Câteva gânduri despre ce înseamnă să scrii în epoca inteligenței artificiale.
Ce naiba poți să zici în 800 de semne? Scriu la aplicația asta de finanțare pentru un articol, tai întruna și mă tot scarpin în ceafă, un tic prostesc la care recurg când încerc să mă concentrez și care mi-a rămas din primii ani de presă, într-o redacție prea zgomotoasă. Dar chiar trebuie să mă concentrez acum, că vine deadline-ul peste mine.
Formatul aplicației cere să-mi prezint ideea de subiect în maxim 800 de semne, adică vreo 150 de cuvinte, adică două paragrafe, adică nimica toată. E de înțeles, totuși, cerința asta: sunt puține organizații care mai dau bani pentru jurnalism, candidații sunt mulți, așa că juriile cer prezentări cât mai scurte, ca să poată face o preselecție rapidă; nu vor să-și piardă vremea cu prostii.
Mai tai câte-un cuvânt, mai scurtez câte-o frază și până la urmă încape. În timp ce recitesc propunerea și mă pregătesc să o bag în formularul de înscriere, văd alături o notă cu roșu, care îi îndeamnă respectuos pe candidați să nu folosească inteligența artificială pentru a-și scrie aplicațiile. „Vrem să vă citim pe voi și ideile voastre”, ceva de genul. E de înțeles, asta e lumea în 2026: și noi primim la redacție propuneri de subiecte, citate și chiar texte întregi ce par scrise cu ajutorul AI și e greu să-ți mai dai seama ce merită luat în seamă și ce nu, cine trișează și cine documentează pe bune un material. Trebuie să fie tentant mai ales pentru cei tineri, care s-au format cu chatbot-ul alături: li se pare că au lângă ei un amic care se dă atotștiutor, dar care ajunge să-i acapareze și lângă care simt că nu mai pot lega două vorbe proprii. Am auzit că sunt oameni care se înscriu la cursuri de scriere creativă, iar apoi trimit teme făcute cu AI și nu văd nicio problemă în asta. Mi-am dat seama că din cauza AI-ului nu mă mai pot bucura pe deplin când citesc un material bun venit din afara redacției: de fiecare dată mi se furișează pe-o ureche gândul ăsta, că parcă e „prea” bine scris.
Dar pentru aplicația asta eu știu că m-am chinuit cu mintea mea, ca de fiecare dată. Mai recitesc o dată și sunt chiar mândru de ce mi-a ieșit, pare că are sens. Și iarăși se strecoară un gând: dar dacă textul meu pare totuși scris cu AI și mă descalifică? E o prostie, desigur, dar ce-ar fi să iau bucățica mea de text și să întreb un chatbot dacă chestia asta pare scrisă cu AI. Așa, de curiozitate, că poate și juriul va face la fel. Chatbot-ul nu stă pe gânduri și-mi zice că da, sunt șanse mari să-și fi băgat AI-ul coada. Îmi dă și argumente: uite, formatul ăsta, în care autorul prezintă perspectivele a două tabere cu „pe de-o parte” / „pe de altă parte”, e tipic pentru un text generat automat; bucățica asta de frază e prea dramatică, clar e AI; seria asta de întrebări de la final e iarăși ceva ce-ar face AI-ul. Răspunsul automat e clar, bine structurat, cu bullet points, sună convingător.
Mă scarpin din nou în cap, iar sub țeastă e un creier cât se poate de uman, pe care acum îl simt încins. Nu-i prima dată când scriu o aplicație așa, când trebuie să sintetizez cât mai simplu un conflict. Apoi, un șir de întrebări interesante e mereu de efect. Și poate că sună dramatic bucata aia de frază, dar așa e jurnalismul, dramatic pe-alocuri. Eu am scris chestia asta, robotule!
„Vrei să fac textul de mai sus să sune mai uman?”, îmi face cu ochiul chatbot-ul, fără să țină seama de nervii mei. Cu asta am aterizat de-a binelea într-o distopie: un robot analizează textul pe care l-a generat mintea mea omenească, zice că de fapt e opera lui și-mi propune ca el, robotul, să-l mai rotunjească pe la colțuri, să-l facă să sune mai uman.
***
În ultimii ani — cât inteligența artificială creștea peste noi ca o ciupercă atomică — m-am tot gândit la jurnalism și la ce caut eu pe-aici. Am trecut printr-o pauză profesională lungă, de trei ani și jumătate, în care a trebuit să mă decuplez de la identitatea pe care mi-o construisem în vreo 20 de ani: Vlad care găsește un subiect oarecare, merge pe teren și scrie; Vlad care se consumă când nu-i iese un material; Vlad care caută validare prin ce publică, chiar dacă n-ar recunoaște asta din prima; Vlad care discută despre jurnalism cu prietenii săi jurnaliști; Vlad care caută să înțeleagă lumea prin jurnalism, așa cum zicea — prețios, desigur — când îl întreba cineva ce caută în meseria asta.
În anii ăștia de pauză mi-am pus copiii la somn, i-am văzut cum cresc și m-am obișnuit să fiu tatăl Marei și al Otiliei și-atât. Nu m-a întrebat nimeni vreodată despre presă la locul de joacă sau când împingeam căruciorul în jurul lacului din Parcul IOR. Lumea mea s-a umplut de jucării, hăinuțe, biberoane și gângureli și n-a mai fost loc de scris articole. M-am cam lăsat și de citit, pentru că seara — în puținele clipe de liniște — ochii mi se opreau deasupra unei fraze și o reciteau robotic. Am căutat în toată perioada asta să fiu cât mai puțin conectat, deși nu mi-a ieșit mereu.
O vreme m-am gândit că o să mă întorc și o s-o iau de unde am rămas. O speranță naivă, pentru că nu prea mai sunt același om. Am mai puțin timp, mă concentrez mai greu, obosesc mai ușor. Mă apuc de câte un subiect, mă entuziasmez, fac interviuri și văd apoi cum ideea se deșiră sub ochii mei. Nu mai știu unde voiam să ajung cu gândul inițial, nu mai știu ce aveam de zis. Cel mai adesea, simt că de fapt n-am nimic nou de spus despre lume.
Starea mea de neputință are sigur de-a face și cu faptul că m-am întors în presă în zorii inteligenței artificiale. Am început să simt că ceva fundamental s-a schimbat când — după ce-am publicat un text scris de o colaboratoare, pe care-l editasem cu mânuțele mele în mai multe rânduri — cineva a lăsat un comentariu la postarea de pe Facebook: „Subiectul era oricum destul de bun, nu era nevoie să-l editați cu AI”. Am simțit cuvintele astea ca pe-o palmă gratuită și am lăsat un comentariu cam nervos, în care am cerut dovezi. A scrie sau a edita un text jurnalistic cu AI e cam totuna cu a comite un plagiat: e un furt ceva mai sofisticat, dar totuși furt, pentru că presupune să pescuiești dintr-o mare de idei care nu-ți aparțin, apoi să le servești unui public ca pe ceva nou și lucios. La celălalt capăt al poveștii, nici cititorii nu mai sunt la fel: mulți folosesc ChatGPT și celelalte instrumente la job sau pentru a se informa și se obișnuiesc să consume realitatea așa, filtrată de o minte artificială.
Oamenii nu mai știu din ce-i făcută relația asta dintre jurnalist și cititor în lumea de azi, ce așteaptă unul de la celălalt. Probabil n-au niciun fel de așteptări, pentru că totul e „conținut”. Relația asta s-a fragilizat încă dinainte de boom-ul AI, iar acum riscă să se rupă cu totul. Și e banal ce-o să scriu aici: jurnalismul poate fi făcut doar dacă există un pact de încredere între cel care semnează și oamenii care citesc. Dacă încrederea asta se fisurează — din motive întemeiate sau nu — presa nu-și mai are sensul. Rămân doar cuvinte puse unul după altul, ca în răspunsul unui chatbot.
Eram într-o ședință și le povesteam colegilor întâmplarea cu AI-ul care mi-a propus să mă umanizeze. Ce-ar fi să-l las să mă recreeze cu totul, să vedem ce iese? Îi dau o temă scurtă: să scrie un text ca și cum l-aș scrie eu. În maxim două secunde, ecranul se umple cu răspunsul automat. Sigur că poate. „Stilul său este definit prin punerea «lumilor minuscule sub microscop» pentru a înțelege reziliența umană, memoria comună și schimbările sociale”. Mai jos înșiră articolul propus, un material de 2.000 și ceva de semne despre transformarea unui mic oraș de provincie, din perspectiva lui Mihai, un bărbat ai cărui copii sunt plecați la muncă în străinătate.
Începe așa: „În micul apartament din Huși, liniștea are propria sa greutate, întreruptă doar de zumzetul ritmic al unui vechi frigider Arctic.” Vedem camera, apoi pe Mihai, un mecanic pensionat ale cărui mâini poartă încă urmele negricioase ale uleiurilor cu care a lucrat, „ca o hartă de neșters a unei fabrici dispărute”. Aflăm că Mihai nu vorbește mult, dar ochii săi urmăresc totul: „Privește strada de dedesubt, unde un tânăr într-o jachetă de livrator în culori neon trece pe lângă un bloc dărăpănat. Este o intersecție ciudată a două epoci diferite care nu au reușit niciodată să se prezinte una alteia”. Îl vedem apoi cum se joacă cu smartphone-ul în palmă. „Este un model de ultimă generație, un cadou de la fiul său. Pentru el, pare mai ușor decât o cheie franceză, dar e infinit mai greu de ținut în mână. Blochează ecranul, iar bucătăria revine la geometria familiară a așteptării.”
E genul meu de subiect, într-adevăr. Mai ales că despre Huși, orașul meu natal, am scris de mai multe ori, în mai multe publicații. Mihai e tipul de personaj cu care aș sta de vorbă și recunosc în el — ca printr-o ceață deasă — diferiți oameni din articolele mele. Nu-s chiar descrierile care ar apărea într-un text al meu, pe de-o parte pentru că uneori nu mă simt în stare să prind asemenea detalii în timp ce discut cu un om, pe de altă parte pentru că mi s-ar părea că unele sună cam prețios și mi-e teamă de ridicol. (Notă către mine: să nu mai folosesc „pe de-o parte” / „pe de altă parte”, ca să nu par robot). Sunt mai degrabă genul de formulări pe care le-aș scrie într-un draft, apoi le-aș șterge la următoarea citire.
În mare însă, chatbot-ul mi-a capturat destul de bine felul de-a scrie, iar dedesubt îl tranșează în câteva bullet points.
„Elementele cheie folosite mai sus sunt:
- Focalizarea «microscopică»: Concentrarea asupra obiectelor obișnuite (frigiderul, mușamaua, telefonul) pentru a spune o poveste socială amplă.
- Vocea empatică, introvertită: Naratorul nu judecă și nu recurge la senzațional; el observă cu o melancolie calmă și analitică.
- Ancore de identitate locală: Menționarea unor realități geografice specifice (Huși, Vaslui), în contrast cu fenomenul amplu al migrației.”
E ciudat să-mi văd scriitura redusă la trei caracteristici. Un fel de „Cum să fii Vlad în trei pași ușori”, un fel de a-mi despica creierul și de a extrage de-acolo trei bucățele însângerate, o nimica toată. Și mi se părea că sunt mai greu de descâlcit, inclusiv pentru mine însumi. Fiecare se crede însă mai sofisticat decât pare, iar lumea de azi are nevoie de îndrumări clare și simple, nu e timp de pierdut cu mărunțișuri.
Mihai e veridic, dar nu-i adevărat. Sunt oameni care, atunci când scriu, traversează cu ușurință granița dintre ficțiune și non-ficțiune: remodelează evenimente din viețile lor și din ale altora pentru a le plia pe o idee anume, creează personaje care să interacționeze cu cele reale. Pentru mine nu există însă lumi mai diferite. O să simplific la maximum și o să zic așa: ficțiunea există mai ales pentru a te ajuta să evadezi din lumea reală, iar non-ficțiunea — pentru a înțelege și pentru a explica lumea în care trăiești, pentru a te ține legat de ea, în toată splendoarea și nebunia ei.
Mihai nu e adevărat, dar e veridic. Fiindcă e creat pentru o mostră de text, are fix caracteristicile necesare poveștii în care a fost băgat. Nu-i acolo niciun detaliu gratuit, cum mie îmi scapă adesea. Mai contează însă că nu-i un personaj adevărat, când oamenii creați cu AI ne zâmbesc din atâtea fotografii false și ne învață despre viață prin povestioare cu tâlc postate pe Facebook, în timp ce cei adevărați scrollează narcoleptici pe telefoane și trimit inimioare?
Sigur, nu afli nimic nou despre Huși sau despre fenomenul migrației dintr-un text ca cel de mai sus, dar rețelele au construit un mediu călduț în care intrăm mai degrabă pentru a confirma că lucrurile sunt fix cum le credem, nu pentru a ne zăpăci cu noutăți sau realități complicate. N-o fi adevărat Mihai și nici bucătăria în care tot așteaptă, dar lumea lui e suficient de adevărată pentru a-i face pe oameni să se recunoască, să simtă o emoție oarecare. N-o fi destul? (Notă către mine doi: Să nu mai recurg atât de des la întrebări.)
***
Ca să merg pe teren pentru a întâlni un om ca Mihai, trebuia adesea să mă trezesc cu noaptea-n cap și să parcurg tot drumul cu groaza că ceva se va întâmpla și personajul n-o să-mi mai răspundă la telefon odată ce ajung acolo, sau că va vorbi pe lângă subiect, sau că n-o să avem destul timp să vorbim despre toate, că n-o să-mi meargă reportofonul, că n-o să mă pot concentra și o să-mi uit întrebările, că trenul sau mașina o să mă lase ori o să mă întârzie, că o să pierd înregistrarea sau firul gândirii, că o să scriu prea mult și prea prost, că ceva tot o să se întâmple și reportajul ăsta n-o să-mi iasă ca lumea. Sunt chestii pe care mai orice jurnalist le-a trăit, la urma urmei. Aș fi avut apoi de transcris și de editat vreo două drafturi. Iar la capătul acestui drum plin de îndoieli ar fi un amărât de articol. De aici și senzația asta de inutilitate pe care-o car adesea după mine.
Mașinăria în care am fost băgați la grămadă fără voia noastră o să se hrănească în continuare cu tot ce producem. Gândurile noastre, descompuse în cuvinte, sunt furaj. Inclusiv textul de față va contura un Vlad mai veridic și mai șlefuit, pentru oricine ar avea curiozitatea gratuită să-l caute. Am scris peste 12.000 de semne despre ceva ce nu-mi dădea pace, așa cum făceam mai demult: am lăsat cuvintele să iasă dintr-o minte imperfectă, să curgă prin vârfurile degetelor, greșind câte o literă și apoi revenind pe text. Paragrafele rezultate sunt prea lungi sau prea scurte. Acum două fraze am folosit gerunziul, când toată lumea știe că gerunziul e de evitat. Au mai rămas destule greșeli în draftul ăsta, desigur, dar sunt eu aici, eu și frământările mele. Și-mi dau seama că de-acum înainte, pe măsură ce AI-ul va atinge noi culmi ale performanței, ne vom recunoaște ca oameni adevărați doar prin nesiguranțele și îndoielile noastre, prin bâlbâieli, prin gesturi și cuvinte gratuite, prin ceea ce greșim.
