Astronomul Ciprian Vîntdevară a pus pe harta cerului aproape o sută de stele variabile numite după Bârlad, orașul unde lucrează ca muzeograf la Muzeul „Vasile Pârvan”. Și, deși resursele de care dispune pentru cercetare sunt minime, tot el a făcut și una dintre cele mai importante descoperiri astronomice din România: a observat pentru prima oară o novă roșie, mult mai strălucitoare decât Soarele, a cărei lumină ajunge la noi de acum 21 de milioane de ani. De ani buni, Vîntdevară dă mai departe pasiunea lui pentru ascunzișurile Universului către comunitatea din care face parte, pe care o învață să se uite cu ochi noi către cer.
Acest articol, despre munca astronomului de la Bârlad, a apărut în numărul 7 al revistei Scena9 pe hârtie. Împreună cu două instalații interactive, concepute de Augmented Space Agency pentru expoziția „Ce ascundem”, a primit în 2026 Premiul I la categoria Inovație Jurnalistică, în cadrul Galei Superscrieri.
Sâmbătă, 3 octombrie, de la ora 16, îl puteți întâlni pe Ciprian Vîntdevară, în dialog cu jurnalistul Ionuț Sociu, la Liceul Varlaam din Iași. De la ora 20, la același liceu, va avea loc o sesiune de observații prin telescop, în cadrul expoziției „Ce ascundem”, care poposește timp de o lună la Iași. Cu puțin noroc, va fi vizibilă planeta Saturn.
Cu o zi înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale din mai 2025, am dat o fugă la Bârlad, să-l cunosc pe astronomul Ciprian Vîntdevară. Știam despre el că, în 2019, descoperise o stea variabilă, aflată la o distanță de patru mii de ani-lumină de Pământ, în dreptul constelației Perseus. O numise Bârlad V1. Câțiva ani mai târziu, a descoperit-o pe Bârlad V35, o stea roșie gigantică, de 179 de ori mai strălucitoare decât Soarele — una dintre cele mai importante descoperiri astronomice făcute vreodată în România. Și mai știam că, pe lângă aceste descoperiri, a reușit să construiască o adevărată comunitate în jurul Observatorului Astronomic de la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad. Lucrează acolo din 2009 ca muzeograf și, din 2023, ca șef secție „Științele Universului și ale Vieții”.
Nu-mi era foarte clar ce urma să se întâmple pe meleagurile vasluiene, știam doar că vreau să-l cunosc pe Vîntdevară și să găsesc o cale de acces în universul lui. Adică în universul nostru, al tuturor.
Am plecat spre Bârlad împreună cu colega mea, fotografa Ioana Cîrlig. Am prins un tren la 6 dimineața și pe drum am vorbit continuu despre alegeri, despre Nicușor Dan și George Simion, despre conspirații, dar și despre fotografia postată de Elena Lasconi pe Facebook de la o presupusă întâlnire între Nicușor Dan, Florian Coldea și Victor Ponta. Eram amândoi loviți de anxietatea electorală și ne foloseam de verbiaj ca să ne calmăm.
Am ajuns pe la ora 11, când soarele era deja sus pe cer. Doar că, în clipa aceea, nu ne gândeam la procesul prin care soarele fuzionează milioane de tone de hidrogen în heliu, transformând materia în energie. Nu, în acel moment ne era foame și soarele nu era pentru noi decât un alt element din peisaj. Ca un chioșc Fornetti, să zicem. Știi că e acolo, pentru eternitate, și nu te mai surprinde cu nimic. Ne-am luat o pizza unsuroasă și câte o limonadă de la un fast-food și ne-am așezat să mâncăm pe o bancă în fața gării. Aerul era fierbinte și prăfos, câțiva taximetriști jucau table la umbra unui copac și de la o terasă alăturată se auzea piesa „De la Dela” (Andia). „E de la dela, e de la dela/E de la inimile care s-au oprit un timp și-ating tăcerea.”
Ziua Astronomiei
De la gară o luăm pe jos până în centru și ne oprim la Pavilionul Expozițional „Marcel Guguianu”, unul dintre sediile Muzeului „Pârvan”. Aici urmează să înceapă programul de Ziua Astronomiei: observații solare, ateliere cu copiii și proiecții în Planetariu.
Îl găsim pe Ciprian Vîntdevară în curtea din spatele clădirii, aplecat deasupra unui telescop alb. Un tip înalt și slab, îmbrăcat în blugi și o cămașă albă cu dungi roșii, cu șapcă pe care scrie „Astroclubul Perseus Bârlad”.
„Bine ați venit”, ne zice Ciprian zâmbind blajin și ne face semn spre cortul din spatele lui, unde o femeie se plimbă printre mai mulți copii care desenează. „Ea e fata cu planete în păr.”
„Fata cu planete în păr?” tresare Ioana.
„Da. Ea e doamna Soare”, explică Ciprian. „Și-a pus planete în păr special pentru atelier.”
Și, într-adevăr, de la distanță observ în părul ei niște sfere mici, multicolore.
„Chiar o cheamă Soare?” îl întreb pe Ciprian.
„Da”, răspunde râzând. „Doamna Soare cu planete în păr.”
Vocea lui Ciprian e atât de caldă și liniștitoare, încât ne face și pe mine și pe Ioana să ne uităm complice unul la altul și să chicotim. Am fost cu ea de mai multe ori pe teren și avem un fel de radar comun pentru contexte inedite și oameni speciali, cei care te cuceresc de la primul contact. Ciprian Vîntdevară este, fără îndoială, unul dintre ei.
Imediat ne invită să ne apropiem de telescop și să ne uităm la soare.
„Acesta e un telescop Lunt”, explică el. E unul dintre cele mai performante din România în ceea ce privește observațiile solare, iar Observatorul din Bârlad l-a obținut printr-o donație. E un instrument foarte prețios pentru ei.
Ioana se apleacă să se uite prin telescop și, după nici câteva secunde, o aud:
„Uau! Uau! Doamne, e incredibil! Incredibil!”
„Acest telescop ne permite să vedem suprafața Soarelui și ce se întâmplă acolo”, spune Ciprian. „Vedem coloanele de plasmă cum se mișcă, protuberanțe, filamente și erupții solare.”
Alți vizitatori, printre care și câțiva dintre părinții copiilor de la ateliere, vin și ei să vadă minunea.
„Ia uite cum ies aburii din soare”, se minunează.
Îmi vine și mie rândul și îmi dau seama că e prima oară când mă uit la Soare printr-un telescop. Și ce văd e mult mai spectaculos decât orice mi-aș fi imaginat. Mă izbește, în primul rând, roșul intens al acestei mingi de foc, dar nu culoarea în sine mă impresionează, ci toată fierberea hipnotică ce împresoară acest roșu, manifestată printr-un flux fierbinte de particule, praf cosmic & urme de comete purtate toate de vântul solar.
„Uluitor. Uluitor.” E tot ce reușesc să spun când ridic privirea din ocular.
Îmi dau seama că, în ceea ce mă privește, s-a făcut deja prima breșă în textura cotidiană. Soarele nu mai e doar un chioșc Fornetti pe fundal. Lucrurile încep să se complice.
„Știam că vreau să iau lucrurile în serios”
„Totul a început în Galați”, spune Ciprian, ușor melancolic. Acolo s-a născut și acolo a terminat Facultatea de Geografie, în anii 2000, și a făcut un masterat în meteorologie în București. După absolvire, a lucrat un an ca profesor de geografie la Tecuci. Însă la recomandarea mentorului și colaboratorului său din Galați, astronomul Ovidiu Tercu, Ciprian a renunțat la învățământ și, în 2009, a venit la Bârlad. S-a angajat ca muzeograf la „Vasile Pârvan”, un muzeu de artă, istorie și științe, vechi de peste un secol, și a început să se ocupe de Planetariu și de Observatorul Astronomic.
„Eu sunt de mic pasionat de astronomie, doar că în copilărie n-am avut parte de vreun club sau de vreun context în care să mă bucur de așa ceva”, povestește Ciprian. „În lumea asta a astronomiei nu poți să intri așa, de unul singur, să fii solitar. Trebuie să ai o comunitate, ai nevoie de oameni lângă tine și de un suport constant.”
Această comunitate a apărut abia mai târziu, când era în anul I de facultate, iar la Galați s-a deschis un club de astronomie ținut de Ovidiu Tercu. Acolo, Ciprian s-a implicat ca voluntar și a participat la toate taberele de astronomie organizate în Munții Măcinului. De la Ovidiu Tercu, cel care a avut ideea înființării Observatorului Astronomic din Galați și care s-a zbătut câțiva ani ca acest lucru să fie posibil, Ciprian a învățat și ce înseamnă să lupți pentru a obține fonduri din alte surse decât cele limitate, de la instituțiile locale, să cauți sponsorizări și să te mobilizezi pentru cele mai bune dotări și soluții tehnice.
Odată stabilit în Bârlad, oraș cu o populație de 50 000 de locuitori, aflat în cel mai sărac județ al țării, Ciprian a început să construiască, pas cu pas, o întreagă platformă în jurul Observatorului Astronomic. Deschis în 2006, în cadrul Muzeului „Vasile Pârvan”, Observatorul a funcționat, până la venirea lui Ciprian, mai mult „pe hârtie”. Nu avea un program real cu publicul și niciun specialist în domeniu care să țină frâiele instituției.
„Eu, când am ajuns aici, în Bârlad, nu știam cât o să stau”, își amintește Ciprian. „Dar, sincer să fiu, nu aveam nemulțumirea că nu sunt într-un oraș mare. Încă din clipa în care m-am stabilit aici, știam că vreau să iau lucrurile în serios. Nu aveam nici măcar telescoape în dotarea muzeului pe atunci. Dar am depus proiecte, am căutat sponsorizări și, treptat, am reușit să construim ceva.”
Încet, încet s-au conturat toate acele proiecte care sunt și astăzi în picioare: Astroclubul Perseus, revista Perseus, școli de vară, tabere de astronomie, conferințe, ateliere. Pe scurt, un loc viu.
La activitățile din jurul Observatorului Astronomic participă azi oameni de toate vârstele, elevi, adolescenți și adulți pasionați din Bârlad, dar și din țară. Evenimentele au loc constant de-a lungul anului, ceea ce reflectă miza principală pentru Ciprian: să susțină un demers pe termen lung, cu cât mai puține momente moarte. Nu ratează nicio ocazie de mobilizare, fie că e o eclipsă de soare sau de lună, sau alte fenomene astronomice mai puțin cunoscute. La ora la care scriu aceste rânduri, Ciprian tocmai a postat pe pagina grupului de Facebook a Astroclubului Perseus următorul mesaj:
„Observatorul Astronomic din cadrul Muzeului «Vasile Pârvan» va organiza în această seară observații astronomice la cometa C/2025 A6 (Lemmon). Activitatea se va desfășura pe deal, în zona Odaia Bursucani — Grivița, județul Vaslui. Voi fi acolo cu telescopul în jurul orei 19.00. Ședința de observații va dura până în jurul orei 21.00—22.00. Toți cei care dispun de un mijloc de transport pot participa la activitate. Este o ocazie destul de rară de a observa o cometă relativ strălucitoare pe cerul de seară. Noi vă oferim această oportunitate.”
Ciprian a reușit să-și creeze o rețea și în alte zone din țară, din Cotnari și Roman până în Mărășești și Focșani, locuri în care nu se întâmplă mare lucru în plan cultural sau științific, dar unde astronomia reușește să creeze adevărate punți educaționale. Unul dintre colaboratorii lui, care obișnuia să facă naveta la Bârlad pentru a cerceta împreună cosmosul, a preluat modelul lui Vîntdevară și a deschis un astroclub la el acasă, în comuna ieșeană Cotnari. Astroclubul Pegas funcționează deja de câțiva ani și are mereu evenimente: tabere, proiecții de film, concursuri de astrofotografie, seri muzicale & star parties (organizează inclusiv Revelionul Astronomilor Amatori).
Deseori, părinții care au venit cu copiii în Bârlad pentru ateliere și tabere s-au lăsat, la rândul lor, „convertiți” la astronomie. Printre ei sunt oameni cu joburi foarte diferite, care lucrează la CFR sau în comerț, și care nu aveau nicio legătură cu astronomia. Asta până să-l întâlnească pe Ciprian. Unii dintre ei au devenit colaboratori apropiați și astăzi se implică și în organizarea taberelor de vară, unde oamenii merg cu cortul în păduri și pe dealuri ca să poată privi mai bine stelele.
„De parcă m-a căutat astronomia pe mine, nu invers”
„O zi pe Pluto durează o săptămână și jumătate în timpul nostru de pe Pământ”, o aud pe Adina Soare cum le explică copiilor, zâmbitoare și plină de energie. „Deci ar fi drăguț să ne teleportăm acolo când avem vacanță. L-ați găsit pe Neptun? L-ați colorat? Neptun arată ca o furculiță. Un an pe Neptun, durează… Vă țineți bine? 156 de ani pământești.”
Copiii izbucnesc într-o larmă generală, de parcă au aflat un secret care urmează să le schimbe viața. Se uită unii la alții agitându-se pe scaune, ca mai apoi să se liniștească și s-o urmărească fascinați pe Adina cum manevrează cartoane colorate pe care sunt ilustrate planete. Le expune apoi sub forma unui bloc cu mai multe etaje, astfel încât copiii să poată face analogii între unitățile de măsură și blocurile cu care sunt obișnuiți.
„Ia uitați-l pe Neptun. Stă la etajul 30. Vedeți unde este Soarele și unde suntem noi cu Pământul nostru? Iar Pluto, care are cel mai lung an din tot sistemul solar, deși e planetă pitică, e la etajul 40.”
Ciprian a folosit și el de-a lungul timpului tot felul de comparații la îndemână pentru copii, ca să le explice mai bine realități fizice altminteri greu de pătruns. De exemplu, felul în care se face vata pe băț ne poate ajuta să ne imaginăm cum se formează planetele.
După ce se termină atelierul, stau de vorbă cu Adina. Trăiește în București, în cartierul Crângași, aproape de Lacul Morii, unde iese frecvent cu telescopul pentru observații nocturne. Asta e prima ei vizită în Bârlad și prima colaborare cu Ciprian, pe care îl știa doar din poveștile altora. Îmi povestește cum a virat dinspre medicină, domeniu în care a lucrat timp de câțiva ani, spre proiecte educaționale de astronomie. Spune că și ea tot din copilărie a fost pasionată de astronomie, pe care a studiat-o abia în liceu. „Aveam un profesor care m-a ajutat să învăț constelațiile. Viața m-a dus către medicină, dar după câțiva ani am ieșit din sistem. Într-o dimineață, mi s-a pus pata să îmi iau un telescop. De ce? Nu știu. Și uite așa am început să ies cu telescopul. Și, după niște ani de pregătire și cercetare, am început să țin ateliere, să călătoresc prin țară, să le povestesc copiilor despre Lună și planete. Și lucrurile s-au legat. De parcă m-a căutat astronomia pe mine, nu invers.”
Acum, Adina e și colaboratoare constantă a revistei Știință și Tehnică, unde scrie despre experiențele și drumurile ei într-o rubrică care se numește „Hai-hui prin țară, cu planete în păr”.
Dacă Ciprian îmi dă impresia unui tip mai sobru și mai axat pe date concrete, pe Adina o simt deschisă la tot ceea ce ține de poezia cosmosului. O arată și faptul că, până și la atelierul care s-a încheiat, le-a cerut copiilor să inventeze câte o planetă și să construiască împreună o Galaxie a Imaginației. Cât ne așezăm să bem o cafea, vorbește cu pasiune despre cum Luna influențează comportamentul animalelor, inclusiv atunci când vânează. Cu toate astea, recunoaște că, științific vorbind, „încă nu este dovedită o legătură fizică între noi, oamenii, și planete”.
Începe să râdă când o întreb despre astrologie și mă privește de parcă vrea să-mi transmită: Atenție, domnule jurnalist, intrăm pe teren alunecos. Spune că a fost la evenimente unde astronomii făceau alergie când auzeau cuvântul „astrologie”.
„Sunt mulți astronomi care zic: Dom’le, astrologia e o porcărie. Se uită de sus și neagă tot ce are legătură cu așa ceva. Să nu uităm, totuși, că au fost mari oameni de știință, inclusiv Leonardo da Vinci și Copernic, care aveau o legătură strânsă cu astrologia. Astronomia și astrologia au o istorie comună în spate, dar e adevărat că astăzi trebuie să tragem o linie de demarcație între ce e știință și ceva ce se bazează pe predicții și interpretări.”
Când ieșim din cort, Ciprian se pregătește să strângă telescopul Lunt.
„Ne vedem diseară în parc!”, strigă câțiva copii după el.
„Normal că ne vedem. Vin cu celălalt telescop.”
Colega mea, Ioana, pare să fi uitat complet de alegeri, de AUR și de Simion.
„Parcă am nimerit într-o utopie cosmică”, spune visătoare.
„Noi suntem iubitori de întuneric”
Suntem pe terasa Observatorului Astronomic de pe Bulevardul Republicii din Bârlad, acolo unde-și are baza Ciprian Vîntdevară. Aici e biroul lui, aici se ocupă de cercetare și tot aici au loc de-a lungul anului observațiile și întâlnirile cu publicul. Urc pe scara ce duce spre o platformă superioară, unde se află telescopul principal al Observatorului, montat sub o cupolă mare, albă.
Văzut de sus, Bârladul are chiar un aer idilic, cu casele răsfirate de-a lungul unor coline molcome, ca un mare sat amorțit sub lumina aurie a după-amiezii. Cerul e senin și orașul nu se mai simte atât de opresiv și gri, cum l-am perceput când am ajuns la gară.
Fost centru revoluționar și unionist în secolul al XIX-lea (cunoscut și ca „patria lui Alexandru Ioan Cuza”), Bârladul a fost în perioada comunistă motorul economic al județului Vaslui. Avea fabrici ca Rulmentul, FEPA, Vigonia, Abrazive și Confecții, dar și o viață culturală mai intensă. Cu timpul însă, balanța s-a înclinat în favoarea Vasluiului, care a devenit reședință de județ. „Locuitorii orașelor Vaslui și Bârlad, situate la o distanță de aproximativ 55 de kilometri, se contrazic și se tachinează reciproc de aproape jumătate de secol”, arată un articol din revista Historia din 2023, arată un articol din revista Historia din 2023, care încearcă să răspundă la întrebarea „De ce se cred bârlădenii mai cu moț?”.
Eu am crescut în Botoșani, care seamănă cu Bârladul în anumite privințe. Îmi aduc aminte cum, în copilărie, după ce jucam fotbal cu băieții în spatele blocului, urcam pe schelele unui șantier și uneori rămâneam cu privirea pierdută spre cerul înstelat. Erau acele seri miraculoase de vară, când totul părea etern. Și cum în orice copil există un mic filosof, țin minte că mă întrebam: Oare cât de mare e cerul? Câte stele sunt? Unde se termină? Se termină cerul la Suceava? La Bacău? Sau la Prut?
Privind înapoi, îmi dau seama că nu erau întrebări atât de stupide, mai ales acum, când dau peste acest fragment din Peisajul cosmic. Teoria corzilor și iluzia unui plan inteligent, cartea lui Leonard Susskind, cercetător în fizică teoretică:
„Întrebarea dacă universul este deschis și infinit sau închis și finit a obsedat astronomia de când există pe lume astronomi. Un univers închis, cu un număr finit de galaxii, stele și planete, poate fi înțeles intuitiv, dar un univers nemărginit este aproape de neînțeles.”
Ambiția astronomilor de a cunoaște toate acestea e impresionantă, dar ceva din mine rezonează cu observația lui Woody Allen: „Sunt uluit de oamenii care vor să cunoască universul, când e așa de greu să nu te rătăcești chiar și în cartierul chinezesc.”
Cobor de pe platforma Observatorului și mă îndrept spre biroul lui Ciprian. E o încăpere oarecum banală, decorată auster, cu câteva fotografii de la evenimentele Astroclubului Perseus și câteva astrofotografii. Adina și Ioana stau pe o canapea și discută râzând despre astrologie, lună și melancolie. Ciprian nu aude nimic din discuția lor — tot ce ține de astrologie trece pe lângă el. Dacă îl vezi așezat la biroul lui, în fața calculatorului, ai zice că e vreun funcționar de la Evidența Populației, nu un vânător de stele rătăcind cu mouse-ul lui prin imensitatea cosmosului.
„Tot ce fac eu profesional se întâmplă aici, la birou”, spune Ciprian. „Cei care vin la mine acasă, în vizită, chiar mă întreabă: Măi, dar tu chiar ești astronom? N-ai nicio poză sau ceva prin casă legat de astronomie? Și așa e. Am aici, la birou, tot ce-mi trebuie. În schimb, în timpul meu liber, când sunt acasă, mă documentez și citesc articole de știință despre noutățile din astronomie. Fie că muncesc, fie că mă relaxez, tot la astronomie ajung.”
Dacă n-ar fi pasiunea lui totală pentru astronomie, care-l ține mereu în priză, Ciprian spune că n-ar avea ce să facă zi de zi în Bârlad.
„Oricum, în afară de observațiile solare, pentru mine, ca astronom, esențial este timpul pe care îl petrec noaptea. Ce se întâmplă ziua e mai puțin relevant. Noi suntem iubitori de întuneric. Nu-mi place lumina multă. Îmi place lumina de la stele cel mai mult.”
„Noi suntem oameni bufniță”, îl completează Adina. „Oamenii diurni sunt considerați oameni ciocârlie.”
Problema pentru acești oameni bufniță e că, în zilele noastre, nici întunericul nu mai e chiar întuneric. Poluarea luminoasă, un fenomen cu efecte negative asupra naturii și asupra mediului, reprezintă o amenințare existențială și la adresa astronomiei terestre. Cauzele poluării luminoase sunt legate atât de iluminatul public, cât și de companiile energetice și de miile de sateliți care orbitează în jurul Pământului. Observatorul Astronomic din Bârlad, aflat în centrul orașului, între benzinării și sute de stâlpi de iluminat, e direct afectat. Tocmai de aceea, Ciprian Vîntdevară organizează atât de multe evenimente în afara orașului și fuge, când are un răgaz, în Munții Măcinului sau pe dealurile din împrejurimi. Dar fenomenul e unul atât de complex, încât până și astronomii chilieni duc o luptă constantă pentru a proteja întunericul din deșertul Atacama. „Întunericul e extrem de fragil”, spune astronoma Eduardo Unda-Sanzana într-un interviu pentru The New York Times. „Doar în întuneric eu pot să văd clar ceea ce trebuie să văd. Este mediul în care pot să observ cele mai delicate detalii ale universului. La fel cum ai nevoie de liniște pentru a surprinde cele mai fine sunete.”
„Suntem mii de vânători în lume care vânăm în același timp”
La acest birou era așezat Ciprian Vîntdevară pe 10 februarie 2015, când a făcut cea mai mare descoperire a lui. A surprins, prin telescopul Observatorului, o novă roșie luminoasă în galaxia Messier 101, descoperită în 1781 de astronomul Pierre Méchain, situată pe teritoriul constelației Ursa Mare. O astfel de novă este foarte rară și apare prin contopirea a două stele. Lumina pe care a observat-o atunci Ciprian străbătea Universul de acum 21 de milioane de ani. „Am avut onoarea și șansa să văd primul din lume acest fenomen”, povestește acum Ciprian.
Privind înapoi, încă se emoționează când își aduce aminte de ziua aceea de acum zece ani. „A fost ceva extraordinar. Am rămas blocat în fața monitorului timp de o jumătate de oră și nu știam ce să fac… Efectiv nu-mi venea să cred.”
În acei ani, sursa lui de inspirație o reprezenta un profesor de astronomie din Marea Britanie, care descoperise mai multe nove similare. „Dacă el a reușit cu telescopul lui din Anglia, eu de ce nu aș putea să o fac cu telescopul de aici, din Bârlad?”
Doar că, neștiind cum să facă concret acest lucru, Ciprian a fost nevoit să discute cu alți astronomi din lume, în condițiile în care în România nu prea a găsit pe nimeni de la care să învețe cum să facă cercetare în acest domeniu, cum să găsească nove și supernove și cum să facă un raport științific. Povestește că timp de un an a schimbat sute de mailuri cu alți cercetători din lume, dar în cele din urmă a reușit. Toate descoperirile făcute de Ciprian Vîntdevară au fost, începând din acel moment, confirmate la nivel internațional de către asociații și institute de astronomie.
„Fără să mă laud, dar adevărul e că descoperirile pe care le-am făcut eu sunt istorice”, spune Ciprian cu vocea lui blândă, tărăgănată. „Nu a mai făcut nimeni așa ceva în România înaintea mea. Da, stele variabile au descoperit și alții, inclusiv colegii de la Galați. Dar nove și supernove… astea sunt ale mele.”
S-a vorbit atunci în presa din România despre „această descoperire istorică, în premieră națională” și despre cum Observatorul Astronomic al Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad a devenit primul observator din România care a descoperit o novă roșie luminoasă într-o altă galaxie.
La scurt timp după ce el a observat în hăul Universului acea novă roșie luminoasă, fizicianul Victor Bârsan spunea, într-un articol din Contributors, că, deși Ciprian lucrează „într-un oraș lipsit de tradiții științifice, fără acces la vreo aparatură pretențioasă, în condiții cu totul nefavorabile observațiilor astronomice”, reușește să facă niște lucruri cu totul remarcabile.
„Este și răsplata intuiției, abnegației și hărniciei unui tânăr, absolvent al Facultății de Geografie a Universității din Galați, încadrat nu ca cercetător într-unul din observatoarele Academiei Române, ci ca muzeograf, plătit cu un salariu apropiat de salariul minim pe economie, într-un oraș de provincie. Un muzeograf care a făcut cea mai valoroasă descoperire din astronomia românească.”
Din biroul lui, Ciprian îmi arată apoi ce presupune tot acest proces prin care se ajunge la astfel de descoperiri uriașe. E ceva destul de migălos, care cere multă răbdare. Ideea de bază e următoarea: ca astronom, trebuie să compari imagini astronomice noi (obținute prin intermediul unei camere atașate telescopului) cu imagini vechi. Ciprian îmi arată o imagine cu Galaxia Andromeda, surprinsă de el în urmă cu câteva luni, și pe care ar putea s-o refacă în prezent, urmărind exact aceleași coordonate și aceeași orientare a telescopului. Având două imagini similare, el le poate compara folosindu-se de un program care „suprapune stele peste stele”.
„Iar eu trebuie să văd dacă apare ceva nou, ceva diferit față de imaginea anterioară. Unii astronomi descriu procesul ca pe o vânătoare. Suntem mii de vânători în lume care vânăm în același timp. Ideea e să nu ți-o ia alții înainte.”
După nova legendară, al cărei nume oficial este M101 OT2015-1 (sau PSN J14021678+5426205), au urmat și alte descoperiri, de stele variabile. În 2019, Ciprian a descoperit o primă astfel de stea, a cărei strălucire observată de pe Pământ se schimbă în timp, pe care a numit-o Bârlad V1. „Fiind variabilă, steaua Bârlad V1 pâlpâie în întunericul etern, ca un bec care n-a fost bine înșurubat în tavanul ceresc”, arăta atunci un articol din Libertatea. Bârlad V1 a fost doar începutul, iar de atunci Ciprian a reușit să ajungă până la Bârlad V67. În ultimii ani, a reușit, împreună cu un prieten, să-și construiască propriul soft de cercetare cu ajutorul inteligenței artificiale, pe care plănuiește să-l folosească pentru următoarele sale descoperiri: exoplanetele.
O după-amiază cu Claudiu și Galilei
Se lasă seara și ne pregătim să ieșim în parc pentru o rundă de observații nocturne. Ciprian e obișnuit să aibă vizitatori aici, dar pentru el e la fel de important să iasă în lume, într-un cadru informal. Să fie el cel care se duce peste oameni, nu invers. Ni se alătură și Claudiu, un bărbat la vreo 50 de ani, un fel de mână dreaptă a lui Ciprian și unul dintre cei mai vechi membri ai Astroclubului Perseus. Claudiu, care lucrează la CFR, tocmai a ieșit din tură și a venit în grabă să-l ajute pe Ciprian să care telescopul și să-l instaleze în parc.
Un bărbat robust, cu mișcări ferme și îmbrăcat în trening, Claudiu trage dintr-o țigară pe terasa Observatorului. Își amintește cum a descoperit cărțile lui Jules Verne în biblioteca unui liceu din Bârlad, la începutul anilor ‘90. „De la Jules Verne a început totul pentru mine. Cărțile lui mi-au stârnit curiozitatea față de Lună și spațiul cosmic. Doar că erau vremurile care erau…” Internet nu avea, magazine de astronomie nu prea existau în România, cu atât mai puțin în Bârlad, și chiar dacă ar fi existat, părinții nu ar fi avut bani să-i cumpere un telescop. „Așa că a rămas un fel de pasiune la nivel teoretic. Citeam articole prin reviste și ce cărți găseam la bibliotecă.”
Însă, după 2009, odată cu venirea lui Ciprian în Bârlad, Claudiu a aflat că „se întâmplă niște lucruri” la Observator. Treptat, a ajuns să se implice și el în activitățile acestei noi „secte” care prindea rădăcini în oraș și-i făcea pe oameni să ridice mai des ochii spre stele. În 2014 s-a înscris în Astroclubul Perseus, iar de atunci a fost în peste zece tabere de astronomie. Și-a cumpărat și un telescop, pe care și acum îl folosește la el în curte.
„Nu-i așa ușor să te ții de astronomie”, spune Claudiu. Serviciul îl solicită mult, apar și alte probleme pe acasă, iar ca să se ducă în taberele de astronomie trebuie să-și ia concediu. „Dar adevărul e că mă simt foarte bine în taberele astea, stau zile și nopți întregi la cort alături de oameni care au aceeași pasiune ca mine. În plus, îmi place să fiu util și să-l pot ajuta pe Ciprian, care nu poate să le facă pe toate de unul singur. Sunt multe de făcut. Ai nevoie și de adulți, nu doar de voluntari adolescenți. Și e frumos când suntem cu toții împreună.”
Ciprian și Claudiu ridică împreună telescopul și coboară scările. Mergând în urma lor, observ într-o vitrină a muzeului un vechi telescop pictat în tonuri arămii.
„E o replică după telescopul lui Galilei,” îmi explică Ciprian.
Mă impresionează imaginea asta: după sute de ani, telescopul lui Galileo Galilei încă își are un dublu într-un observator astronomic din județul Vaslui.
Potrivit fizicianului Steven Weinberg, revoluția din astronomie a început în 1609, când Galilei a aflat de un nou dispozitiv olandez numit lunetă. După aceea, el a creat o versiune îmbunătățită, care mărea imaginea de 20 de ori și pe care a început s-o folosească în astronomie și care a devenit în același timp un dispozitiv indispensabil pentru o putere maritimă ca Veneția. Descoperirile pe care a început să le facă din acel moment au schimbat pentru totdeauna felul în care ne uităm și ne gândim la cosmos.
Pe 20 noiembrie 1609, Galilei și-a îndreptat pentru prima oară telescopul spre Lună. Despre această experiență, a scris în Sidereus Nuncius, un scurt tratat astronomic publicat un an mai târziu: „Prin observații repetate ale petelor lunare am ajuns la concluzia indubitabilă că nu vedem suprafața Lunii netedă, regulată și perfect sferică, așa cum au crezut o sumedenie de filozofi despre Lună și despre alte corpuri cerești, ci neregulată, denivelată și plină de văi și protuberanțe. Ea seamănă cu suprafața Pământului, care e presărată cu lanțuri de munți și văi adânci.”
Ce spune, de fapt, Galilei? Că universul este plin de imperfecțiuni. Teoria lui i-a șocat pe mulți în acel moment, mai ales că din ea reieșea că toată creația lui Dumnezeu este plină de fisuri și nu ține de un plan perfect. Mai târziu, în 1633, Galilei a fost condamnat de către Biserica Catolică pentru erezie, deoarece a susținut modelul heliocentric, spunând că Pământul se rotește în jurul Soarelui.
În mod aparent paradoxal, o astfel de viziune asupra lumii, care trecea dincolo de proiecții idealizate, a fost dublată și de dimensiunea estetică a astronomiei, ceea ce nu e surprinzător când vorbim despre un savant al Renașterii. De aceea, nu trebuie să uităm că astronomia nu s-a bazat în trecut doar pe matematică și pe date exacte, ci a fost strâns legată și de filosofie, astrologie și artă. Galilei însuși a lăsat în urma sa mai multe acuarele faimoase, prin care a încercat să surprindă Luna în diverse faze ale sale. În orice astronom mocnește și un artist.
Una dintre pasiunile lui Ciprian Vîntdevară, pe care o împărtășește cu adolescenții din Astroclubul Perseus, este astrofotografia. Când Ciprian scoate telefonul și îmi arată o imagine cu aurora boreală, pe care el a surprins-o în noaptea dintre 10 și 11 octombrie 2024, pe un deal din apropierea localității Pogonești (Vaslui), limbajul pe care îl folosește pentru a descrie așa ceva este unul estetizant. La rândul meu, în fața unei astfel de imagini, care prinde un crâmpei din dansul luminos, nu pot decât să-i observ frumusețea.
Ideea asta de frumusețe are un rol esențial în felul în care ne raportăm la univers. Tot în cartea Peisajul cosmic, Susskind are un întreg capitol intitulat „Mitul unicității și eleganței”, în care ajunge la concluzia că fizica este cel mai frumos și mai elegant dintre toate domeniile științei. Și mai spune că fizicienii au criterii estetice după care judecă teoriile: „discuțiile lor sunt presărate cu cuvinte precum elegant, frumos, simplu, puternic, unic, și așa mai departe.” Doar că felul în care înțeleg ei frumusețea diferă de la un fizician la altul. Revenind la Galilei și la lumea pe care a descoperit-o el prin telescop: privit prin lentila lui, universul ajunge să fie definit tocmai de frumusețea imperfecțiunilor. Ceea ce nu e așa rău până la urmă, ba chiar poate fi eliberator, mai ales în vremuri ca ale noastre, aflate sub tirania imaginii și a perfecțiunii obținute prin orice mijloace.
De la distanță, îi văd pe Ciprian și pe Claudiu cum cară telescopul prin centrul Bârladului, printre oameni și mașini, în drum spre parc. Îmi lasă impresia că vor să-i convertească și pe alții la un ritual secret și la o frumusețe care pare la vedere, dar care e totuși atât de ascunsă.
„Ce om nu ridică ochii la stele?”
„Poftiți la Lună, poftiți la Lună”, le spune Ciprian celor care se plimbă prin parc. Oamenii tresar. El le arată telescopul și plusează: „Avem și Jupiter în program.”
E o seară superbă de mai, cu cer senin, și nimeni din jurul meu nu vorbește despre alegeri. Bârladul pare să fie acum conectat la alte constelații.
„Ce poetic e totul”, îmi spune Ioana. „M-am relaxat complet azi.”
Îmi place să-l urmăresc pe Ciprian în timp ce vorbește cu cei din jurul său, copii, bătrâni și localnici de toate felurile. E atent și le explică tuturor cu răbdare cum stă treaba cu planetele văzute prin telescop. Deși e prins în astfel de activități de mai bine de un deceniu, și-a păstrat entuziasmul și pare să aibă resurse pentru încă niște decenii bune. În același timp, există o parte sceptică în el și e conștient că, dacă ar pleca din Bârlad, tot ce-a construit în acești ani s-ar nărui peste noapte. Și pe cât de mândru e de unii dintre foștii lui colaboratori și discipoli, care azi studiază sau lucrează ca cercetători sau astrofizicieni, pe atât de debusolat e când se gândește că „în cele din urmă, toți ajung să plece din Bârlad”. Știe că, în afară de câțiva adulți pasionați de astronomie, cum e Claudiu, care sunt aici pe termen lung, nu ar avea cui să predea ștafeta.
La insistențele lui Ciprian, două femei în vârstă se apropie de telescop, ținându-se braț la braț.
„Vaaai, Doiniță, cât de frumoasă e Luna! Vai de mine!”, exclamă una dintre ele, cu ochii încă lipiți de ocular. „Hai să vezi și tu!”
Curioasă, Doinița se uită și ea la Lună.
„Domnule dragă”, îi spune apoi lui Ciprian, „nu-mi imaginam că Luna se poate vedea atât de frumos.”
Din nou, acest la îndemână, „frumos”, care pare să cuprindă tot.
E pur și simplu emoționant să văd Luna prin telescop — o emoție stranie pe care nu o pot compara cu nimic altceva. Nu e emoția tipică pe care o am în fața unei panorame montane sau atunci când ascult Variațiunile Goldberg ale lui Bach, ci are legătură mai mult cu acel sense of wonder, o senzație de uimire și miracol, un concept asociat cu science fiction, înrădăcinat în filosofie, și care presupune o perspectivă asupra lumii dintr-un punct zero, fără niciun filtru, aproape ca prin ochii unui copil. E uimirea pe care am trăit-o și de dimineață, când am privit Soarele, doar că de data asta peisajul în sine e complet diferit. Dacă Soarele mă fascina prin fierbere și intensitate, pe Lună găsesc exact opusul. E o serenitate bizară, întreținută de contrastul între suprafețele lucioase și netede ale Lunii și craterele fisurate, brăzdate de denivelări, pete și lanțuri montane. O armonie a discontinuității și fracturării.
Ridic privirea din telescop și le văd lângă mine pe Adina și Ioana, care îmi zâmbesc complice.
„Și pe mine mă fascinează Luna de când mă știu”, spune Adina.
„Eu îmi pierd mințile de la Lună în general”, o completează Ioana râzând. „Am și insomnii uneori când e Lună plină.”
„Probabil ai Luna în vreun semn de apă”, e de părere Adina. După care se apropie de mine și-mi zice, aproape pe un ton conspirativ: „Probabil le-ai văzut mai devreme prin telescop, dar nu ți-ai dat seama ce sunt. Mă refer la Theophilus, Cyrillus și Catharina, trei cratere de pe Lună...” Apoi îmi vorbește despre marea greșeală pe care o fac astronomii la început, după ce își cumpără primul telescop și vor să facă observații mai ales când e Lună plină. Problema e că, pe Lună plină, luminozitatea e foarte mare și atunci nu se văd detaliile. „Nu se văd munții cât de înalți sunt sau craterele cât sunt de adânci.” Ideea e să vezi Luna în diversele ei faze, spune ea. „Seara asta e perfectă pentru observație.”
Claudiu fumează și discută cu niște amici. De la distanță, ai zice că sunt niște bărbați care vorbesc despre ultimele meciuri de fotbal din Superliga României. Însă când mă apropii de ei, îi aud cum dezbat despre conjuncția dintre Jupiter și Saturn.
„Ăla e Jupiter? De la copac în dreapta?”, întreabă unul dintre ei.
„Da”, răspunde Claudiu oarecum plictisit. „Se vede și Marte în stânga Lunii, dacă te uiți atent. Uite că se vede și fără telescop.”
Alessia are tricou cu Metallica, iar Andrei, prietenul ei, are tricou cu Judas Priest. Amândoi sunt liceeni și împărtășesc curiozitatea pentru universul în care plutim. Ea e membră a Astroclubului Perseus din 2022, iar de curând l-a „corupt” și pe Andrei. „Nu aveam nicio treabă cu astronomia, dar acum sunt cam obsedat”, zice Andrei.
„Asta de când l-am dus eu să vedem Pleiadele prin telescop”, adaugă Alessia lăsându-și capul pe umărul lui. „Pleiadele formează un roi stelar… Astea îmi plac mie cel mai mult, m-aș putea uita ore întregi la ele.”
Lângă ei sunt Darius și Cristi, elevi în clasa a XI-a. Darius e membru Perseus încă din gimnaziu, iar între timp a fost în multe tabere, a scris articole pentru revista Perseus și a susținut și câteva conferințe la școlile de vară. Cristi, care e pasionat de astrofotografie, spune că pentru el e foarte important să existe un dialog constant cu Ciprian. „Domnul Vîntdevară ne și ajută să ne dăm seama ce e real și ce nu într-o lume plină de falsuri create cu AI. Apar multe imagini false pe rețele, inclusiv cu Luna, și el ne învață să discernem între toate astea.”
„Și să facem distincția între știință și pseudoștiință”, intervine Darius. „Fără chestii oculte și alte prostii. Mi-aș dori să ajungem în punctul în care să nu ne mai confunde oamenii cu niște astrologi. Și să scăpăm de teoriile conspirației, nu mai pot cu ăștia care cred că omul nu a ajuns pe Lună.”
Simt că mă dor picioarele, așa că mă strecor printre oameni și mă așez undeva pe o bancă. E trecut de ora 22 și încă e multă lume în parc. Aerul e cald și plăcut. Lângă mine se așează un bărbat cu cămașă în carouri, care mi se plânge de poluarea luminoasă care a acaparat chiar și orașele mici. Îl cheamă Adrian, e inginer și unul dintre veteranii Astroclubului Perseus.
De la înființarea clubului, spune că nu a ratat nicio activitate. „Ba chiar, la un moment dat, în urmă cu vreo zece ani, am avut și un telescop făcut de mine. L-am făcut din lentilele unui fost proiector cinematografic, pe care după aia l-a și expus Ciprian la Observator.” Povestește că a ținut prelegeri în școli și a învățat să dea mai departe din cunoașterea lui, dar, din păcate, de câțiva ani nu mai vede bine. „Așa că vin la activități mai mult pentru socializare. Vin ca să mă văd cu oamenii. Îmi face bine.”
Vorbim despre una, alta, despre Bârlad și prietenia lui cu Ciprian, despre Elon Musk și colonizarea planetei Marte. „E adevărat că astronomia ține de real, de matematici și așa mai departe”, spune Adrian, „dar de fapt are legătură cu noi toți. Acum, serios: ce om nu ridică ochii să se uite la stele?”
Adrian se duce să-și ia la revedere de la prietenii lui. Eu rămân pe bancă, cu ochii ridicați spre cer, și privirea îmi fuge inevitabil spre Lună. Îmi vin în cap denumirile date mărilor lunare, aceste câmpii de lavă întunecate, formate în urma unor erupții vulcanice, despre care am citit cu câteva zile înainte să ajung în Bârlad: Marea Liniștii, Marea Ploilor, Marea Serenității și Marea de Nectar, botezate așa de către astronomul italian Giovanni Battista Riccioli în secolul al XVII-lea.
Și uitându-mă la cum suntem cu toții strânși, în grupuri mici și răsfirați ici-colo — copii, liceeni și adulți de toate vârstele — mă gândesc că, dacă am fi priviți de undeva de sus, prin lentila altora, și noi am semăna cu un fel de Saturn, format din oameni-inele adunați împrejurul lui Ciprian Vîntdevară și al telescopului său.
P.S. Septembrie 2026
La un an după această călătorie, m-am întors în Bârlad, tot de Ziua Astronomiei, în primăvara lui 2026. Între timp, Nicușor Dan câștigase alegerile, iar eu publicasem acest reportaj Scena9 #7. Povestea a continuat însă dincolo de paginile revistei: Scena9 a invitat colectivul Augmented Space Agency (ASA) să găsească o cale de a duce mai aproape de oameni și reportajul și descoperirile astronomice ale lui Ciprian Vîndevară. Așa se face că ASA a gândit și construit Astrobinocularul, un planetariu virtual portabil, accesat printr-un binoclu VR, care permite explorarea structurilor cosmice și a constelațiilor, și SOL, o instalație audiovizuală hrănită din date științifice solare obținute de la o rețea globală de observatoare. Ambele lucrări au făcut parte din expoziția Ce ascundem, găzduită de Rezidența9 din București. Acest reportaj, alături de cele două instalații care aduc la un loc jurnalismul, artele și știința, a primit Premiul I la categoria Inovație, în cadrul Galei Superscrieri. Expoziția care le-a găzduit a primit Premiul al II-lea, pentru aceeași categorie.
În jurul expoziției Ce ascundem am organizat în iarna lui 2025 și un „Weekend cosmic”. Ne-am întâlnit atunci la Rezidența9 cu Ciprian Vîndevară, cu cercetătoarea Florentina Pîslan, de la Institutul de Științe Spațiale, și cu cititorii Scena9, într-un dialog deschis între știință, artă și jurnalism. Reportajul își găsea astfel un traseu neașteptat: din pagină, în instalație și apoi în întâlniri cu publicul.
M-a entuziasmat faptul că am putut duce o capsulă din expoziția Ce ascundem și la Bârlad, la Muzeul „Vasile Pârvan”, cu tot cu Astrobinocular & SOL. A fost o întoarcere la locul de unde pornise reportajul, cu un an în urmă. Am ajuns împreună cu colegii de la Caravana9 și, după ce am instalat expoziția la muzeu, ne-am cazat la Observatorul Astronomic. Au acolo niște camere mici pe care le folosesc pentru angajați și invitați (într-un din ele a locuit și Ciprian Vîndevară în primul lui an ca angajat aici). Nu mai dormisem niciodată într-un astfel de loc; mi s-a părut frumos să mă trezesc a doua zi și să-mi beau cafeaua pe terasa unui observator astronomic. Din camera mea, când ieșeam pe hol, treceam de pe lângă aceeași vitrină în care se afla replica după telescopul lui Galilei.
Ziua Astronomiei la Bârlad, în 2026, a continuat cam așa: după cafea, am mers la Planetariu, într-un decor saturnian – lynchian, ca să ne întâlnim cu Ciprian. Apoi am ieșit în fața teatrului, cu telescopul Lunt, să privim Soarele. Era la fel de roșu și de hipnotic ca în 2025. S-au adunat copii, părinți, pensionari și câțiva polițiști locali. Ca într-un cult pașnic. Eram cu toți copiii soarelui.
Seara, la vernisaj, au venit foarte mulți bârlădeni, de toate vârstele, și membri ai Astroclubului Perseus. Ciprian ne-a prezentat atunci în premieră un proiect pe care l-a realizat împreună cu Alex Dumitriu, colaborator și prieten care locuiește în Scoția: un script care poate fi instalat pe aplicația Stellarium și care îți oferă o hartă cerească cu toate stelele variabile care poarte numele orașului Bârlad (cea mai recentă fiind Bârlad V92, înregistrată în 2026). Scriptul poate fi descărcat gratuit de pe site-ul astrobarlad.com. „Ideea acestui script mi-a venit în urma Astrobinocularului pe care l-ați făcut voi la București”, mi-a spus Ciprian atunci.
După vernisaj am ieșit în parc, cu un alt telescop pentru observații nocturne. În loc de Netflix, ne-am uitat la Jupiter, Venus și Lună. A fost plăcut să-i revăd pe unii dintre oamenii pe care îi cunoscusem cu un an în urmă exact în același loc. Cel mai mult m-a impresionat însă să-l văd din nou pe Ciprian în mijlocul oamenilor, făcând ceea ce face tot timpul. Invitându-i pe trecători să se uite prin telescop și explicându-le ce se vede pe cer. La fel de răbdător și la fel de atent. La un an distanță, Ciprian era tot acolo. Își continua treaba și nu o făcea de ochii presei sau ca să apară în vreun alt reportaj. Poate că asta a fost cea mai frumoasă parte a întoarcerii la Bârlad: să văd că povestea mergea mai departe și fără noi.
În septembrie, 2026, expoziția Ce ascundem s-a deschis la Iași, unde își așteaptă publicul până pe 25 octombrie. Sâmbătă, 3 octombrie, mă voi întâlni din nou cu Ciprian Vîntdevară, de data asta la Iași, pentru două evenimente deschise publicului. Sâmbătă, de la ora 18:00, la Liceul Varlaam, discutăm despre stele și comunitate. De la ora 20:00, privim cerul prin telescop. Dacă ne permite vremea, poate îl vedem pe Saturn.
