Până pe 30 ianuarie puteți vizita Wisdom in the Absence of Power Structures, o expoziție curatoriată de Gia Țidorescu la Kunsthalle Bega din Timișoara, care își propune să se uite la conexiunile din lumea artistică dintr-o nouă perspectivă.
Obișnuiți cu ierarhii mai mult sau mai puțin rigide, dar și cu un tempo de lucru rapid, fragmentat de apeluri pentru finanțări, scrieri de proiecte, deadline-uri etc, lucrătorii activi în cultură uită adeseori că există alternative la acest stil de a funcționa. Expoziția de la Kunsthalle Bega prezintă lucrările a cinci artiste interesate de cercetare și colaborare intersecțională, care chestionează nu doar ierarhiile culturale, ci și pe cele dintre om și restul viețuitoarelor. Urmare a unui proces profund de cercetare, bazat pe schimburi constante între specialiști și artiste, expoziția încurajează privitorii să-și regândească modul de a se raporta la natura înconjurătoare, industrializare și necuvântătoare.
Gia Țidorescu este o tânără curatoare din Arad, cu multe expoziții cu artiști tineri și locali la activ. Și-a început experiența curatorială alături de asociații binecunoscute din Timișoara, precum Contrasens sau Art Encounters, iar de câțiva ani încoace activează în mediul independent din București. Câștigătoare a premiului Bega Art Prize, oferit anual de Fundația Calina unui tânăr curator promițător din România, Gia și-a împărțit distincția cu alți doi curatori: Horațiu Lipot și Cristina Stoenescu. Fiecare dintre ei are șansa de a curatoria o expoziție la Kunsthalle, iar anul acesta a fost rândul Giei.
Gia, povestește-ne te rog cum a luat naștere această expoziție.
Toată ideea expoziției a început în timp ce citeam cartea Let’s become fungal! Publicată de Yasmine Ostendorf în 2023, cartea explorează practicile culturale colaborative bazate pe schimburi, simbioze și descentralizare.
Am vrut să aprofundez legăturile fungice și ce înseamnă ele. Citind cartea asta, am descoperit cum, asemenea acestor legături, se nasc și colaborările între oameni de știință și artiști, în zone de rezidențe și de artist run spaces (spații culturale independente conduse de artiști și alți lucrători culturali, n.r.). Toate aceste colaborări au în comun faptul că sunt non-ierarhice, oamenii se organizează singuri și e o variantă mai non-capitalistă a structurilor culturale obișnuite. Pornind de la asta, am început să caut artiști care au un proces de cercetare de lungă durată, care implică și filosofi, sociologi, oameni de știință.
Cum ai selecționat artistele, de unde ai știut că vor funcționa așa de bine împreună ?
Căutarea artistelor a început de la Marine Nouvel, o artistă tânără din Franța. Eram chiar la începutul căutării mele curatoriale, și timp de trei ani am ținut legătura cu ea. Am povestit și despre teza ei de doctorat despre vâscozitate și rolul substanțelor de acest gen pentru oameni și animale, și despre practica ei artistică. Marine vrea să aducă texturile slimy, vâscoase, mai aproape de oameni. Să fie înțelese nu ca ceva ce provoacă repulsie, ci ca ceva ce oferă grijă, pentru că și corpul nostru se protejează prin producția de mucus și fluide. Ea vorbește nu doar despre corpul uman, ci și despre mucusul și texturile lipicioase produse de vietățile non-umane, spre exemplu mucegaiul. Le prezintă într-un mod foarte estetic, atrăgând privitorul prin aspectul lor. Marine lucrează cu mai mulți oameni de știință din Franța, care au susținut-o și cu teza de doctorat, exact pentru a explica cum aceste materiale vâscoase ne protejează corpul.
Apoi am început să o văd pe Ioana Cârlig în mai multe expoziții. Ioana vorbește cu cercetătorii, și ei o duc în zonele unde există plante de cale de dispariție, pe care ea le fotografiază. Ioana se bazează foarte mult pe cunoștințele de specialitate ale cercetătorilor, pe care îi însoțește prin țară în anumite perioade ale anului când au, de exemplu, șanse să găsească orhideele rare care sunt prezentate și în expoziție. Au noroc când găsesc un astfel de exemplar. Practica ei curentă este legată, printre altele, și de raritatea acestor plante care se găsesc în România și de cum poate să integreze și să conecteze mai mult munca peisagiștilor, a biologilor cu fotografii de la asociația foc foc foc, din care face și ea parte.
Cu Floriama Cândea am mai lucrat de-a lungul timpului. În 2022 am fost pentru prima dată în vizită la ea la studio și a fost fascinant să o aud vorbind și să văd toate obiectele, cum le leagă între ele. Pentru lucrarea din expoziția de la Kunsthalle a fost într-o rezidență în Delta Dunării, unde a văzut respirația ca pe un act de reciprocitate. Vorbind și cu mai mulți biologi, a înțeles mai bine care este rolul fiecărei plante în ecosistemul foarte vast din deltă. Vrea să-și continue research-ul pentru a dezvolta o lucrare mai mare, la anul. Lucrarea de la Kunsthalle e interactivă, se activează odată cu respirația. Este vorba despre o instalație cu brațe asemănătoare unor petale, care în momentul în care un vizitator suflă într-un recipient special încep să se deschidă.
Ea lucrează și cu ONG-ul Qolony, unde colaborează cu cercetători și oameni din zona de tehnologie, de la care învață enorm de mult. Este un schimb bazat pe reciprocitate – și tehnicienii sunt interesați de zona artistică.
Pe Lera Kelemen o știu de când locuiam și eu la Timișoara. Întotdeauna am admirat că totul în jurul ei este poetic, totul are o însemnătate. Obiectele din jurul ei adună mereu amintiri, memorii. Ea lucrează mult cu scriitori, sociologi și filosofi, de la care pornește această transformare a obiectelor în poezie. Practica ei este foarte personală și se axează pe ce a însemnat un anumit moment, cum poate fi el transmis într-un obiect, cum se poate transmite publicului și cu îl percepe publicul, cum adaugă un nou strat de însemnătate.
Miriam Austin locuiește în UK și cercetează zona Fenland, aflată în estul țării. Ea a copilărit în ținutul acesta mlăștinos și a fost martoră la transformările impuse de industrializare: modul în care s-a deșertificat totul. Totodată a putut să audă la prima mână mitologiile dezvoltate local, bazate pe mlaștini. Întreaga ei cercetare și practică artistică se concentrează pe aceste teme din 2013 încoace, dar și pe modul în care ecologia și țesutul social sunt distruse treptat.
Ce îți dorești de la această expoziție, care ar trebui să fie urmările ei?
Aș vrea foarte tare să-mi clădesc o relație de colaborare cu asociațiile care lucrează în aceeași direcție ecologică și colaborativă. Aș vrea să realizăm mai multe proiecte împreună, chiar dacă este un proces încet. Totodată mi-ar plăcea să văd cum se vor dezvolta aceste cercetări prezentate în expoziție, dar ideea ar fi să dezvoltăm rețeaua creată cu această ocazie. Scopul e să demonstrăm că modurile de gândire non-ierarhice pot funcționa.
Oamenii de știință au înțeles prin aceste colaborări că există și un alt mod de gândire, o altă perspectivă decât cea pur tehnică. În câteva cazuri, oamenii au fost chiar interesați să participe activ la procesul artistic, nu doar să facă un schimb de informații. Ba mai mult, au fost curioși și de reacțiile publicului și de medierea lucrării de artă. Majoritatea sunt fericiți când cercetarea lor este accesibilizată publicului larg și nu rămâne doar într-o arhivă destinată specialiștilor.
Este doar un prim pas în încercarea de a deconstrui structurile puternic ierarhice din lumea artistică. Tipul ăsta de organizare nu mi s-a părut niciodată ok, dar până acum trebuia să ne ținem de el pentru că așa funcționează sistemul cultural. Toată lumea face de toate – dar exact de aceea ar trebui să fim cu toții priviți pe aceeași linie. Nu există cineva mai presus care decide de proiecte să se facă. Toată lumea construiește împreună.
