Înainte să citești, ar fi bine să știi că textul conține mai multe pasaje care descriu scene de violență. Am ales să le redăm pentru că poveștile supraviețuitoarelor nu ar fi complete fără aceste fapte grave. Ele ne forțează să ne uităm la întregul fenomen al violenței domestice și să înțelegem prin ce trec victimele, atunci când cer ajutor.
O tânără se târăște pe scările blocului ei. Bate speriată la toate ușile vecinilor care-i ies în cale, în speranța că cineva o să-i deschidă. Este aproape sigură că urmează să moară.
„O să mor pur și simplu acolo. O să mor, cum am mai auzit de alte victime care au fost omorâte în scări de bloc”, își amintește că și-a spus în gând. Încearcă să strige, dar îi este greu, fiindcă abia poate să respire. În jurul gâtului are urme de mâini. Fața îi este plină de sângă și are vânătăi pe tot corpul.
Până la urmă, cineva îi răspunde: o mamă care a auzit-o, după ce fiica ei i-a spus că cineva bate la ușă. Miruna* își vede reflecția în oglindă, când intră în casa lor. Toată pielea ei e vânătă. Nu îi vine să creadă.
Vecina sună la ambulanță și la poliție. La scurt timp, Miruna* coboară în fața blocului și este dusă la secție. Acolo îl întâlnește și pe el. „Nu știu dacă scapi, dar dacă nu te omor eu, te omoară prietenii mei”, i-a spus în timp ce o strângea de gât.
*****************************************************************************************
Miruna* l-a cunoscut pe Mihai* prin 2023. El avea în jur de 34 de ani, iar ea 22. Aveau prieteni comuni și au început să vorbească, fiindcă împărtășeau aceleași valori: ambii erau de stânga, donau pentru cauzele în care credeau și se implicau să le susțină. El muncea în străinătate. Cât timp au vorbit, în decursul unui an și jumătate, bărbatul s-a mutat pe rând din Olanda în Turcia, apoi în Portugalia.
Vorbeau online când bărbatul i-a spus că nu se simte bine psihic, că are probleme foarte mari din cauza depresiei și nu mai știe cum să le depășească și că voia să se sinucidă. Așa că tânăra l-a chemat în țară, să petreacă câteva zile împreună. În august 2024 Mihai a ajuns la București. Stăteau la ea acasă, povesteau despre cum se simte el, se uitau la filme și făceau orice ai face cu un prieten în mod normal.
În a doua zi a șederii lui, Miruna* s-a trezit din somn în timp ce Mihai* o viola. Cu puțin timp înainte, el plecase din casă pentru mai multe ore și i-a spus tinerei că vrea să cumpere ceva de tras pe nas. „Îmi aduc aminte că i-am zis să se oprească și n-a făcut-o. Continua să-mi spună că a fost cel mai bun sex din viața lui, că mă iubește și că ar vrea să ne căsătorim. I-am răspuns că nu e deloc ok ce a făcut și asta cred că l-a enervat”, povestește tânăra cu vocea tremurândă.
Ce s-a întâmplat imediat după îi este greu să își amintească. Terapeuta ei i-a spus că pierderea acelei amintiri ar putea fi un simptom al șocului post-traumatic (PTSD). Miruna* crede că ar fi posibil ca agresorul să-i fi pus ceva în băutură, pentru că amintirile îi sunt în ceață.
Știe cum a izbucnit totul. Mihai a strigat la ea, spunându-i de mai multe ori să se pună la somn. Miruna* i-a răspuns că nu îi permite să îi vorbească așa la ea în casă și, după mai multe discuții, l-a rugat să iasă afară. Când a auzit asta, el i-a dat o palmă, care a făcut-o să sângereze. Ulterior, Miruna* a strigat cât de tare a putut. În acel moment, bărbatul a prins-o de gât și a aruncat-o pe canapea, apoi i-a pus mâna pe gură.
„Nu îmi vine să cred”, își repeta tânăra în gând.
A înghețat, nu știa cum să reacționeze. Nu îl văzuse niciodată să fie agresiv cu femeile. Mereu vorbea frumos de mama lui, de prietenele sale, nu se aștepta să fie violent.
„Scuze, îmi pare rău” e tot ce a putut Miruna* să spună. Se gândea că îl va face să se oprească și asta s-a și întâmplat. Femeia s-a ridicat încercând să-și ia telefonul. I-a spus lui Mihai că vrea doar să-și ruleze o țigară, ascunzând faptul că voia, de fapt, să ceară ajutor.
Mihai însă a oprit-o brusc, spunând că se ocupă el, a tras-o înapoi cu forță și a început să o strângă și mai tare de gât. Apoi i-a pus o pernă pe față. Miruna* credea că nu mai are scăpare și că în mintea ei a zis că acceptă că acum o să moară. Atunci, motanul ei a sărit pe el, iar acela a fost momentul în care a luat mâinile de pe gâtul ei și a reușit să scape. S-a târât până la ușă și a început să bată la ușile vecinilor. Când au venit poliția și ambulanța, după scurt timp, ambii au fost duși la secție. La secție, femeia a fost dusă la departamentul de criminalistică, unde i s-au fotografiat rănile. Mai întâi i s-a luat lui declarație, apoi ei. Ulterior, polițiștii i-au spus că bărbatul va fi internat voluntar la psihiatrie. Abia a doua zi a aflat că, de fapt, fusese internat involuntar.
De atunci și până acum, Miruna* simte că a trecut printr-o serie de dezamăgiri din partea instituțiilor care ar fi trebuit să o ajute. Dosarul este încă pe rol, însă cazul a fost încadrat la loviri și alte violențe – o acuzație mai puțin gravă decât cea inițială, de tentativă de omor și viol.
„Lucrul ăsta mi se pare oribil. Practic, dacă e un viol între patru pereți și tu nu ai urme să demonstrezi, nu ești crezută”, continuă tânăra de 23 de ani.
În ultimele șase luni, Miruna* nu a mai primit niciun update din partea poliției care instrumentează cazul. Avocatul ei încearcă să pună presiune pentru a grăbi procedura, însă încă așteaptă aprobarea unui supliment de expertiză psihologică, un raport de specialitate întocmit de un expert, menit să analizeze aspectele psihologice relevante ale cazului. Cu ajutorul psihologului, avocatul ar putea încerca schimbarea încadrării juridice, astfel încât să fie luat în considerare și violul, pe baza unei probe terțe: expertiza psihologică. Toate aceste proceduri au loc pentru că raportul medico-legal a arătat că nu ar fi existat reziduuri de spermă.
Specialiștii spun că este important ca acel examen să fie făcut cât mai rapid de la momentul în care s-a întâmplat, altfel e posibil să nu mai existe acea probă. Ideal ar fi în primele 12 - 24 de ore de la momentul în care s-a întâmplat, iar undeva la 72 de ore cu șanse mai reduse. Miruna* spune că l-a făcut la aproximativ două zile după seara în care a fost violată.
„Îmi e frică că va fi clasat totul, cum se întâmplă în atâtea cazuri. Este un proces extrem de greoi pentru victime și cred că e important să vorbim despre asta”, continuă tânăra.
Clasat și ascuns
Miruna* face referire la o realitate dură, care reiese atât din datele pe care le-am primit de la Ministerul Public, cât și din rapoartele organizațiilor pentru drepturile femeilor. Chiar dacă numărul de cauze privind violul a crescut constant din 2020 până în 2024 (de la 4.297 la 4.884), numărul de cazuri soluționate prin trimitere în judecată scade de la un an la altul.
În 2024, de exemplu, 78% din cazurile de viol care au ajuns pe birourile magistraților au fost soluționate prin clasare. Potrivit definiției din Codul de Procedură Penală, asta înseamnă că procurorul decide să închidă acel dosar, fie pentru că nu sunt suficiente probe, fie pentru că fapta nu există din punct de vedere juridic.
Rata de clasare a rămas relativ constantă din 2020 până în 2024: în jur de 74% – 75%, fiind în continuare ridicată. În 2025, din totalul dosarelor privind infracțiunea de viol care au fost soluționate, 78,9% au fost clasate, potrivit datelor primite de la Ministerul Public. Practic, doar unul din cinci dosare de viol se finalizează prin trimitere în judecată, adică au ajuns pe masa unui judecător. Datele au fost evidențiate și într-un raport de monitorizare realizat anul trecut de către Centrul FILIA – Violența Sexuală: Între Stigmă și Justiție, care arată și perspectivele avocaților și ale magistraților cu privire la felul în care sunt tratate cazurile de violență sexuală de către instanțele din România.
„Sunt niște date care ridică semne de întrebare, pentru că sunt descurajante pentru victime: se observă că foarte puține cazuri ajung în instanță. Chiar și acolo, agresorul poate fi tras la răspundere sau poate primi o pedeapsă cu închisoarea, dar uneori cazurile se soluționează în moduri care nu sprijină victima”, explică Andreea Bragă, coordonatoare advocacy și cercetare în domeniul siguranței femeilor în cadrul Centrului FILIA și una dintre autoarele studiului de mai sus. „Este clar că avem nevoie de mai multe informații pentru a înțelege obstacolele cu care se confruntă magistrații atunci când soluționează cauzele de viol asupra adulților.”
În cazul infracțiunilor de violență sexuală care implică un minor, Inspecția Judiciară a publicat în 2022 un raport de control tematic privind modul în care sunt soluționate și investigate aceste cauze care arăta că felul în care era analizat consimțământul diferă de la o instanță la alta, practica nefiind unitară. În situațiile care implică adulți, însă, rămân încă multe întrebări legate de modul în care este analizat consimțământul.
Dosarele care se soluționează prin clasare sunt exceptate de la publicare, în urma unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii și ținând cont de prezumția de nevinovăție a inculpaților, așa că nici cercetătorii, avocații sau procurorii nu le pot analiza, ca să știe unde ar fi nevoie de îmbunătățiri.
Activistele pentru drepturile femeilor, avocații și chiar și magistrații lucrează doar cu bănuieli și presupuneri, în ceea ce privește numărul mare de clasări. O fi din lipsa unui probatoriu solid, adică a dovezilor care să arate că fapta există? Sau poate că legea privind consimțământul se aplică neuniform în cazurile de violență sexuală? În cazurile de violență sexuală care implică droguri, avem capacitatea să facem analize și expertize medicale rapide, astfel încât să nu se piardă probe esențiale? Sunt crezute victimele? Fără date concrete, întrebările astea rămân în aer. Situația se complică și mai tare în cazurile în care sunt implicate alcool sau droguri.
Am vorbit cu avocați, procurori, judecători, polițiști care lucrează în prevenția infracțiunilor de violență sexuală și activiste pentru drepturile femeilor și am analizat cazurile a două femei victime ale violului, unul aflat încă pe rol, iar celălalt soluționat prin clasare, pentru a înțelege procesul prin care trece o victimă a violenței sexuale atunci când depune o plângere și pentru a încerca să ne dăm seama unde se blochează atât de multe cazuri de viol în sistemul judiciar.
Drumul prin sistem, o altă traumă
Pentru Miruna*, „drumul prin sistem” și trauma cu care vine la pachet a început încă din seara faptei. A ajuns la poliție la puțin timp după ce a venit ambulanța și mașina cu ofițeri la fața locului. Acolo a dat ochii cu Mihai, bărbatul care o abuzase. Polițiștii i-au pus întrebări de față cu el. A dat declarație, însă a plecat acasă fără să depună plângere, pentru că îi era frică. Bărbatul o amenințase că dacă nu a reușit el să o omoare, vor reuși alții. Pe lângă asta, a fost descurajată de către agenții de la secție după ce ei au văzut că erau implicate și droguri.
Chiar dacă tânăra le-a spus că starea în care e nu e cauzată de droguri, ei continuau să-i spună că e „drogată” și că nu pot să aibă o discuție cu ea având în vedere starea în care e. Când l-a întrebat pe polițist el în ce stare ar fi dacă cineva ar fi încercat să-l omoare, bărbatul i-a răspuns „Știți foarte bine la ce mă refer…”, vorbind despre faptul că a consumat droguri.
I-a întrebat pe polițiști ce poate să facă cu lucrurile lui, iar ei i-au spus să aștepte până iese el de la psihiatrie, să-și ia el lucrurile. Tânăra le-a explicat că nu vrea să fie în apropierea lui, fiindcă a violat-o și a încercat să o omoare, iar agenții i-au răspuns că dacă se întâmplă ceva, poate oricând să sune la poliție. Nu i-au explicat ce pârghii legale are la dispoziție după ce depune o sesizare, de exemplu un ordin de protecție sau alte măsuri preventive.
Tânăra le-a spus polițiștilor că a găsit în apartamentul ei un ghiozdan în care se aflau un toc de pistol, o mănușă și o substanță albă, asemănătoare unui praf. Oamenii legii i-au răspuns că sunt doar jucării și că bărbatul nu „încercase oricum să o omoare cu ce avea în rucsac, ci cu mâinile”. În acel moment, Miruna* a decis să ceară ajutorul unui avocat.
Cu sprijinul acestuia, a revenit la poliție următoarea zi să dea probe atât pentru viol, cât și pentru tentativă de omor. Când mersese singură, o polițistă îi spusese că „nu mai e timp” să fie preluate probele pentru tentativă de omor, pentru că urma să se încheie programul, lucru de care tânara a aflat ulterior că nu era adevărat. A fost însă dusă la Institutul Național de Medicină Legală (INML), însoțită de polițiști, ca să obțină proba pentru viol.
„Apoi am ajuns în cabinetul medicului, unde din nou a fost citită declarația cu voce tare. Simțeam cum mi se face rău fizic. M-am simțit incredibil de umilită”, își amintește Miruna*.
Doctorul de la INML i-a spus că trebuie să-i preleveze probe și pentru o presupusă ejaculare bucală. Miruna* a încremenit. „Poftim? Nu am spus că am trecut prin așa ceva”, i-a răspuns. Ulterior, a aflat că declarația fusese redactată de polițista care o refuzase inițial.
„Femeia polițist care mi-a făcut declarația de viol a scris ce a vrut ea. Mi-a spus că mă întreabă ea dacă are vreo întrebare”, continuă tânăra. „La final m-a grăbit să o semnez, fără să-mi dea voie să o citesc, cum e legal să se întâmple”.
Pentru a înțelege prin ce trec victimele violenței sexuale atunci când depun o plângere, am decis să reproducem acest parcurs:
O victimă a violenței sexuale are mai multe opțiuni atunci când vrea să sesizeze o astfel de faptă: poate să sune la 112, să meargă direct la poliție sau, uneori, la spital. Sunt și cazuri în care victima ajunge să vorbească direct cu procurorul.
În cazul în care merge la poliție și spune că a fost victima unui abuz sexual, a unei agresiuni sau a unui viol, după această declarație polițistul face demersurile necesare, în funcție de infracțiunea în cauză care trebuie cercetată.
După ce se depune plângerea și sunt sesizate poliția sau Parchetul, se poate face o cerere pentru prelevarea de probe biologice. În cazul în care se concluzionează că este nevoie de astfel de probe, victima este trimisă la INML.
Când infracțiunea cercetată este un viol, există o întreagă procedură care începe mai repede sau mai târziu și care include audierea detaliată a victimei, înregistrată audio-video, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu, dacă nu are unul.
Ulterior, poliția și Parchetul adună probe. Asta înseamnă că pot merge la locul faptei, dacă mai există urme, în funcție de circumstanțele faptelor reclamate, și să colecteze documente și informații. Abia apoi, în funcție de primele date și de analiza informațiilor, este chemat presupusul făptaș la audiere. Poate fi chemat inițial în calitate de martor sau direct ca suspect, în funcție de ce informații există în dosar.
La audiere poate participa și avocatul victimei (părții vătămate), care are dreptul să pună întrebări la finalul audierii. De cele mai multe ori, audierea este condusă de polițist, dar poate participa și procurorul. Dacă victima este minoră, la audiere participă și reprezentanți ai DGASPC-ului.
După aceste două zile, a decis să meargă cu avocatul la poliție ca să dea declarație pentru tentativă de omor, pe care nu reușise să o înregistreze la poliție, fiindcă i se spusese că „li se încheie programul”. „Dintr-o dată, toată lumea se comporta diferit”, continuă tânăra. „Este ceva despre care nu vorbim, cât de important este să ai un avocat. Și nu toată lumea își permite costurile.”
A dat apoi declarația pentru tentativă de omor și viol. Se simțea epuizată, fiindcă a repetat povestea de vreo șapte ori, în tot acest timp. După aceea, avocatul ei a cerut un ordin de protecție provizoriu, de cinci zile, împotriva lui Mihai. Poliția încerca să-i spună că au trecut deja câteva zile de la acel moment și încercau să o descurajeze din a solicita un ordin de protecție provizoriu.
După cum arată și cazul Mirunei*, procesul prin care trece o victimă odată ce decide să facă o plângere este extrem de anevoios și întortocheat, până și pe hârtie. În realitate, situația se complică și mai tare, iar experiența pe care o are victima care își găsește curajul de a denunța un abuz variază în funcție de persoana pe care o întâlnește, fiindcă practicile diferă foarte mult de la un loc la altul.
De exemplu, polițiștii din mediul rural gestionează într-o zi cazuri diverse: de la un simplu furt și până la situații grave de violență domestică. Fără specializare și formare, ei nu reușesc să le ofere victimelor siguranța de care au nevoie în acele momente.
Întrebările care dor
După ce au trecut cele cinci zile prevăzute de ordinul de protecție provizoriu, Miruna* a mers împreună cu avocatul ei la proces, pentru obținerea unui ordin. Instanța a hotărât că o să se întindă pe 12 luni. „Am făcut contact vizual cu el și am simțit că mor. A spus niște lucruri oribile, nega tot, iar eu eram lângă și auzeam”, își amintește tânăra.
A primit un ordin de protecție pe un an, iar la puțin timp după, a început ancheta propriu-zisă. Asta înseamnă că victima este audiată audio-video. Miruna* își amintește că audierea ei a durat în jur de două ore. A fost pentru prima dată când s-a simțit ascultată, deși spusese povestea de aproape zece ori până acum în fața diferitelor instituții implicate.
Polițiștii au început apoi să audieze martori, vecini, să ia imaginile de la camera de supraveghere care bătea la ieșirea din apartamentul ei.
„Dacă nu era avocatul care să grăbească poliția să ia imaginile, le pierdeam, pentru că ele sunt șterse după 30 de zile, (ca să respecte normele de protecție ale datelor personale, n.r.). Fără avocat rămâi și fără probe. Oricum durează enorm să trimită cazul în judecată și cu avocat, nu vreau să-mi imaginez când nu plătești și ai parte de cineva care nu e super implicat”, explică Miruna*.
Ionuț Ditu, unul dintre avocații cu care am vorbit, ne-a explicat că nu există o procedură specială prin care victima și agresorul să fie separați.
„Faptul că nu există o astfel de procedură face ca lucrurile să devină și mai complicate. Nici măcar camere speciale separate (de audiere, n.r.) nu există. Ar fi suficient să scrii în procedură că victima și agresorul vor fi audiați în mod separat. Este o problemă foarte mare”, explică avocatul.
Miruna* a fost audiată la aproximativ două săptămâni de la momentul în care a fost pentru prima dată la poliție. În tot acest timp, tânăra și-a spus povestea de mai multe ori, însă abia la final a fost ascultată cu adevărat, pentru prima dată până la capăt, atunci când avea avocatul lângă ea.
Repetarea poveștii poate să retraumatizeze victimele violenței sexuale sau, așa cum spun specialiștii în domeniu, chiar să afecteze procesul penal. Mihaela Chircă, avocată care lucrează cu cazuri de violență sexuală, spune că există de regulă două situații în care autoritățile ajung să le ceară victimelor să repete ce li s-a întâmplat.
În primul caz, poate fi vorba despre o audiere care are loc la începutul anchetei. Poliția audiază victima care spune ce își amintește la acel moment, poate chiar atunci când a avut loc sesizarea. De multe ori, aceasta vrea să scape rapid de situație. Ulterior, poliția și Parchetul încep ancheta propriu-zisă, în care audiază martorii și presupusul agresor. Pentru că pe parcursul acestor audieri află detalii suplimentare, necesită o audiere suplimentară a victimei.
„Există și situația în care autoritățile aveau deja suficiente informații, ar fi putut să se pregătească și să pună toate întrebările posibile din prima, dar nu au făcut acest lucru. În acest caz, victima este chemată să povestească din nou, iar riscul este să folosească cuvinte diferite sau să adauge detalii noi, pe lângă efectul traumatizant al reluării poveștii”, continuă avocata.
Riscul, în cea de-a doua situație, este ca victima să ajungă să pară că minte, pentru că nimeni nu poate să reproducă un eveniment cu exact aceleași cuvinte și detalii. Memoria poate fi influențată de discuțiile cu oamenii din jur sau, pur și simplu, de tulburarea de stres post-traumatic. Din acest motiv, explică Chircă, psihologii recomandă o audiere cât mai completă și rapidă a victimei.
„Este foarte important ca prima audiere să fie detaliată și profesional realizată, pentru că orice inconsistență între declarațiile ulterioare ale victimei poate fi folosită de acuzat pentru a susține că victima minte și nu spune adevărul, aruncând astfel o undă de suspiciune asupra ei”, conchide avocata.
Lorena Tarlion, judecătoare și coordonator științific al Asociației Victimelor Infracțiunilor Sexuale (V.I.S.) Constanța, amintește că este foarte important ca autoritățile să nu uite că victima, până să ajungă să depună plângere, trece printr-o serie de „audieri” informale. Sunt foarte multe lucruri pe care polițiștii sau procurorii ar trebui să le ia în calcul pentru ca o victimă să se simtă în siguranță emoțional, atunci când își spune povestea.
„Se poate întâmpla ca victima să se întâlnească cu vecina, care o întreabă ce s-a întâmplat, îi cere detalii și, în loc să o susțină, o blamează: «Păi dacă ai purtat fustă scurtă și te-ai dus acolo la miezul nopții?». Astfel de remarci sunt dese. Poate se întâlnește pe holurile poliției cu cineva care o întreabă același lucru sau chiar se intersectează, la nu știu a câta audiere, cu presupusul agresor. Apoi urmează propria ei audiere, la doar câteva minute după ce s-a văzut cu cel care a victimizat-o.”
Miruna* ne-a povestit că, după ce a trecut prin experiența de violență sexuală și tentativă de omor, s-a îndepărtat de prietenii care îi puneau la îndoială povestea sau îi cereau explicații. În plus, proprietara apartamentului în care locuia a început să o învinovățească atunci când tânăra a venit să-și ia lucrurile, spunându-i că acelea „nu sunt vânătăi adevărate” și adăugând: „Tu l-ai chemat în casă, deci e vina ta.”
Tocmai de aceea, continuă judecătoarea, este important ca personalul din poliție sau procurorii să fie specializați în intervievare și să știe ce întrebări să adreseze, astfel încât răspunsurile să nu fie induse sau să conțină prejudecăți.
„Știi că poți să-i distrugi viața?”
Într-o seară de martie, din 2024, Lavinia* a ieșit după muncă la o petrecere într-unul dintre cluburile în care obișnuia să meargă. A ajuns acolo cu niște prieteni, după miezul nopții. După vreo trei ore în care a dansat și a băut împreună cu prietenii, a simțit că i se face rău, așa că a ieșit pe terasa clubului.
Pentru că cei cu care venise plecaseră deja, s-a gândit ce alți cunoscuți din club ar putea să o ajute. L-a văzut acolo pe Cristian*, o față familiară, așa că l-a rugat să o ajute să meargă până la toaletă.
Bărbatul a însoțit-o la baie, fiindcă Laviniei era rău. În acel moment, Cristian i-a oferit ceva „ca să se trezească”. După ce a ieșit din baie, tânăra l-a rugat să-i cheme o mașină care s-o ducă acasă. Au plecat împreună, dar Lavinia își amintește cu greu drumul. Știe doar că, înainte să plece către casă, i-a cerut ajutorul ca să urce scările, subliniind totodată că nu vrea ca el să înțeleagă greșit gestul, pentru că mai trecuse prin situații în care bărbați profitau de starea ei de vulnerabilitate.
Când a ajuns acasă, tânăra încă nu își revenise din starea de rău și amețeală. La un moment dat, bărbatul a schimbat-o în pijamale, moment în care Lavinia l-a întrebat de ce îi schimbă hainele, că poate să facă asta și singură.
Pentru că Cristian* tot insista să rămână și să doarmă în același pat, tânăra i-a spus: „Știi că nu o să se întâmple nimic dacă mergem în pat”. Bărbatul a asigurat-o că nu se va întâmpla nimic.
S-au mutat în cealaltă cameră, iar când încerca să doarmă a simțit că el începe să o sărute pe gât, peste tot.
„I-am repetat: «Eu nu vreau să fac sex.» Atunci se oprea pentru puțin timp, dar după câteva minute începea din nou. De mai multe ori i-am spus că nu vreau să fac sex”, își amintește Lavinia. „Apoi m-am trezit că îmi scoate pantalonii. În capul meu îmi tot repetam: «Băi, i-am zis deja de atâtea ori că nu vreau». Eram foarte slăbită fizic. Am încremenit efectiv. Aveam și tamponul în mine. Și m-a penetrat, cu tot cu tampon.”
Cristian a plecat de la ea a doua zi dimineața, iar Lavinia a continuat să doarmă pentru că se simțea foarte slăbită. S-a trezit pe la ora două după masă cu niște dureri imense de la brâu în jos. „Am mers să fac un duș, poate nu trebuia să fac, dar mă simțeam murdară, nu puteam să mai stau așa”, continuă tânăra.
Pentru că pe măsură ce trecea timpul, durerile i se intensificau, Lavinia a ales să sune la ambulanță. A fost dusă la spital, unde i-a spus medicului că a fost violată. Avea convulsii și era în stare de șoc. Doctorul a sunat la poliție și au venit trei agenți, două femei și un bărbat.
Când le-a povestit ce i s-a întâmplat, recunoscând că a consumat alcool și droguri, își amintește că polițiștii au început să râdă de ea. „De ce vrei să depui plângere? Știi că e o acuzație gravă și că poți să-i distrugi viața dacă faci asta?”, „De ce erai în club la ora aia?” au fost primele întrebări pe care i le-au pus.
Cel mai recent raport întocmit de Centrul FILIA privind violența sexuală arată că 23% dintre respondenții avocați care au luat parte la studiu sunt complet de acord că victimele violenței sexuale se confruntă cu atitudini sexiste, iar 43% sunt parțial de acord cu această afirmație. Aceștia spun că victimele se lovesc deseori de atitudini discriminatorii – sexiste, homofobe, rasiste, clasiste – atunci când interacționează cu sistemul de justiție.
Judecătoarea Lorena Tarlion este de părere că, de cele mai multe ori, persoanele care pun astfel de întrebări nu au specializarea necesară pentru a evita prejudecățile și pentru a ști cum trebuie să exprime empatie față de victimă.
„Infracțiunea de viol există numai atunci când există forță fizică”
Lavinia a depus plângere împotriva lui Cristian, însă, între timp, dosarul a fost clasat. Procurorul a notat că „întrucât probele în acuzare nu au caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe [...] se impune a se da eficiență regulii in dubio pro reo”.
Pe scurt, in dubio pro reo este o maximă juridică latină care înseamnă „în caz de îndoială, (judecă) în favoarea acuzatului”. Regula se aplică proceselor penale și sugerează că atunci când există un dubiu rezonabil, o îndoială privind vinovăția unei persoane, de pildă, din cauză că martorii nu sunt siguri sau nu există ori imaginile video sunt neclare etc., judecătorul aplică principiul in dubio pro reo, chiar dacă există suspiciuni asupra persoanei respective. Însă, ca această regulă să stea în picioare, este necesar ca îndoielile să fie rezonabile, iar probele suficiente și complete.
În urma examenului pe care Lavinia l-a făcut la INML, a reieșit că femeia avusese contact sexual în ziua respectivă și că prezenta unele leziuni la nivelul corpului, cum ar fi vânătăi pe fund sau pe picioare, care necesitau una - două zile de îngrijiri medicale.
În decizia de clasare a cazului Laviniei, procurorul continuă să explice că, prin lege, violul „constă într-o acțiune realizată în doi timpi: în primul, subiectul activ înfrânge rezistența victimei prin constrângere sau profită de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința. În timpul doi, se comite actul sexual prevăzut în norma de incriminare”. Mai departe, procurorul notează că „Infracțiunea de viol subzistă numai atunci când se stabilește că forța fizică exercitată de autor a fost suficient de intensă pentru a constrânge victima la actul sexual”.
„Ce am înțeles eu din clasare a fost că nu au existat urme de violență și că de aceea nu poate fi reținut violul”, povestește tânăra.
Legea, la interpretare
Violul, așa cum este definit acum în art. 218 din Codul penal, spune că orice raport sexual, act sexual oral sau anal cu o persoană, care are loc prin constrângere sau punere în imposibilitate de a se apăra, ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoara de la trei la zece ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Însă, pentru că nimeni nu are acces la aceste decizii de clasare, este greu de spus cum interpretează, de fapt, procurorii legea. Activistele pentru drepturile femeilor, cum ar fi Andreea Bragă, au atras atenția Ministerului Justiției că își doresc să aibă o discuție privind modificarea definiției violului, astfel încât să includă explicit lipsa consimțământului. Este nevoie de o analiză clară a dosarelor și a clasărilor, explică activista pentru drepturile femeilor, ca să știm cum este interpretat consimțământul în practică.
Definiția prezentă acum în Codul Penal este mai degrabă una conservatoare, prin comparație cu evoluțiile din dreptul penal european, crede Bragă. „În prezent, definiția se concentrează pe constrângere sau pe punerea victimei în imposibilitatea de a-și da consimțământul, dar nu știm exact pe ce se pune accentul în procesul penal.”
Există date din alte țări care arată că includerea consimțământului în definiția legală a violului produce efecte pozitive pentru victime. În Suedia, de exemplu, legislația s-a schimbat în 2018, iar astăzi violul este definit prin samtyckeslagen (Legea consimțământului) drept orice act sexual fără consimțământ. Potrivit legii, părțile implicate trebuie să consimtă într-un mod activ, altminteri, în lipsa consimțământului, actul este considerat o infracțiune. Spre deosebire de alte țări, procurorii nu mai trebuie să dovedească existența forței fizice sau a constrângerii, în cazul în care una dintre persoane nu și-a dat consimțământul. Rata de trimitere în judecată a crescut cu 75% la doi ani după ce s-a modificat legislația.
Un raport din 2020 realizat de organizația pentru drepturile omului Amnesty International arăta că, în 19 țări din cele 31 analizate, violul este definit drept actul sexual fără consimțământ: Belgia, Croația, Cipru, Cehia, Danemarca, Finlanda, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxembourg, Malta, Țările de Jos, Polonia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția și Marea Britanie.
Această schimbare, subliniază organizația, arată că legiuitorii înțeleg că majoritatea violurilor nu se întâmplă așa cum prezintă stereotipul „un străin care iese dintr-un tufiș”. Pentru multe victime, agresorul este propriul partener, un prieten, cineva din familie sau un cunoscut. În fața pericolului, unele femei îngheață, așa că nu există urme de violență fizică, pentru că acestea nu mai pot să opună rezistență.
În cazul Laviniei, procurorul a notat că ea i-a spus de mai multe ori lui Cristian că nu își dorește să întrețină relații sexuale, „însă fără a reacționa fizic într-un fel, fără a se opune”. Mai jos în decizia de clasare a dosarului ei menționează din nou că victima nu a spus că bărbatul ar fi fost violent.
Procurorul nu a dispus expertiză psihologică în cazul Laviniei și nici nu a căutat probe indirecte, cum ar fi discuții cu apropiații care erau în preajma ei în acea seară sau cu prietenii cu care a fost în club. A concluzionat că declarațiile celor doi sunt „contradictorii în ceea ce privește infracțiunea de viol”.
Judecătoarea Lorena Tarlion explică că procurorii trebuie să identifice orice element probatoriu: dinainte de eveniment, din timpul evenimentului și de după eveniment. De asemenea, crearea profilului agresorului și analizarea trecutului său infracțional pot să conducă la identificarea unor probe care pot fi corelate cu cele descoperite ulterior.
În cazurile în care există suficiente indicii care să justifice aceste demersuri, se pot solicita și expertize sau percheziții. „Aceasta necesită timp și o abordare metodică, pornind de la o intervievare corespunzătoare, care să permită corelarea declarațiilor, chiar dacă inițial acestea par contradictorii.”
Specializarea, una dintre marile probleme
Procurorii, activiștii, polițiștii, avocații și judecătorii cu care am vorbit au căzut de acord asupra unui lucru: o problemă principală atunci când vine vorba de cazurile de violență sexuală are de-a face cu lipsa specializării a celor implicați în actul de justiție.
Toți acești oameni care lucrează în instituțiile care ar trebui să facă dreptate sunt o oglindă a societății. E normal să aibă prejudecăți, idei preconcepute și nesiguranțe. Cu toate acestea, ar trebui să știe cum să nu lase aceste lucruri să le afecteze practica.
„Aceste prejudecăți se regăsesc și în rândul magistraților și polițiștilor, mai ales pentru că nu există o formare inițială solidă pe aceste subiecte în facultăți sau la Academia de Poliție”, explică Andreea Bragă. „Ar fi necesară o pregătire temeinică despre violența împotriva femeilor și violența de gen, astfel încât, atunci când absolvenții intră în piața muncii, să aibă o bază solidă despre dinamica violenței și despre faptul că o victimă nu reacționează întotdeauna așa cum ne-am aștepta.”
Felicia Hrihorișan este polițistă și psihologă și lucrează de 20 de ani în domeniul prevenirii criminalității. În paralel cu munca sa din cadrul poliției, Hrihorișan coordonează și un grup de sprijin pentru victime din care a învățat cum să integreze perspectiva victimei în munca ei.
„Ajutorul pe care îl oferim ca instituție trebuie să fie profesionist și empatic”, explică polițista. „Dacă o victimă vine de cinci, șase, șapte ori în aceeași situație, fugind de acasă, sunând la 112, trebuie să înțelegem că de obicei o face doar când simte că viața ei sau a copiilor e în pericol, nu din vreme. Abuzul se insinuează treptat.”
O soluție pentru a oferi victimelor această abordare bazată pe empatie ar putea să vină din respectarea protocoalelor și metodologiilor, spune avocata Mihaela Chircă. La nivel național, Codul de Procedură Penală ar trebui să stabilească modul în care se realizează audierea. Însă, pentru că acele reglementări vin cu diferite dificultăți, cum ar fi incapacitatea de a adapta o tactică diferită, în funcție de persoana pe care o audiezi – victimă, potențial agresor, martor –, procurorii au început să apeleze la diferite protocoale care chiar dacă nu au rol de lege ajută pentru a crea acel spațiu sigur pentru victime.
Un astfel de ghid este și protocolul NICHD, gândit pentru a structura audierile cu victime minore ale infracțiunilor sexuale. Protocolul este împărțit pe mai multe secțiuni, care să ajute la crearea unui punct comun, cum ar fi: construirea relației cu intervievatul, înțelegerea regulilor de desfășurare a interviului, construirea relației în continuare și exersarea memoriei episodice, etapa dezvăluirii și dezvăluirea. Întrebările ar putea fi adaptate și pentru audierile cu adulți.
„Acest protocol de intervievare are un fir roșu ce poate fi urmărit în orice fel de interviu, iar acel fir roșu trebuie folosit pentru că presupune crearea unui spațiu de securitate fizică și emoțională la momentul intervievării, de excludere a oricăror alți factori care pot să conducă la o traumă suplimentară”, explică judecătoarea Lorena Tarlion. „Ajută și la manifestarea empatiei. Un judecător nu poate fi lipsit de empatie când intervievează. El trebuie să își manifeste empatia, rămânând în egală măsură obiectiv.”
Procuroarea Alexandra Tomescu lucrează cu cazuri de abuz sexual asupra minorilor. În ultimii trei ani, de când a ales să se specializeze în această cazuistică, a trimis în judecată 52 de astfel de dosare, care însumează sute de ani în condamnări. Își amintește că cel mai greu lucru, după terminarea studiilor, a fost să facă o audiere, pentru că în școală nu îi învățase nimeni cum ar trebui să decurgă.
Acest lucru, explică procuroarea, reprezintă un obstacol în profesie, pentru că fiecare dosar are cel puțin o audiere. Își amintește că, la început, i se părea că învață mai degrabă de la poliție diverse tehnici pentru audieri clasice, simțea că știau să ia declarații mai bine decât proaspeții absolvenți de magistratură.
Însă, de când a avut parte de cursuri și formare privind cum poate fi aplicat protocolul NICHD se simte mult mai sigură pe ea. În plus, pentru a-și păstra această specializare, Tomescu este periodic evaluată asupra felului în care conduce astfel de audieri. Ceea ce și-ar dori este ca, odată ce dosarele pleacă de pe masa ei, profesioniștii care ajung ulterior să le gestioneze să aplice, la rândul lor, principiile prevăzute în protocol.
„Nu există specializare în domeniu, în general. Lucrurile sunt tratate așa, la comun. Vorbesc aici de la cel mai mic punct, pornind de la psihologi și până la judecători. Înțeleg că formarea asta este costisitoare pentru stat”, explică Tomescu. „Noi am făcut-o în privat și a costat peste 100.000 de euro. Cu toate acestea, ea este necesară”.
Chiar dacă la adulți nu există încă un astfel de protocol, specialiștii cred că NICHD ar putea să reprezinte un prim pas către o audiere care să țină cont de nevoile victimei, indiferent de vârsta ei. Alexandra Tomescu explică cum aplicarea corectă și respectarea protocolului poate să ajute la întocmirea unui caz de violență sexuală.
De regulă, continuă procuroarea, abuzurile sexuale nu au loc în public. Atunci, ceea ce le rămâne procurorilor este să afle ce s-a întâmplat în privat între cele două părți implicate, iar aici un rol esențial îl joacă declarația victimei.
„Sunt situații în care victima vine și vorbește după zece ani”, spune Tomescu. „Nu mai poți să probezi atunci violul prin examene medicale. Bineînțeles, poți să ai martori ai interacțiunii și altfel de probe, dar nu mai găsești urme fizice. Și atunci, în condițiile astea, dacă noi ne bazăm doar pe probele fizice, ce facem? Rămânem fără nicio probă? De aceea ar trebui să ne comportăm ca specialiști adevărați și să apelăm la protocoalele pe care le avem la dispoziție, cum e protocolul NICHD.”
Adevărul judiciar este doar cel care poate fi probat, explică specialiștii. Asta nu înseamnă că victima are reponsabilitatea de a aduce probe. Sarcina respectivă rămâne responsabilitatea specialiștilor.
Însă felul în care sunt adunate probele și modul în care sunt luate în considerare diferă în funcție de procurorul și polițiștii care se ocupă de caz. O dificultate, după cum subliniază procuroarea Alexandra Tomescu, apare atunci când nu mai există urme fizice. Mulți polițiști și procurori nu știu ce să facă în lipsa acestor probe.
„Există încă situații în care ancheta se bazează strict pe probatoriul clasic: expertiza medico-legală și ce rezultă de acolo. Se caută urme de abuz, probe biologice, cum ar fi lichid seminal sau alte dovezi fizice. Dacă acestea nu există, unii anchetatori concluzionează: «Poate fi adevărat, dar nu am cum să probez. Iar fără probe, nu pot trimite în judecată o persoană acuzată de o faptă pe care nu o pot demonstra.»”
Atunci când nu mai există probele fizice, rămân totuși probele psihologice, cum ar fi expertiza făcută de un specialist. Aici contează foarte mult cât insistă avocatul, explică Mihaela Chircă. Și cu toate astea, fără o specializare în rândul psihologilor, e posibil ca expertiza respectivă să servească tot agresorului.
Clasarea, o nedreptate pentru victime
În spatele tuturor acestor hibe ale sistemului, rămân victimele care de cele mai multe ori, în urma unei clasări, sunt descurajate.
„Am ajuns să nu mai pot să aud cuvântul «victimă» sau că «mă victimizez». Duc lupta asta de când sunt mică, pentru că atunci am trecut prima dată printr-o agresiune sexuală, dar am ales să tac. Acum am vorbit și s-a întâmplat asta (clasarea, n.a.)”, povestește Lavinia.
Miruna* încă încearcă să revină cât de cât la viața normală, însă îi este greu:
„Simt că mi-a furat tot. Simt că mi-a furat casa. Simt că mi-a furat corpul. Mi-e foarte greu să fiu în corpul meu de atunci. Mi-e foarte greu să fiu într-un mod sexual în corpul meu. Mi-e foarte greu să fiu pur și simplu în corpul meu. Singura chestie care mă motivează e că nu trebuie să mai existe alte victime care să treacă prin ce am trecut eu.”
Despre proces spune că ar fi vrut să știe dinainte că implică atât de mulți bani și că e posibil să îl piardă, doar pentru că nu existau probele fizice, în cazul ei urme de spermă, pentru a demonstra violul. Lorena Tarlion explică că dezamăgirile de care au parte victimele în sistemul de justiție nu se întâmplă într-un vid. Toate acestea se adună în timp și contribuie la spirala tăcerii, lărgind astfel aria infracțiunilor care rămân ascunse.
„Pe mine nu mă mai ajută cu nimic acum să mă simt în siguranță. Simt că, după toate astea, chiar și dacă ar face închisoare, eu nu cred că de acolo poți să ieși un om bun. Pentru că știm cum sunt închisorile la noi”, continuă Miruna*. „Cred că tot nu avem măsuri care să le facă pe victime să se simtă puțin mai în siguranță. Eu îmi doresc doar să plec cât mai departe.”
Ordinul ei de protecție împotriva lui Mihai a expirat în toamnă, dosarul încă este tărăgănat, iar, pe zi ce trece, tânăra se simte din ce în ce mai singură și afectată psihic. De atunci a avut mai multe tentative de suicid și episoade de autovătămare. A apelat la tratament psihiatric și terapie, însă simte că în continuare îi e greu să integreze în viața ei trauma prin care a trecut. Acum ia în considerare, împreună cu avocatul, chiar să renunțe la plângere pentru că îi este frică că dacă nu va face asta, bărbatul se va răzbuna pe ea. „Am înțeles că, la cum s-a derulat totul până acum, e posibil ca el să primească o pedeapsă mică, un an sau maxim doi, ori suspendare. Șansele de câștig par mici”, continuă tânăra.
Este foarte descurajant pentru victime să treacă prin tot acest parcurs legislativ greoi, explică Andreea Bragă, doar ca să rămână la final tot singure și cu dreptatea-n mână. „Este descurajant și pentru alte femei care văd aceste experiențe și simt că statul le abandonează sau că agresorul a învins încă o dată. Aceasta generează neîncredere în sistemul de justiție de care vorbim”, conchide activista pentru drepturile femeilor.
Cazurile Mirunei* și al Laviniei* nu sunt o excepție. Sunt parte dintr-un tipar mai mare, în care birocrația, indiferența și neglijența din sistemul judiciar transformă „protecția victimei” într-o promisiune fără sens.
Dincolo de termene, probe și dosare, rămân femeile care au cerut ajutorul statului și au primit la schimb tăcere, întârzieri și neclarități. Cât timp o parte a sistemului de justiție refuză să-și vadă defectele, ele încearcă să-și continue viața și să își recupereze în timp liniștea, corpul și identitatea. Pentru supraviețuitoarele care și-au făcut curaj să vorbească, clasarea cazurilor de violență sexuală înseamnă doar asta: că vocea lor nu este suficientă.
O variantă a acestui articol a fost publicată în ultimul număr print Scena9 „Ce Ascundem?”, în decembrie 2025. Unele detalii au fost modificate – cum ar fi datele de la Ministerul Public, pentru că la momentul publicării articolului nu era încă finalizat anul și nu aveam o viziune completă asupra numărului de clasări – și unele mici typos.
Nota autoarei: Numele victimelor au fost schimbate și unele detalii au fost omise pentru a le proteja identitatea. Niciuna dintre ele nu se simte în siguranță să vorbească public despre experiențele lor. Am ales să excludem informații care ar putea permite identificarea lor.
