Printre terapeuți care ne învață să ne iubim singuri și necondiționat, intelectuali care ne arată calea nobilă spre virtute și ruinarea treptată a vieților apropiaților din jur, Sufletul te face om, volumul de poezii al Oanei Paler, ne învață să acceptăm eșecul – caracterul nostru de „oameni frumoși și căcăcioși”.
„am la capu patului niște cărți dragi / două ale lu adi una a lu vlad / și din ele tot citesc random deși / le-am terminat de mult”, sună începutul unui text din volumul Sufletul te face om (OMG Publishing, 2025) al Oanei Paler, aflată deja la a doua carte după romanul Stadii (ROCART, 2023). Numele respective trimit, bineînțeles, la Adi Schiop și Vlad Drăgoi, doi autori contemporani cu stiluri recognoscibile. În altă parte, regăsim alt nume propriu: „zice sociu / am fost zilele trecute pe la mega / pe strada paleologu / și m-a rupt de bani”. Nu sunt întâmplătoare aceste cameo-uri literare – Schiop, Drăgoi, Dan Sociu – din poezia autoarei, întrucât ele formează nucleul influențelor din Sufletul…. Iar asta nu este neapărat o problemă: Paler joacă pe terenul social și intertextual al douămiiștilor pur-sânge, în poezia cărora, dacă ar fi să facem niște analiză de rețea, am găsi nori de conexiuni între astfel de apariții fugitive de scriitori din aceeași generație, ca forme de tribut, de respect, de prietenie sau de bully. Problema este că, aici, pare că până și teoria psihanalitică a lui Harold Bloom este dată peste cap: dintr-o anxietate productivă, ne trezim într-o indulgență – dacă nu chiar glorificare – a influenței. Rezultatul este o poezie pe care am mai auzit-o deja, care s-ar fi putut scrie la fel de bine și acum cinci, și acum zece, poate chiar și acum douăzeci de ani. Este vorba despre bătrânul schelet din dulapul literaturii contemporane, „poetica banalului și a biograficului nud”, cum bine spunea Daniela Vizireanu. Dar acesta este doar un versant al cărții, cel care amintește de un Sociu de dinainte de Vino cu mine știu exact unde mergem (Polirom, 2015), vizibil în special în segmentele autobiografice mai tradiționale, cu micronarațiuni care își urmăresc poanta cu schepsis social (vezi aici poemul „*** (mama karinei)”, în care bogătana care o stropește pe profesoară pe stradă se dovedește a fi „mama karinei din unșpe be”, ilustrând o tensiune de clasă între angajata școlii și „clientul” infatuat al instituției).
Cu toate acestea, mai există un versant care reprezintă o influență semnificativă, dacă nu chiar primordială a lui Paler: poezia lui Vlad Drăgoi. Desigur, efectul de kamikaze pe care l-a avut Drăgoi în peisajul literaturii curente este ireplicabil. Probabil cel mai ciudat caz este volumul Metode (Casa de Editură Max Blecher, 2013), unde vedem pusă în joc perspectiva hiperexagerată a unui NEET socializat pe 4chan, gonflată până la absurd cu imagini edgy și incorecte politic. De la Eschiva (Cartea Românească, 2015) și sergio leone (Charmider, 2019) încoace, vedem fețele din ce în ce mai sentimentale ale acestei persona: un nerd cinefil care împacă terapia prin scris cu cele mai stupide rezoluții spirituale, closure-ul autentic cu impulsivitatea unor răzbunări imaginare, poeticitatea calofilă cu detalii scabroase despre propria digestie etc. După romanul din 2019 și cu aer păsări bere (OMG Publishing, 2020), Drăgoi devine mai zen ca niciodată, căutându-și mântuirea într-un idilism pașnic, eco-Bergenbier. Formula a avut succes tocmai prin simplitatea ei. Cu fiecare reinventare, Drăgoi a reușit să aducă o gură de aer proaspăt, doar că nu trebuie să citim în aceste strategii mai multă profunzime decât este nevoie: la finalul zilei, poetul ajunge să scrie – iar asta riscă să devină repetitiv – tot despre propriile-i flatulențe. În această ambiguitate stă formula de succes a lui Drăgoi, care vrea să ajungă la autenticitate afectivă, dar aruncă în derizoriu orice discurs „normal” prin aceste puseuri țicnite. Vocea poetică din volumele autorului nu știe să spună o poveste, se împleticește, divaghează, schimbă subiectul și potențează orice moment de stand-up prin sabotarea programatică a poantei. Iar Paler încearcă din greu să aducă ceva din această carismă lobotomizantă în planul propriei sale poetici, însă nu reușește – cum nu vom reuși niciunul dintre noi în afară de Drăgoi – să reproducă comedia ei bufă. În schimb, produsul lui Paler este mult mai cuminte, dar cu o încărcătură mai mare de comentariu social și cultural, care îl face mai palatabil și totodată mai școlăresc, mai simplu.
Structural, observăm mai multe mărci „drăgoiene” în acest volum, al cărui titlu siropos în sine trimite indirect la „duioșia” lui stilistică. În primul rând, atât în Sufletul…, cât și în opera poetului codlean există o oralitate căutată a textelor, pe care am mai văzut-o în alte volume douămiiste. De exemplu, articolul hotărât de la masculin singular își pierde ostentativ „l”-ul de final, iar multe dintre numele în alte limbi sunt transcrise cum se aud: „salut sunt coșu tău de cumpărături / de la carfur / în care-ai pus o tonă de mâncare / și de sticle / nu crezi că fuți banii aiurea / din lipsă de iubire”. În al doilea rând, acest tip de scriere se leagă de structura intempestivă, grăbită și stângace a poemelor, specifică micilor flash-uri din aer… și Soare…. În timp ce multe dintre poemele-șablon cu vers alb de pe social media își construiesc atmosfera fie prin descrierea setting-ului, fie printr-un ermetism plasat simbolic, textele de aici sar direct la atac din mijlocul unui context banal, pretinzând o cunoaștere anterioară a acestuia, dar la care nu avem acces decât înjumătățit: „a venit unu pe la mine”, „iar m-a făcut academia.edu de 1 dolar”, „odată când m-am despărțit de unu” etc. În al treilea rând, ambii poeți își construiesc abrupt finalul poemelor, în care subiectul este deraiat brusc, aproape tăios și neprevăzut, spre o concluzie-farsă: „mircea badea mereu a fost / un tip deștept păcat că e nevrotic / și s-a îmbrăcat de când îl știu / foarte urât / ce kkt înseamnă aia / să combini / negru / cu bleumarin”. Toate aceste efecte doreau să împiedice împietrirea poeziei într-o formă „profundă” – nu neapărat ca s-o aducă în stradă, dar măcar la o bere pe terasă –, însă ajung să devină maniere statice.
În al patrulea rând, găsim mostre din specia deja patentată a poemelor de „spălare a rufelor în public”, în care un eveniment despre o altă persoană este reactualizat pentru a scoate în evidență o antipatie, un conflict, un comportament dubios al Celuilalt – care la Drăgoi poate fi oricine, de la criticul de film Victor Morozov până la o învățătoare abuzivă din clasele primare –, descusut și analizat prin perspectiva vocii poetice până la o rezolvare hilară sau gnomică. La Paler, exemple în acest sens sunt poemele „*** (pizza discordiei)” și „*** (lisabona)”, ambele despre comportamentul meschin și supărăcios al două prietene de-ale poetei. De cele mai multe ori, naratoarea se pozează ca fiind polul relaxat al poligoanelor dramatice cu personaje femei; la un moment dat, ea și zice, plină de umor nonșalant și tendențios-problematic: „ce poate fi mai trist // decât să treci / pe lângă o echipă de muncitori / și să nu te fluiere plm / niciunul”. Dincolo de aceste momente pick-me, grăitor prin adeziunea fără regrete la „noua sinceritate” mi s-a părut poemul „*** (băiatul bun)”, în care raportul față de un iubit prea puțin asertiv își arată dimensiunea întunecată și ademenitoare: „oare cât timp o să mai treacă / până când o să-ncep / să te calc și eu în picioare / așa cum au făcut-o toate”. În al șaselea rând, apar poeme care fac referire la personaje din realitate, însă în această privință începem deja să simțim diferențele dintre cele două programe literare. Dacă la Drăgoi apar mai degrabă referințe la „bunurile comune” ale popului optzecist, ca Brian Ferry & Depeche Mode, la Paler sunt expuse basoreliefurile „vedetelor” locale: „*** (ctp)”, „*** (nicușor dan, dinescu și bulă)”, „*** (mircea cărtărescu – minciuna)”, „*** (simboluri naționale)” (feat. Michael Jackson) sau „*** (columbeanu – interviul)”. Poezia din Sufletul… are o bătaie referențială foarte locală, ca un gest de complicitate făcut către apropiații de pe Facebook.
Prin urmare, începem să sesizăm deja părțile volumului în care Paler se separă de Drăgoi. Formarea culturală a celui din urmă s-a produs prin filme de categoria B sau în colțurile insalubre ale internetului; când s-a pronunțat asupra câmpului intelectual sau mediatic românesc, parodia lui s-a rezumat – iar aici încep să sun ca Ion Pop – la vulgaritate gratuită de tip brainrot, mai apropiată generațiilor de mileniali și de zoomeri decât de cea a predecesorilor. Nu același lucru se întâmplă în Sufletul…, unde Paler face un pas în spate către generația 2000 și poziția anti-sistem a unor autori precum Adi Schiop, care, în mijlocul febrei Liiceanu, își punea motto din B.U.G. Mafia în romanul de debut. Costi Rogozanu a girat și pe bune/pe invers (Polirom, 2004) al lui Schiop, și volumul de față (vezi coperta a IV-a) pentru anti-elitismul lor constitutiv, pentru ghimpele din coasta culturii înalte pe care îl reprezintă – și pe bună dreptate. La Paler, seria despre „casa paleologu” este revelatoare în acest sens. Luând la bășcălie întregul program clasist și pretențios al fundației fostului Ministru al Culturii, precum și toată adunătura de „boieri ai minții” (fraza îi aparține lui Sorin Adam Matei) strânsă în jurul ei, poeta ajunge să orchestreze momente realmente critice și amuzante: „atunci am intrat în matrix erau toți acolo / nu mai zic cine că-i știe lumea / toată cultura înaltă îmi zâmbea / cu dinți albiți / civilizați / decenți / comme il faut / pwp”; „mă cheamă paler / mare treabă / fuziune culturală țuț / paleologu-paler casă / vreau”, etc. Aceste poeme sunt cu atât mai interesante cu cât sunt puse în legătură cu profesia autoarei: vocea ei anti-establishment funcționează ca un cal troian în mediul contaminat de „fasciita plantară” (v. p. 76) a preuniversitarului. Din nefericire, autoarea plusează exagerat pe acest instrumentar degajat, transpunând artificial umorul în sfera sketch-urilor din vreun serial ieșit din uz, tip Mondenii: „aș merge cu casa paleologu / într-o excursie studioasă la atena / în extrasezon mai exact în februarie / cred că e superb pe la acropolă / nu e aglomerație nici nu te bate soarele / i-aș băga niște guță la cina festivă / aș băga de 4000 de lei / oare am voie”; „nu mai bine ți-ai lua / de vreo câteva sute niște bilete / de pe ticketstore / hrușcă fuego andré rieu / la teatru și la sala polivalentă” etc.
Dacă toată cartea este Drăgoi cu un pic de Sociu, finalul este scos din nu e dragoste (Cartier, 2022), unicul volum de poezii al lui Adi Schiop: „sunt sigură că dumnezeu / în absolutul său / adună toate variantele posibile / la un loc / și lui îi iese ce trebuie chiar dacă unora / le e foarte foarte rău iar altora superbine / per total o ducem excelent ca specie”. Printre terapeuți care ne învață să ne iubim singuri și necondiționat, intelectuali care ne arată calea nobilă spre virtute și ruinarea treptată a vieților apropiaților din jur, cartea de poezii a Oanei Paler ne învață să acceptăm eșecul – caracterul nostru de „oameni frumoși și căcăcioși” – și să lăsăm apa să ne strice blocul de desen („în sfârșit / ai făcut și tu un desen ca lumea”, îi spune la un moment dat profesorul de arte plastice autoarei în copilărie). Per total, volumul relevă o lectură simpatică și plină de compasiune; în același timp, nu e prima dată când citim astfel de reamintiri autocomplezente că suntem, vorba trupei Daft Punk, oameni dincolo de tot. Nimic greșit aici, dar nici extraordinar.
