Neuf cent millions de crève-la-faim
Et moi, et moi, et moi
Avec mon régime végétarien
Et tout le whisky que je m'envoie
J'y pense et puis j'oublie
C'est la vie, c'est la vie
– Jacques Dutronc & Jacques Lanzmann
Oh, Cannes. E un pic straniu să mă gândesc că s-au scurs cinci ani de la prima dată când am aterizat pe boulevard de la Croisette, la ediția care-o omagia pe Agnes Varda la doar câteva săptămâni după trecerea ei în neființă – și la toate lucrurile care s-au schimbat între timp la mine, la lume, cât și la microuniversul care se adună în fiecare lună de mai în jurul Palais des Festivals. Faptul că numele lui Varda a fost dat unuia dintre cele cinci cinematografe ale palatului (fosta și impronunțabila La Salle de la Soixaintième). Dispariția cozilor segregate pe culori și înlocuirea lor cu mult-mai-opacul-și-impredictibilul sistem al biletelor online (și cu trezirea la 6:45 dimineața, în regim milităresc), transformând ora de stat la rând într-un minut în care apeși cât de repede poți pe „BOOK” înainte să se transforme în „COMPLETE”. Prețurile din supermarketuri nu mai par așa de mari, după inflația din ultimii ani.
Nu în ultimul rând, faptul că Jane Campion nu mai este singura femeie din istorie care a câștigat Palme d’Or – i s-au alăturat între timp Julia Ducournau și Justine Triet și, cât pe ce, în acest an, cineasta indiană Payal Kapadia, care a adus totuși acasă Grand Prix-ul pentru gingașa ei dramă despre viețile a trei asistente medicale din Mumbai, poeticul All We Imagine As Light. (Un titlu co-produs de documentaristul Roberto Minervini, prezent și el la Cannes cu un prim film de ficțiune, puternic de-dramatizat, cvasi-Bressonian despre războiul civil american – The Damned, cu care-a câștigat premiul pentru regie al secțiunii Un Certain Regard). Ar fi fost o șansă istorică, cea a unui Palme câștigat de o femeie de culoare, însă chiar și-așa, e o victorie importantă a unuia dintre cele mai bune filme prezentate în cadrul ediției – una extrem de inegală și care, cu excepția câtorva vârfuri, a fost, în linii mari, slabă. Nota bene: din păcate, au existat câteva titluri pe care n-am reușit să le prind, fiindcă am ajuns la festival abia în a patra lui zi, pe 17 mai. Două dintre ele sunt ușor de recuperat, anume Furiosa, noua epopee distopică a lui George Miller, și Kinds of Kindness al lui Yorgos Lanthimos, ce va rula curând la American International Film Festival (București) și Transilvania International Film Festival (Cluj-Napoca). Însă cel mai tare îmi pare rău că nu am prins Scenarios, ultimul film terminat de Jean-Luc Godard înainte de moarte (se pare, chiar cu o zi înainte de suicidul său asistat) și construit în jurul unei maxime de-ale lui Jean-Paul Sartre.
Și-n acest an, previziunile legate de prestația juriului – prezidat de o Greta Gerwig care tocmai ce-a devenit prima cineastă din istorie care să regizeze un film al cărui profit la box office a depășit 1,4 miliarde de dolari – au fost sumbre, la fel ca la ediția trecută, când nimeni n-a știut la ce ispravă să se aștepte din partea păcăliciului suedez, regizorul Ruben Ostlund. Mărturisesc că, deși am împărtășit parțial anumite temeri, am simțit totuși că mult din această falsă angoasă a fost motivată și de-un pic-picuț de misoginie: în definitiv, dincolo de orice rezerve pe care le-ar putea induce Barbie, Gerwig are o formare cinefilă foarte consistentă, dar și o amplă experiență în cinemaul american independent, atât în spatele, cât și-n fața camerei.
În acest context, e ușor de explicat de ce opțiunea juriului său pentru Palme d’Or a fost cea a unui cineast format în medii asemănătoare, Sean Baker, al cărui film s-a numărat printre favoritele criticii, însă al cărui stil nu se aventurează dincolo de formele cuminți ale narațiunii cronologice (în contrast vădit cu Miguel Gomes și-al său Grand Tour, ce se desfășoară de-a lungul a două planuri temporale concomitente și-a unei duzini de orașe din Asia răsăriteană, răsplătit cu premiul pentru regie). Anora e un real tur de forță, care ne conduce în adâncurile lumii decadente a copiilor oligarhilor ruși care trăiesc în America, prin intermediul unei protagoniste pe care jocul actriței Mikey Madison o transformă în unul dintre cele mai memorabile personaje ale ultimilor ani și prin care autorul american își continuă explorările universului social al lucrătoarelor sexuale. (Totuși, m-a întristat întrucâtva faptul că un alt film venind din mâinile unei autoare care și-a dedicat cariera figurilor celor mai marginale suflete ale societății, Bird al Andreei Arnold, a plecat acasă cu mâna goală. Deși un film imperfect, acesta conține două vârfuri artistice indiscutabile: anume, performanțele unor Barry Keoughan și Franz Rogowski, doi dintre actorii-fetiș ai acestor ani – și deloc pe nemeritate.)
Chiar și-așa, ar fi fost naiv să ne așteptăm ca acest juriu să premieze două dintre cele mai îndrăznețe filme ale ediției, venind dinspre doi importanți veterani ai Croazetei, dar care mereu au rămas întrucâtva la marginile acesteia, în ciuda renumelui (ba chiar, a adulării) de care se bucură în cercurile critice și cinefile: anume, David Cronenberg și Jia Zhang-Ke. The Substance de Coraline Fargeat, o pastișă a stilului cronenbergian îmbibată în cinism, a fost recompensată cu premiul pentru cel mai bun scenariu. Iar daddy Cronenberg însuși a revenit pe Croazetă cu un lungmetraj, The Shrouds, care îi purifică stilul criptic și preocupările legate de corporalitate, până în punctul în care ele sunt construite majoritar prin dialog și sugestie, într-o manieră ce face un arc peste timp către primele lui filme cu tente experimentale. Susținut de-o interpretare de zile mari din partea lui Vincent Cassel, jucând ceea ce pare a fi un dublu ușor ficționalizat al regizorului, The Shrouds explorează legătura fină, dar indisolubilă dintre dor și sexualitate, precum și faptul că o bună parte din tehnologia futuristă care părea cândva să fie apanajul fanteziei cineastului canadian a devenit o parte a vieții cotidiene. Cât despre Caught by the Tides, în puține cuvinte fie spus, acesta este filmul-sumă, Gesamtkunstwerk-ul operei lui Jia Zhang-ke. Regizorul folosește materiale până acum neutilizate, turnate în timpul realizării unei bune părți a filmelor lui precedente și se concentrează încă odată asupra muzei sale, actrița Zhao Tao. Atinge aici potențialul deplin al sistemului său riguros, ce se dezice de marotele clasice ale narațiunii expozitive în analiza să a transformării Chinei pe parcursul anilor 2000. E o lucrare cu siguranță mult prea experimentală pentru un festival al cărui gust este în continuare majoritar conservator din punct de vedere formal.
Sigur, dacă e să privim înspre poamele stricate ale ediției – și selecția n-a dus deloc lipsă de ele – e absolut firesc să să-ne punem câteva întrebări în legătură cu modul în care delegatul general Thierry Fremaux cârmuiește toată această construcție gigantescă care este festivalul de la Cannes. Evident, sentimentul că unii regizori sunt „abonați” la festival, indiferent de calitatea celei mai noi lucrări care le aparține (cause celebre: Sean Penn), nu există de azi-ieri, însă parcă nicicând situația n-a fost mai flagrantă decât în acest an. A se vedea, de pildă, Motel Destino, noul film al Karim Ainouz, cândva una dintre luminile cele mai promițătoare ale cinemaului, dar care a eșuat de câțiva ani încoace în drame inspide sau thrillere erotice, care nu provoacă nicio senzație în momentul contactului. Sau noul film al lui Michel Hazanavicius, The Most Precious of Cargoes – o animație care începe modest, dar totuși cât-de-cât emoționantă, despre povestea salvării unei fetițe în timpul Holocaustului. Își distruge, însă, legitimitatea întregului demers în momentul în care alege să prezinte un montaj îndelungat și complet sinistru, voyeurist și gratuit, cu desene cu detalii absolut grotești ale sufletelor celor care au murit la Auschwitz, plutind într-un vid infernal – o reprezentare care le dezumanizează o dată în plus și e un real afront adus memoriei lor.
Nu-n ultimul rând, să nu uităm de filmul căruia criticul Pedro Segura (care-n acest an și-a făcut o reputație de hater grație notelor foarte mici pe care le-a dat în tabelul critic Moirée) i-a acordat premiul „Bombe d’Or”. Parthenope, noul titlu cu care italianul Paolo Sorrentino își continuă declinul artistic către noi abisuri. Personal, îl pot descrie doar drept cea mai exemplară (și scârboasă, în sens propriu; mi-e greu să-mi amintesc alt film recent care să transpire atât de multă libidinoșenie și slinoșeală) demonstrație a așa-zisului male gaze – aproape că l-aș preda la școală drept studiu de caz. Pe de altă parte, nici promisiunea unei reuniuni de pomină a generației New Hollywood Cinema n-a avut fruct: îndelung-gestatul Megalopolis al lui Francis Ford Coppola este, după cum bine intuiește Dragoș Costache, un eșec de proporții, pe linie. De la prestația aproape amatoricească a actorilor, îndeosebi Adam Driver și Shia LaBeouf, până la scenariul scris într-o ridicolă limbă de lemn. În fața a așa ceva nu poți să nu te-ntrebi dacă n-ar fi șezut mult mai bine pe un loc în canonul marilor filme nefăcute. Prin contrast, noul film al lui Paul Schrader, Oh Canada, – care marchează primul său lungmetraj după încheierea trilogiei „Man in a Room”, dar care, într-un oarecare sens, continuă seria lui de portrete ale unor bărbați decepționați și duplicitari – este mult mai izbutit. Însă fanii formulei sale scenaristice tipice vor fi cu siguranță decepționați: lucrând împreună cu Richard Gere pentru prima dată de la American Gigolo (1980) încoace, el se folosește de romanul Foregone de Russel Banks mai degrabă ca de-un soi de rampă de lansare, explorând teme strâns legate de propria lui viață, de la neliniștile bâtrâneții și ale îmbolnăvirii, până la reflecții despre ipocrizia industriei de film. Există ceva deopotrivă angoasant și agasant aici, un soi de manieră relativ agresivă de-a regla conturile cu alți regizori contemporani lui, dar și cu eșecul istoric al mișcării anti-război. În același timp, există și ceva extrem de emoționant în elementele vădit-autobiografice, în tentativa de-a se împăca nu atât cu viața pe care-a trăit-o, cât cu ideea că aceasta se apropie razant de final. (Totuși, un mare moment al ediției a fost cel în care Schrader a prezentat varianta restaurată a Quatre nuits d’un rêveur al lui Robert Bresson – la urma urmei, americanul este unul dintre cei mai importanți cineaști asupra cărora maestrul francez a exercitat o influență esențială.)
Pe final, aș puncta totuși o stranie contradicție a acestei ediții, care a avut loc pe fundalul atrocităților din Gaza, și astfel transformă o afacere deja extrem de decadentă într-una care pare mai stridentă ca niciodată. E în contrast vădit cu cea mai recentă ediție a Berlinalei, marcată pe întreaga durată de o atmosferă extrem de tensionată și de proteste in-situ, care și-a găsit un debușeu temporar în discursurile politice rostite de cineaști la gala de premiere, doar ca lucrurile să o ia complet razna a doua zi, din cauza afirmațiilor pe care le-au făcut atât politicienii germani, cât și festivalul în sine. La Cannes a domnit un soi de stranie liniște: cu foarte puține excepții (precum performance-ul viral al actriței Cate Blanchett, sau acest moment, în care actrița Kani Kusruti și-a arătat discret solidaritatea), n-au existat prea multe momente în care să fie adus în discuție genocidul din Palestina. Sigur, poate că miza este și alta: pe când în Germania, atitudinea generală a sferei culturale și politice a fost să reprime brutal orice soi de discurs care era solidar cu cauza palestiniană, în Franța, apelul la încetarea focului este practic o poziție oficială a statului încă de anul trecut. Totuși, nu pot să remarc cât de nefericită (de minimis) este alegerea de-a arăta, în acest context, un documentar despre lucrătoare sexuale trans palestiniene care își fac veacul în Tel Aviv (La belle de Gaza de Yolande Zaubermann, film cu care criticii nu au fost deloc generoși); sau că singurul film palestinian din întreg festivalul a fost arătat în secțiunea paralelă Quinzaine des Cineastes. To a Land Unknown, debutul în ficțiune al lui Mahdi Fleifel, e un portret candid (și brut) al experienței migranților de război care ajung blocați într-un purgatoriu birocratic și politic de îndată ce reușesc să ajungă în Grecia.
Pe de altă parte, festivalul s-a arătat deschis nu doar la alte poziții politice care-i sunt mai convenabile – fie că vorbim un discurs anti-Trump, în The Apprentice al lui Ali Abbasi, fie că vorbim de o critică a regimului de la Teheran, în The Seed of the Sacred Fig al lui Mohammad Rasoulof. Cel din urmă e primul film major care tratează protestele iscate de moartea Mahsei Amini în 2022, oferind o critică directă și intransigentă a reprimării brutale a drepturilor femeilor în Iran. (În definitiv, filmul a fost turnat pe jumătate în secret, iar regizorul său a fugit din țară după ce-a fost încarcerat în trecut.) În mod paradoxal, deși promitea să fie unul dintre cele mai politice filme ale ediției, Rumours de Guy Maddin, Evan Johnson și Galen Johnson – o parodie cu note absurdiste și macabre ale summiturilor G7, condus de-o Cate Blanchett într-un rol ce face cu ochiul către Angela Merkel – ajunge, după o primă jumătate de oră de comedie magistrală, să se răsufle, devenind ușor-ușor repetitiv și neamuzant. Nu-n ultimul rând, Trei kilometri până la capătul lumii de Emanuel Pârvu, singurul film românesc aflat în competiție anul acesta, ar fi putut fi un prilej de-a sonda în situația extrem de precară a persoanelor queer tinere care trăiesc în mediile rurale ale Europei de Est. Însă, ca atâtea alte filme autohtone înaintea sa, se rătăcește în locurile comune: corupția locală, incompetența autorităților, înapoierea și lipsa de educație, cultul rușinii etc.. Asta ca să nu mai vorbim de reînviorarea cineastului rus Kirill Serebrennikov în competiție, după afirmațiile sale din 2022, în plin boicot cultural.
A existat, însă, și o excepție singulară: C’est pas moi, una dintre bizareriile absolute ale ediției. Acest film-eseu al lui Leos Carax, ale cărui căutări târzii îl poartă înspre noi și noi teritorii, nu doar că marchează momentul în care un cineast canonic încearcă să emuleze estetica tipică ultimilor ani ai lui Godard, ci este și cel mai direct, mai punctual film politic al ediției. Punând capac unei secvențe în care am crede inițial că este vorba despre Holocaust – dar care ajunge să se transforme într-o critică usturătoare adusă lui Roman Polanski, Carax aruncă o serie de cadre cât o clipită cu portretele marilor monștri politici ai momentului: Putin, Trump, Sinwar, Netanyahu. Blink and you'll miss it, sau, cum spun versurile cântate cândva de Jacques Dutronc, J'y pense et puis j'oublie. Într-un an care a părut că închide ochii la ceea ce se întâmplă de partea opusă a Mediteranei, acest gest de rezistență și ireverență ramane printre cele mai puternice ale întregii ediții.
