Pentru mine, Cluj-Napoca a însemnat cândva mai mult decât Untold, raiul IT-iștilor și prețuri absurde la chirii. E locul în care am crescut și care mi-a modelat personalitatea, cel în care m-am pierdut și m-am regăsit. Totodată, e și locul care a devenit un memento zilnic despre cât de fragile sunt spațiile care ne definesc.
Toată viața mea încape în două cartiere. Deși m-am mutat de multe ori în ultimii douăzeci de ani, niciodată n-am locuit la mai mult de trei kilometri de strada copilăriei mele.
N-a fost greu să o găsesc pe Google Maps, dar a fost greu să realizez că ea nu mai există. Nu în sensul propriu, ci mai degrabă în cel care mă anunța că toate amintirile mele au rămas fără un corespondent geografic. Strada avea un aer suprarealist, ca și cum mă trezisem într-un coșmar. Poarta simplă a blocului în care crescusem și care stătea mai mereu larg deschisă era acum intrarea unei fortărețe supravegheate video și accesate doar cu cartelă. Din terenul pe care învățasem la 9 ani să mă dau pe role, timid și cu multe căzături, țâșnise un bloc de zece etaje, iar dealul pentru săniuș, unde înghețasem de frig în fiecare iarnă, devenise groapa unei fundații în lucru. Magazinul doamnei zâmbitoare de la colț era un Mega Image scăldat în neon. Strada Alverna din cartierul Gheorgheni era acum o fantomă, o machetă lucioasă împânzită de blocuri cu zeci de apartamente care păreau că se sufocă între ele. Și odată cu ea, am simțit cum un eu mai vechi dispare pentru totdeauna.
Plimbarea aceea mi-a dezvăluit un adevăr dureros — nimic nu rămâne la fel, mai ales într-un oraș care se aruncă în expansiune urbanistică la fel cum se aruncă unii în cădere liberă — cu parașuta defectă, dar cu speranța derizorie că totul va fi bine.
Orașul care m-a crescut
Orașul la care mă refer e Cluj-Napoca, un loc de pe hartă care pentru mine a însemnat cândva mai mult decât Untold, raiul IT-iștilor și prețuri absurde la chirii. E locul în care am crescut și care mi-a modelat personalitatea, cel în care m-am pierdut și m-am regăsit. Totodată, e și locul care a devenit un memento zilnic despre cât de fragile sunt spațiile care ne definesc.
M-am născut la doi ani jumătate după Revoluție, într-o perioadă care părea că dă pe dinafară de posibilități. Libertatea se simțea în aer mai puternic decât mirosul de liliac, iar orașul zumzăia într-un ritm nou.
Clujul copilăriei mele era construit nu din clădiri, ci din repetiții — aceleași străzi, aceleași non-stopuri, aceleași gume Turbo înfășurate în ambalaje cu tatuaje temporare. Cutreieram parcurile din Gheorgheni cât era ziua de lungă, împreună cu copiii din blocurile vecine; alergam, inventam tot felul de jocuri și ne hrăneam din imaginarul colectiv până după apusul soarelui. Îmi aduc aminte și acum toboganul din piatră antracit, pe care mi-am rupt într-o zi pantalonii preferați de catifea și am tras o porție zdravănă de plâns, dar a doua zi m-am cățărat înapoi pe el cu același entuziasm de dinainte. Sau leagănul din spatele blocului, cu brațe lungi din zăbrele din fier forjat, care mă purta cu ea atât de sus încât îmi imaginam cum îmi iau zborul împreună cu avioanele de pe cer. Era o fracțiune de secundă, când leagănul ajungea atât de sus încât șezutul era aproape paralel cu bara și se oprea pentru o clipă, înainte să taie aerul la coborâre, acela era un moment infinit. Eu eram infinită.
Pe atunci, Clujul era un bol de căpșuni presărate cu zahăr și mâncate în tihnă pe balconul bunicii. Sau o plimbare cu cățelul meu Lucky, pe străzile cu case vechi din Andrei Mureșanu și curți pline de magnolii aplecate peste garduri de greutatea florilor mari și parfumate.
Mai târziu, orașul a devenit locul care să mă ascundă. Locul care să-mi ofere note esențiale de respiro în momentele în care simțeam că viața de acasă devine prea mult. Știam că pot să contez pe oraș să îmi ascundă urma atunci când voiam să fug și să nu fiu găsită. Și fugeam des, dar niciodată nu îmi era frică de oraș (deși poate ar fi trebuit). Direcțiile erau infinite: urcam dealul din capătul rândului de case identice din Borhanci și dădeam cu banul încotro să o apuc. Aerul era suprasaturat de posibilități și de mirosul asfaltului fierbinte care îmi consemna pașii.
Dacă închid ochii, pot trasa în minte drumul până la skate park-ul de pe Barițiu. Pot simți și toate emoțiile pe care le simțeam atunci – frământările tinereții și satisfacția pe care mi-o dădea anonimatul. Făceam stânga în jos pe Brâncuși până ajungeam la prima stație de autobuz unde așteptam să mă urc într-un autobuz 32. Autobuzul cobora pe stradă până ajungea în Piața Cipariu, unde trecea pe lângă imensa catedrală greco-catolică care se tot construia din 1991. Apoi rula înainte până în Mihai Viteazu unde mă dădeam jos la o aruncătură de băț de parc. Îmi plăcea să merg în skate park și să văd cu ce trick-uri se mai dau unii în stambă, dar mai mult îmi plăcea să beau pe iarbă, ascunsă în spatele tufelor care creșteau peste tot.
Pe atunci, Clujul era o sticlă de Monopol băută pe sec, în compania unui pachet de Lucky Strike roșu și a prietenilor cu care fugeam de Poliția Locală.
Ce rămâne când se șterge o hartă?
În timp, spațiile simple au început să dispară unul câte unul. Sifoneria de peste drum de liceu, împreună cu domnul care a fost ani de zile martor al cârdurilor de elevi veniți să fumeze la geamul lui, s-a închis înainte ca eu să dau bacul. De atunci nici nu am mai băut vreodată sifon. Terenurile de tenis unde am petrecut ani de zile julindu-mi picioarele pe zgură, exersând serve și backhand-uri, au servit ca loc de naștere pentru Iulius Mall. Magazinul „Totul 39”, care se simțea ca o vânătoare de comori când eram mică, a dispărut și el împreună cu multe alte magazine de cartier. Piața din cartierul bunicii, unde mama m-a pierdut într-o dimineață și m-a găsit un sfert de oră mai târziu stând la povești cu un străin, e și ea pe picior de plecare. Aveam 4 ani și culorile fructelor și a legumelor erau atât de strălucitoare încât am uitat de mama și m-am rătăcit printre tarabe.
Alte locuri nu au dispărut, dar au fost îmbăiate în destulă poleială de consum încât să devină de nerecunoscut. Spații în care amintirile mele au devenit mâloase în lipsa unor piloni care să le ancoreze și care acum, în goana după modernizare a orașului smart de pe Someș, s-au transformat în clădiri de vitrină. În topul locurilor care mi-au frânt inima când au devenit de nerecunoscut se află Piața Unirii sau, așa cum o cunoșteam și iubeam eu, Piața „Matei”. Locul acela a marcat un punct clar de cotitură. În liceu am descoperit catedrala gotică, împrejmuită de copaci bătrâni și a fost dragoste la prima vedere. Mai trecusem pe acolo înainte cu familia, dar la fel ca în poveștile despre călătorii inițiatice, nu avusesem starea de spirit necesară să privesc cu adevărat în jur. Nu văzusem coroanele aplecate ale copacilor care formau ascunzători perfecte și ofereau răcoare pe timp de vară și nici scările de piatră din spatele catedralei pe unde nu trecea nimeni niciodată. Am simțit Piața „Matei” ca pe un nou teren de joacă — unul mai serios și mai potrivit emoțiilor intense care urmau să-mi caracterizeze adolescența. În fiecare dimineață a clasei a noua, îmi luam o cafea de la Gogoașa Înfuriată de pe Memorandumului și mă îndreptam agale spre catedrală, mereu cu același sentiment de întoarcere acasă. Puse cap la cap, am adunat luni din viață pe băncile de lemn din piață, cocoțată pe barele de metal ce înconjurau catedrala sau chiar dormind pe iarbă. Eram acasă, nu se putea numi altfel. Găsisem locul care să-mi ofere liniștea, răbdarea și înțelegerea de care aveam nevoie, prin simpla lui prezență.
În 2009 au început primele schimbări. Piața a fost placată cu pavaj în primă fază, iar apoi, în 2015 a intrat într-un proiect amplu de reabilitare din care a ieșit în 2016 ca Piața Unirii pe care clujenii o știu astăzi – un loc aproape în întregime betonat, cu excepția unui ansamblu subteran din sticlă prin care se pot vedea artefacte arheologice, și o fântână pietonală fără vlagă. Aproape toți copacii bătrâni de secole au fost smulși din pământ și înlocuiți cu gazon tăiat la milimetru și turnulețe florale. Catedrala este acum social media friendly, prin îndepărtarea oricărui element natural care să-i ascundă silueta. În plus, prin limitarea spațiului verde și pavarea extensivă, Piața Unirii a devenit un loc în care se țin concerte, festivaluri de film și târguri de Crăciun la suprapreț tot anul. Sufletul pieței de odinioară s-a sufocat sub pavele, dar natura e supraestimată oricum. La fel ca și orice interacțiune gratuită cu spațiul public.
Și totuși cum am ajuns de la un oraș cu potențial latent, la unul care a turnat beton peste probleme, sau le-a transformat în oportunități de investiție pentru oameni cu bani, dar fără busolă morală?
Un oraș în costum nou, dar fără voce
După căderea comunismului, Clujul a fost pus pe fast-forward: fonduri europene, birouri de sticlă, gulere albe entuziaste și un nou limbaj al potențialului neexplorat. IT-ul a crescut ca un organism separat de orașul real, iar eticheta de „Silicon Valley al Europei” a venit firesc – aproape ca o glumă pe care nimeni n-a mai apucat s-o contrazică. În 2017, 1 din 11 clujeni lucra în IT, un domeniu care, în șase ani scurți de la naștere, reușise să înregistreze o creștere de 75%, iar în 2024, un articol dintr-o publicație clujeană estima că în oraș ar fi în jur de 20.000 de specialiști IT.
O dată cu experții în tehnologia informației, investitorii din imobiliare au văzut potențialul fraged al orașului — mlaștinile și pădurile de la periferie, dar și loturile de pământ goale și casele aflate în paragină din interiorul orașului. Astfel, orașul a început să crească necontrolat în dimensiuni, ca un aluat de pâine cu prea multă drojdie. Accentul s–a pus inițial pe zona de centru, unde străzile și clădirile au intrat, una câte una, în proiecte ample de reabilitare, în timp ce cartierele de la periferie au fost lăsate în paragină. Cluj-Napoca a început să ceară tot mai mult de la locuitorii săi, dar le-a oferit la schimb prețuri exorbitante la apartamente și case cu un fel de aer arogant care voia să spună „fii recunoscător că trăiești într-un oraș atât de râvnit”. Poate acesta e și unul dintre motivele pentru care la ultimul recensământ din 2021, populația orașului înregistra o scădere de aproape 40.000 de locuitori.
Când eram mai mică, mă gândeam că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui cartier e să fie uitat de autorități, dar apoi am aflat despre Pata Rât și numeroasele evacuări forțate făcute în numele progresului, și m-am rușinat de naivitatea mea. În anii 90’, autoritățile au început să direcționeze familii din mai multe părți ale orașului către rampa de gunoi de la Pata Rât, iar în 2010 a avut loc cea mai mare evacuare fortață din oraș, unde 350 de persoane de etnie romă au fost obligate să se mute în casele modulare de lângă munții de deșeuri toxice din același loc. Din 2010 și până în prezent, evacuările au continuat în ciuda numeroaselor proteste și a petițiilor de construire de locuințe sociale care au rămas fără răspuns.
Cum poate un oraș să pretindă progres atunci când acesta e clădit pe abuz și convingeri fasciste că unii oameni merită să fie văzuți, iar alții trebuie să se ascundă la margini?
De-a lungul anilor, orașul copilăriei mele s-a transformat într-o mașină de tocat vise ale omului de rând în capital de investiție și divizare accentuată a claselor. Azi, nu sunt sigură că mai există o clasă de mijloc. Există oameni cu foarte mulți bani care cresc artificial prețul tuturor bunurilor din oraș și oameni care se zbat, mai mult sau mai puțin, să trăiască în el. Cluj-Napoca e în topul orașelor cu cele mai mari venituri medii din țară (în jur de 7.300 de lei net la finalul anului trecut), o cifră aparent surprinzătoare, dar care în realitate este profund deformată de domeniile IT, construcțiii și servicii de lux care cresc costul vieții și implicit accentuează și mai mult inegalitatea. La o analiză rapidă a ofertelor de muncă din online, se poate observa cum posturile de lucrător în domeniul serviciilor, care sunt deținute în prezent de o treime din populația clujeană, ating puțin peste 4.000 de lei, în cel mai bun caz.
Orașul e acum și o mecca a festivalurilor și a abonamentelor la brunch-uri exclusiviste. Tot mai multe spații verzi sau cele aparent nefolositoare au fost transformate în ansambluri rezidențiale de lux, supermarketuri, case de pariuri sau parcări pe 2-3 etaje care deși sunt necesare, nu sunt suficiente pentru fluxul nesfârșit de mașini. Localurile vechi s-au închis unul după altul și în locul lor au apărut barurile concept, al căror concept fundamental și singular este maximizarea profitului.
Unde mai pui că nimeni nu se întreabă dacă toate schimbările făcute sunt benefice pentru mediu (faptul că pui o instalație cu doi plămâni care se înnegresc treptat de la poluare, nu înseamnă că te preocupi activ de problemă). Orașul în sine e o experiență profitabilă acum, una pentru care plătești scump, dar aerul pare rarefiat, ca și cum n-ar fi destul de împărțit între localnici și mulțimile de oameni care îl străbat dintr-un capăt într-altul în fiecare zi. Intimitatea s-a pierdut în favoarea stării de tranzit.
Dacă orașul te uită, te mai întorci?
Când pun lucrurile cap la cap, rămân întrebări fără răspuns, dar care lasă un gust amar.
Cine își mai permite să trăiască în Cluj? Și ce se întâmplă cu sentimentele de dezrădăcinare și oboseală socială care se amplifică de la an la an? Într-un loc în care se amplifică discriminarea, gentrificarea și obsesia pentru nou, spațiile care erau odată autentice și accesibile clujenilor mor încet. Orașul nu a crescut o dată cu noi, ci peste noi ca un soi de iederă agresivă.
Mă simt singură în dorința de a vrea să trăiesc în Cluj, nu doar să locuiesc în el. De a vrea să simt din nou că am o relație afectivă cu el, nu doar o adresă de buletin care îmi confirmă apartenența. Cândva mi-a fost partener de joacă și tovarăș de nădejde în multele încurcături în care am intrat. Acum, fiecare plimbare prin oraș îmi aduce aminte de povestea cu „Hainele cele noi ale împăratului” – orașul e defectuos, dar „lumea bună” aplaudă și se minunează, convinsă de măreția lui nedisputată, în timp ce problemele foarte serioase ale orașului sunt ascunse pe la colțuri.
Încerc să-mi spun că nu era extraordinar nici înainte, îmi aduc aminte de mizeria de pe străzi și de troleibuzele care păreau să se dezintegreze la fiecare cursă. Îmi aduc aminte și de lipsa de acces la evenimente culturale sau bunuri și servicii din vest. Sau de naționalismul turbat al lui Gheorghe Funar și de consecințele reale care se resimt și acum. Doar că n-am știut că schimbarea va lua forma unor compromisuri care vor șterge o bună parte din autenticitatea jucăușă a orașului. Clujul e acum un oraș care și-a băgat copilăria în sertar și s-a îmbrăcat la costum scump ca să impresioneze investitorii.
Mulți oameni din viața mea îmi împărtășesc frustrările. Cu bunica vorbesc adesea, în vizitele noastre săptămânale, despre cum s-a schimbat orașul și ce a mai rămas din esența lui. O rog să îmi povestească despre cum era Clujul secolului trecut — un oraș mult mai mic, dar mai liniștit și mai prietenos. Îmi spune că își cunoștea toți vecinii din bloc și știa că poate să conteze pe ei la nevoie. Nu stătea cu orele în trafic dimineața când pleca la muncă pentru că majoritatea oamenilor nu aveau mașină proprie sau o foloseau doar pentru călătorii la mare, la fel ca și familia ei. Pe de altă parte, spune că unele schimbări sunt binevenite. Se bucură de supermarket-urile care au apărut la o aruncătură de băț de blocul ei și de mall-ul care e la fel de aproape și unde se poate duce la film sau să se minuneze de toate opțiunile de îmbrăcăminte disponibile acum.
Majoritatea prietenilor mei din copilărie au plecat și ei în străinătate, pentru facultate sau oportunități mai profitabile de muncă, și nu s-au mai întors. În timp au fost înlocuiți de alți prieteni care s-au mutat din toate colțurile țării și care au fost atrași de „inima Transilvaniei” pentru universitățile pe care le oferă. Cu timpul, orașul i-a dezamăgit și pe ei, majoritatea devenind exasperați de costul crescut al traiului și de traficul infernal care nu se mai justifică de câțiva ani. O bună parte din ei s-au mutat din oraș.
Singurii oameni cu care am avut discuții în contradictoriu pe motiv că ridicau orașul în slăvi, au fost turiști veniți pentru o vacanță scurtă sau persoane care trăiesc în Cluj, dar care au un statut financiar mult peste medie. Cei dintâi nu au vreme să capete o imagine de ansamblu, iar cei din urmă nu sunt interesați să înțeleagă că o mare parte din populație trăiește aproape de limita subzistenței. Pentru ei, localurile instagramabile cu nume franceze sau italiene și ansamblurile rezidențiale de lux de care se pot bucura în liniște sunt elemente necesare în construirea turnului de Jenga care să le susțină superioritatea în fața altor oameni. #blessed
Ce a mai rămas din conexiunea mea cu orașul? O relație toxică în care îi văd constant toate minusurile, dar nu mă lasă inima să-l părăsesc pentru că încă reușește să mă surprindă și să-mi ofere amintiri frumoase. În definitiv, am rămas în Cluj, părtașă la schimbările accelerate, pentru că nu am găsit un loc mai bun în țară. Am cochetat cu ideea de a mă muta la București, Sibiu sau Brașov, dar de fiecare dată când încercam să-mi potrivesc lista de dorințe cu ele, toate ieșeau undeva pe minus. Clujul mi-a oferit, pentru multă vreme, echilibrul necesar între accesul la experiențe noi și diverse și atmosfera binevoitoare, marcă înregistrată a orașelor din Transilvania. Mi-a oferit accesibilitate și în termeni de mișcare — pot străbate orașul pe jos în aproximativ două ore, iar rețeaua de autobuze și troleibuze este și ea bine pusă la punct pentru momentele în care mă grăbesc. Mi-a dat baruri deschise până la 6 dimineața și ocazia de a gusta din aproape toate gastronomiile lumii. În plus, ceea ce a cântărit greu în favoarea lui a fost nivelul general de toleranță față de comunitatea LGBTQ+. Aici suntem tolerați (a nu se înțelege acceptați), poate din inerție sau poate din dorința oamenilor de a păstra aparența bunelor maniere care i-au făcut faimoși în țară. îmi aduc aminte de primul PRIDE din 2017, unde cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost ca trei bărbați indignați să țipe la noi de pe partea cealaltă a Someșului. Pentru mine, orașul s-a simțit mereu ca o versiune mai domoală a laitmotivului homofob care caracterizează România.
Fie că îmi doresc sau nu, Clujul se agață de inima mea, uneori ca un pui de pisică amărât, alteori ca un bolovan care mă pune la pământ. Îmi cere atenție, iubire și loialitate oarbă și mă răsplătește din când în când cu momente extraordinare care mă fac să cred că poate fi salvat. Aș vrea să-l pot schimba, să-l părăsesc sau să pot spune cu convingere că există progres urban galopant fără să dai sufletul pe ambalaj, dar aș minți. Așa că încerc să fac abstracție de poleiala ipocrită din jur și să îmi petrec timpul în cotloanele unde n-a ajuns încă schimbarea.
Cred că sufletul Clujului încă există, e doar mai greu de găsit – pe malul Someșului, unde iarba e înaltă și miroase a mătasea broaștei sau pe unele străduțe umbrite din Grigorescu unde încă poți auzi clar ciripitul păsărilor.
Poate că orașul copilăriei mele e acum doar o arhivă privată. Un spațiu care mai există doar cât timp îmi amintesc cum se auzea ploaia pe burlanul din curtea blocului.
