din generație în generație, atunci când tot mai puțini oameni continuă să le folosească.

În timpul cercetării, Alina a discutat cu mici fermieri, comercianți și membri ai cooperativelor, în încercarea de a înțelege ce practici se mai păstrează și cum sunt transmise. Multe dintre informațiile pe care le-a adunat proveneau de la oameni care învățaseră, la rândul lor, de la părinți sau bunici, prin experiență și prin contactul permanent cu natura.

La început, întâlnirile au făcut-o destul de pesimistă, observând o deconectare între generații: mulți tineri lucrează în alte domenii sau au plecat în străinătate și nu mai sunt interesați să preia micile ferme ale familiei ori să păstreze caietele cu rețete.

„Parcă m-a întristat, într-o anumită măsură, să văd că toate aceste lucruri nu se păstrează, dar am făcut așa, un hop, pentru că am descoperit că, de fapt, se păstrează. Doar că trebuie, poate, să sapi un pic mai în profunzime”, povestește Alina.

Unul dintre exemplele care i-au schimbat perspectiva a fost întâlnirea cu Natalia Volar, care administrează, împreună cu familia sa, Grădina cu Fragi, o fermă locală din Topolovățu Mare, județul Timiș, unde cultivă căpșuni și fragi de aproximativ 30 de ani. Natalia are un doctorat în domeniul căpșunilor și îmbină practicile agricole tradiționale cu metode moderne, bazate pe cunoștințe științifice.

Își produce singură o parte dintre semințe, dar folosește și semințe obținute de la Universitatea Babeș-Bolyai. „E puțină biologie, și știință, și chimie acolo, împreună cu informația asta, care e din moși-strămoși”, explică designera.

Alina spune că diferența dintre căpșunile cultivate de Natalia și cele cumpărate din supermarket este uriașă. Dar, odată cu semințele, se transmit mai departe și anumite practici. „Se păstrează destul de multă valoare și la capitolul gust, și la capitolul gest”.

A întâlnit aceeași preocupare pentru păstrarea și adaptarea tradițiilor și la Noemi și Bebe, doi chefi care folosesc rețete și produse locale, pe care le adaptează la tehnici moderne de gătit. Astfel de întâlniri au făcut-o mai optimistă în privința viitorului acestor cunoștințe și au influențat inclusiv obiectele pe care le-a realizat pentru expoziție.

***

Titlul proiectului, „Amintiri destrămate”, vorbește tocmai despre teama că toate aceste informații se pierd treptat. În engleză, proiectul se numește „Dissolving Memories”, dar Alina a ales cuvântul „destrămate” pentru versiunea în română și pentru legătura lui cu firele, cusutul și broderia.

Păretarele din bucătăria bunicii au inspirat-o să brodeze pe pânză de in trei rețete adunate în timpul cercetării. „Una vorbește despre practici agricole, alta despre prepararea mâncării, iar cea de-a treia despre conservarea alimentelor”, explică ea. 

Alegerea păretarelor are însă și o explicație care depășește amintirile din copilărie. În urma unei discuții cu antropologa Camelia Burghele, Alina a descoperit că aceste obiecte au avut un rol important inclusiv în viața femeilor care le realizau.

„Multe femei au învățat să scrie, să citească copiind aceste păretare”, povestește ea. „Ele îți ofereau posibilitatea să pui într-un loc foarte central, în bucătărie, în inima căminului, diverse mesaje subliminale care spuneau câte ceva despre aspirațiile femeilor sau chiar le atrăgeau atenția soților să aibă mai multă grijă și să înțeleagă cine este autoritatea supremă a căminului”.

De aceea, păretarele i s-au părut o modalitate potrivită de a păstra rețetele întâlnite în timpul cercetării. Alături de broderii, proiectul cuprinde și obiecte realizate din materiale precum lutul, făina, fânul și cerealele, care trimit la ingredientele și practicile agricole din spatele hranei.

O altă parte importantă a lucrării este caietul de rețete în care Alina a adunat poveștile oamenilor întâlniți. A ascultat de mai multe ori înregistrările discuțiilor, încercând să păstreze cât mai fidel felul în care aceștia povesteau, și a notat inclusiv numele și localitățile din care provin. Unele dintre povești au ajuns și pe broderii. „Am încercat să se vadă cât mai clar cine sunt oamenii care mi-au influențat proiectul”, spune designera.

Cercetarea a adus-o, în cele din urmă, înapoi la propriile amintiri din copilărie, la rețetele și mâncărurile cu care a crescut. Dar i-a arătat și că practicile pe care le credea pe cale de dispariție continuă să fie folosite, uneori în forme diferite de cele pe care le știa.

„Mi s-a părut că se destramă toată informația asta, se pierde, pe de-o parte. Pe de altă parte, dacă te uiți mai atent, se păstrează, și se păstrează fix prin oamenii ăștia tineri, care iau toate practicile astea și le reinterpretează”.

Cât control mai are un fermier asupra propriei ferme?

Un an bun poate salva un fermier după trei ani proști. Dar și invers: un singur an prost poate șterge câștigurile adunate în trei ani buni. Este una dintre realitățile pe care sociologul Norbert Petrovici le-a întâlnit în timpul cercetării care stă la baza expoziției Cinci Hectare.

„E gambling aici, un joc de noroc”, spune sociologul. Fermierii investesc în semințe, utilaje și alte resurse înainte să știe cât vor câștiga din recoltă. Între timp, vremea le poate da planurile peste cap, iar prețul la care își vor vinde produsele depinde de piață.

Cât control mai au, așadar, asupra propriilor ferme? „Puțin”, răspunde Norbert. Fermierii pot decide cum își organizează producția și pot folosi cunoștințele pe care le au pentru a obține recolte cât mai bune. Dar prețurile sunt stabilite în mare parte în afara fermelor, de cumpărători și de piețele pe care aceștia operează.

Cercetarea a durat șase luni și a inclus interviuri cu fermieri, în special din Banat, dar și cu oameni și companii implicate în celelalte etape ale producției agricole, de la furnizorii de îngrășăminte până la distribuitorii de utilaje. Echipa a analizat și date statistice despre agricultură și transportul cerealelor, încercând să înțeleagă cine are mai multă putere de negociere și cine suportă riscurile.

Una dintre diferențe ține de un lucru aparent banal: cât își permite un producător să aștepte înainte să vândă recolta. De exemplu, un fermier care nu are unde să depoziteze grâul este nevoit, de multe ori, să-l vândă imediat după recoltare. Dacă toți fermierii au avut un an bun și piața este plină de grâu, prețurile pot scădea tocmai în perioada în care aceștia încearcă să își vândă producția.

În acest caz, cei care au silozuri pot aștepta până când prețurile devin mai avantajoase. „Dar silozul, în sine, este o investiție, iar costurile de operare sunt o altă investiție, pentru că trebuie să asiguri anumite condiții de umiditate și temperatură”.

Diferențele sunt și mai mari între fermierii locali și marile companii care comercializează produse agricole. Acestea din urmă au la dispoziție instrumente financiare prin care pot negocia contracte în avans și își pot reduce riscurile, inclusiv pe piețe internaționale. Fermierii mici depind mult mai mult de subvenții, credite și de posibilitățile pe care le oferă politicile agricole.

„Instrumentele pe care le au traderii, comparativ cu instrumentele pe care le au producătorii, nu sunt suficient de complexe”, explică sociologul, referindu-se la posibilitățile mai limitate ale fermierilor de a-și proteja veniturile.

Nici tehnologia nu mai este doar o alegere. Pentru că fermierii nu pot controla prețurile, una dintre puținele soluții prin care își pot menține profitul este să producă mai eficient. Asta înseamnă investiții în utilaje, sisteme de irigații și tehnologii moderne, care nu sunt însă accesibile tuturor.

„Irigațiile nu sunt doar sisteme propriu-zise de udare, în care tu investești, ci sunt sisteme regionale de gestiune a apelor, puternic reglementate. Nu toate regiunile au sisteme de canalizare complexe, cum are Banatul, care nici ele nu sunt întreținute ca atare. Sunt o moștenire habsburgică”.

Norbert atrage atenția că politicile publice influențează puternic șansele fermierilor de a face față acestor dificultăți. Schemele de sprijin diferă de la o țară la alta, iar acest lucru influențează și concurența dintre producători.

„Laptele din România intră automat în competiție cu laptele din Ungaria, tocmai pentru că acolo ai forme de subvenționare pentru marii jucători, nu pentru fermierii tineri, unde ajutorul în România este dat pentru jucători mici”.

În cele din urmă, cercetarea arată cât de multe lucruri se întâmplă între momentul în care o sămânță ajunge în pământ și cel în care cumpărăm un aliment din magazin. Prețul unei pâini, de exemplu, depinde de mult mai multe lucruri decât munca fermierului care a cultivat grâul. Iar într-o agricultură în care tehnologia devine tot mai importantă, dar schimbările climatice aduc riscuri suplimentare, întrebarea este câți dintre producători își vor permite să țină pasul.

O piață a informațiilor

Chiar lângă spațiul FABER, deschis într-o clădire industrială cu o istorie de aproape 200 de ani din Timișoara, se află piața „Badea Cârțan”. Aici, produsele cultivate în apropierea orașului stau alături de cele aduse de mai departe, iar cumpărăturile sunt și un prilej de a sta de vorbă, de a afla de unde vine mâncarea și de a cunoaște oamenii care o produc. Piața a devenit și sursa de inspirație pentru felul în care a fost organizată expoziția „Cinci Hectare”.

„O piață de informații”, o descrie, râzând, Martina Muzi, curatoarea expoziției, care spune că a vrut să prezinte agricultura în toată diversitatea ei, fără să romantizeze viața rurală sau să se concentreze exclusiv asupra problemelor din acest sector.

„Agricultura locală și cea conectată la marile piețe internaționale există în același timp, iar prin expoziție am vrut să arătăm cum coexistă”.

De aceea, în același spațiu pot fi întâlnite obiecte folosite de ciobani și tehnologii digitale pentru monitorizarea culturilor agricole. Materialele și practicile tradiționale sunt prezentate alături de hărți, date și instrumente tehnologice. Martina insistă și asupra faptului că expoziția nu încearcă să ofere răspunsuri definitive despre viitorul agriculturii. Vizitatorii sunt invitați să exploreze informațiile și să își formeze propriile opinii.

***

Înainte ca cei șase designeri să ajungă să lucreze la proiectele prezentate în expoziție, Martina a avut de ales dintre aproximativ 40 de candidați. A căutat oameni cu abordări diferite, interesați atât de realizarea unor obiecte, cât și de cercetarea relațiilor dintre oameni și practicile agricole.

Cei selectați au participat la o rezidență de 21 de zile, împărțită în două etape. Mai întâi au explorat regiunea Banatului, au vizitat ferme, brutării și institute de cercetare, apoi s-au întors pentru a-și dezvolta proiectele alături de oamenii cunoscuți pe teren.

Martina spune că tocmai aceste întâlniri au fost cea mai importantă parte a programului. Designerii au descoperit practici și meserii pe care nu le cunoșteau, iar discuțiile cu oamenii din vestul țării i-au făcut uneori să își pună alte întrebări și să își regândească proiectele. În același timp, cercetarea despre sistemul agroalimentar realizată de Norbert Petrovici și colaboratorii săi a influențat locurile vizitate și direcțiile în care au lucrat designerii.

„În expoziție vedem lucrările designerilor, dar în spatele lor se află și munca celor care altoiesc pomi, a brutarilor sau a producătorilor de brânză”, spune curatoarea.

Unul dintre cele mai interesante rezultate, povestește Martina, este că meserii și oameni care, de obicei, nu ajung în discuțiile despre cultură și design își găsesc acum locul într-o expoziție. La final, curatoarea speră ca vizitatorii să înțeleagă mai bine cum funcționează industria agroalimentară și care este propriul lor loc în acest sistem. Dar și să privească altfel oamenii care contribuie, zi de zi, la producerea hranei.

„Expoziția este, de fapt, plină de oameni. Oameni obișnuiți, care își fac meseria zi de zi”.

Epilog

Cinci hectare face parte din Design Signals, un program anual de cercetare și design dezvoltat de FABER și curatoriat de Martina Muzi, care folosește Timișoara ca punct de observație pentru a analiza transformări economice, industriale și politice majore. Dacă temele anilor anteriori au fost industria auto (2023), industria textilă (2024) și industria chimică (2025), ediția din acest an a avut ca focus sistemul agroalimentar din România și legăturile acestuia cu finanțarea, tehnologia, infrastructura și piețele internaționale. Fiecare ediție pornește de la o cercetare originală și reunește designeri, cercetători și producători locali pentru a face sisteme complexe mai accesibile publicului prin intermediul expozițiilor și evenimentelor conexe. 

Pentru 2027, Design Signals își îndreaptă atenția către un nou domeniu: construcțiile. Sub titlul As-Built, cea de-a cincea ediție a programului, dezvoltată în parteneriat cu MODEM – Centrul de Artă Modernă și Contemporană din Debrecen, această ediție extinde pentru prima dată cercetarea Design Signals în Ungaria, explorând conexiunile și particularitățile industriei construcțiilor de ambele părți ale graniței, prin intermediul unei finanțări Interreg România-Ungaria: TRANSMAT. 

As-Built pornește de la convingerea că, pentru a înțelege industria construcțiilor, trebuie să privim dincolo de clădirile pe care le produce, către rețelele de oameni, materiale, resurse, tehnologii și interese care fac posibil mediul construit. La fel ca în edițiile anterioare, programul aduce designerii în contact direct cu realitățile industriei, într-un proces de cercetare dezvoltat alături de specialiști, producători, muncitori și cercetători. Designul devine astfel nu doar un mijloc de a face vizibile mecanismele complexe ale industriei, ci și un instrument prin care acestea pot fi investigate critic, reinterpretate și puse în relație cu întrebări mai ample despre societate, economie și mediu. Din aceste întâlniri se nasc proiecte care propun noi moduri de a înțelege industria construcțiilor și impactul său asupra lumii în care trăim.

Rezultatele vor lua forma unei expoziții de artă și design contemporan, care se va deschide în toamna anului 2027, la FABER, în Timișoara, și apoi în primăvara lui 2028, la MODEM, în Debrecen.

Pentru această nouă explorare, FABER invită producătorii de materiale, companii, cercetătorii și profesioniștii activi în industria construcțiilor să contribuie cu experiența, cunoștințele și resursele lor la procesul de cercetare și la dezvoltare a viitoarei expoziții. Cei interesați să se implice ne pot scrie la design@faber.ro.


Acest articol este susținut de FABER. 

20 noiembrie 2026, Publicat în Arte / Arte vizuale /

Text de

  • Norbert NemeșNorbert Nemeș

    Face jurnalism fiindcă e curios din fire și atent la ce nu se vede din prima. Crede că unele povești merită mai mult timp, mai multă răbdare și mai mult spațiu. Îi plac trenurile și arhitectura brutalistă.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK