Pe la finalul lunii iunie, am început să văd, aproape în fiecare colțișor al internetului, câte un creator de conținut care poartă ochelarii smart de la Meta. Story-uri care-ți arătau că au fost făcute folosind acești ochelari, postări plătite cu unele dintre tipele pe care le urmăream pentru felul în care se îmbracă, vorbesc despre modă sau trenduri. În scurt timp am dat și de campania cu Kylie Jenner și Meta, care mi-a apărut și ea constant în feed. Apoi de cea cu Jennie din Black Pink.
„Un nou fel de a vedea și de a-ți împărtăși viziunea asupra lumii”, cam așa suna descrierea la prima postare cu Kylie care purta ochelarii smart. Asta e, desigur, una dintre perspective. E posibil, totuși, așa cum avertizează specialiști în tech să fie doar un nou mod de a ne oferi și mai multe date gratuit către unul dintre giganții care domină piața tech și viețile noastre. La pachet cu asta vine și o întrebare poate puțin incomodă: cât suntem dispuși să cedăm din intimitatea noastră în favoarea unui accesoriu care promite că ne va face viața ceva mai ușoară?
N-a durat mult până să văd că deja se vorbește despre o posibilă hot surveillance summer, ca un fel de continuare la trendul cu brat summer, și că există o normalizare a fenomenului de supraveghere pe toate planurile, care ajunge să-l susțină și să-l hrănească. Mai dau un scroll și Alexa Chung apare la mine pe ecran cu un tricou gri, o fustă verde și niște ochelari de soare. E un întreg carusel de imagini cu outfiturile ei, surprinse de o cameră de supraveghere atașată soneriei. Descrierea e simplă: „🦢🦕outfitcam.”
Mi-au venit în cap o groază de alte întrebări: Cum de niciunul dintre acești creatori de conținut nu-și pune întrebări despre implicațiile promovării acestor ochelari? De ce nu ne vorbim despre stocarea de date care vine la pachet cu acest nou accesoriu al verii? Când au realizat marile companii din tech că moda-i un teren bun de explorat și ce rol joacă femeile în toată treaba asta?
Am vrut să răspund la toate aceste întrebări, așa că am vorbit cu Ioana Ulmeanu, editoare coordonatoare la ELLE România. Ceea ce a început ca o discuție despre ochelarii Meta și modă s-a transformat într-o conversație despre relația noastră cu tehnologia, dependența statelor de marile companii tech, starea jurnalismului și felul în care am ajuns să credem că nu mai există viață în afara tehnologiilor pe care le folosim.
La doar câteva zile după interviul nostru, Gentle Monster au anunțat o colaborare cu Samsung și lansarea unei noi generații de ochelari smart. Campania îi aduce în prim-plan pe Alex Consani, Anok Yai, Hing și Bobby, unele dintre cele mai pop modele ale momentului. Pe măsură ce vara avansează, devine tot mai evident că brandurile nu stau nici ele pe loc și că they are really trying to make smart glasses happen (încearcă să impună ochelarii smart ca un nou trend). Acum rămâne de văzut dacă vor reuși.
*Discuția a fost editată pentru claritate și concizie.
Citisem că, odată cu lansarea Snap Specs și a ochelarilor Meta în colaborare cu Kylie, vara asta va fi a hot surveillance summer, conform unora. Înainte de a discuta mai aplicat despre rebrandul tehnologiei sub forma modei, voiam să te întreb ce se întâmplă atunci când supravegherea devine doar o estetică sau un alt trend?
Cred că ar trebui să pornim de la o întrebare: de ce are nevoie tehnologia de un rebranding? Ca să răspundem, ar trebui să ne întoarcem cu 10-15 ani în urmă, în perioada în care apăreau marile companii de tech, sub forma unor unicorni care promiteau că vor schimba lumea. Inclusiv atitudinea fondatorilor era, la vremea respectivă, una care se prezenta drept democratică și cu orientare liberală.
Între timp, am văzut ce s-a întâmplat cu toate aceste promisiuni. Dacă la început aveam startup-uri și companii care vindeau aceeași iluzie, cum că vor schimba lumea și, în același timp, te vor face și bogat, astăzi vedem că tehnologia nu mai livrează acea promisiune de progres, vindecare sau inovare. Dimpotrivă, este folosită în conflicte, integrată în armament, în sisteme de supraveghere și în multe alte mecanisme de putere. În același timp, fondatorii marilor companii de tehnologie ajung să apară alături de Trump sau de alți lideri politici care le pot oferi subvenții, concesiuni de terenuri, acces la resurse și alte avantaje care le susțin creșterea afacerilor.
Privind lucrurile astfel, înțelegem de ce există nevoia unui rebranding al tehnologiei. Oamenii văd deja aceste transformări. Paradoxal, chiar platformele create de aceste companii fac imposibilă ascunderea lor. Dincolo de toate problemele pe care le au, ele permit ca aceste contradicții să fie vizibile. Mi se pare că, în ultima vreme, există un scepticism tot mai mare față de tehnologie. Sigur, vorbesc și din perspectiva bulei mele, dar cred că există o ezitare reală, mai ales în raport cu AI-ul și cu tot discursul de tipul „o să ne ia locurile de muncă”. În acest context, marile companii de tech au nevoie să se repoziționeze, iar rebrandingul devine o strategie esențială.
Asocierea cu moda nu este deloc o noutate. Moda a funcționat mereu ca un vehicul de legitimare culturală, la fel cum, de-a lungul timpului, s-a asociat cu arta sau cu alte domenii considerate relevante din punct de vedere cultural. Companiile de tehnologie încearcă acum să facă același lucru, pentru că moda continuă să fie percepută ca fiind dezirabilă și influentă. Dacă lansezi un produs precum Meta Glasses, este mult mai avantajos ca el să arate ca o pereche de ochelari pe care oamenii chiar își doresc să o poarte, nu ca un gadget tehnologic.
În cazul colaborării cu Ray-Ban mi se pare chiar amuzant. Vorbim despre un brand cu modele devenite clasice, care funcționează de zeci de ani. Un model Aviator sau Wayfarer rămâne recognoscibil indiferent de tendințele momentului. Sigur, moda se schimbă de la sezon la sezon, dar aceste modele au rămas repere. Mi se pare foarte intenționat faptul că Meta a ales exact această estetică. Și-a dorit ca produsul să arate ca o pereche de ochelari pe care toată lumea o recunoaște și o asociază deja cu ceva cool și atemporal.
Și cred că au apelat la această asociere din nevoia de a vinde mai mult și de a se repoziționa. În același timp, industria modei traversează propria criză. Este, pe de o parte, o criză identitară, dar și una profund capitalistă. Marile conglomerate de modă sunt obligate să crească permanent. În momentul în care nu mai ești liderul pieței, începi să-ți pierzi poziția și avantajele. De fapt, pierderile sunt infime în moda de lux. Dacă ne uităm la LVMH, de exemplu, compania a înregistrat scăderi în ultimii ani, dar la nivelurile respective de profit nu putem spune că cineva „moare de foame”. Desigur, excepția o reprezintă lucrătorii, nu proprietarii acestor afaceri. Însă simplul fapt că nu mai ocupi poziția privilegiată de altădată te obligă să recurgi la tot felul de strategii pentru a reveni în frunte.
Moda nu s-a ferit niciodată de astfel de alianțe. Așa cum Jeff Bezos, Mark Zuckerberg și alți lideri din tech s-au apropiat de Trump, la fel a făcut și Bernard Arnault, CEO-ul LVMH. Este interesant că, la primul mandat al lui Trump, aproape nicio mare casă de modă nu era dispusă să îmbrace familia prezidențială la inaugurare sau la evenimente oficiale. Astăzi, însă, multe dintre ele s-au grăbit să facă exact acest lucru.
Până la urmă, problema pe care o ridici tu este mai degrabă simptomul unui sistem. Ea reflectă condițiile materiale și economice care se deteriorează și se accelerează într-un asemenea ritm încât produc tot felul de efecte, iar colaborările dintre marile companii de tehnologie și industria modei sunt doar unul dintre aceste efecte.
Pentru că menționai această saturație a oamenilor față de tehnologie, mi se pare interesant că Zuckerberg a fost într-un soi de mini turneu pe la diferite publicații, unde spunea că acești ochelari vor reuși să ne ofere fix posibilitatea de a petrece mai mult timp cu cei dragi, de a ieși din online. Dădea un exemplu într-un interviu că i-a folosit când gătea împreună cu fiica lui, iar AI-ul îi spunea unde greșește gramajul sau ce trebuie să mai adauge.
E foarte ușor să vinzi utilitatea acestor tehnologii, nu? Întotdeauna asta e promisiunea: că lucrurile vor deveni mai ușoare pentru tine. Sigur, pot să devină în acest sens utilitar mai ușoare, dar asta depinde foarte mult dacă vrei ca atunci când fierbi un ou să îți spună cineva în orice secundă câte minute trebuie fiert sau ce trebuie să faci. Mi se pare că sunt foarte multe layere aici, pentru că s-a discutat foarte mult și despre capacitățile noastre intelectuale, cognitive, și cum sunt afectate pe măsură ce folosim AI-ul.
Poți spune orice despre aceste unelte. Poți spune că îți fac viața mai ușoară, deși rămâne de văzut dacă chiar o fac. Mi se pare însă că este foarte puțin convingător să vinzi ideea că AI-ul din Meta Glasses îți spune dacă ai pus prea mult ulei în salată, în condițiile în care, pe de altă parte, există toate problemele legate de colectarea datelor, de confidențialitate și de supraveghere. Sunt deja discuții serioase despre modul în care aceste dispozitive au înregistrat imagini în spații extrem de sensibile, de la toalete publice până la dormitoarele oamenilor. Și atunci ajungi inevitabil să cântărești lucrurile: chiar am nevoie ca o pereche de ochelari să-mi spună o rețetă, dacă prețul este să introduc o tehnologie de supraveghere într-un spațiu atât de intim? Mă gândesc, de exemplu, la situații banale din viața de zi cu zi, în care copilul tău stă pe oliță sau în care pur și simplu te afli acasă, într-un spațiu privat.
Mi se pare foarte trist ce se întâmplă. În momentul de față, avantajele acestor produse nu au cum să depășească sau să compenseze dezavantajele, care sunt evidente și, mai ales, foarte importante. Beneficiile pe care le oferă sunt, de fapt, minore, în timp ce costurile, nu doar financiare, ci și cele legate de viața privată, sunt extrem de mari.
Și apropo de costuri, există și această discuție despre cum toate aceste lucruri vor ajunge să coste în viitorul apropiat, pentru că acesta a fost cumva modelul tuturor acestor rețele sociale, iar acum și al AI-ului. Probabil ne vom îndreptata în aceeași zonă.
Este interesant și că insistă că acești ochelari sunt un produs de modă întâi și abia apoi un tech gadget. Voiam să te întreb și de ce crezi că au ales în mod special ochelarii? Ce reprezintă ei simbolic diferit față de alte accesorii?
Pentru că totul e mediat vizual acum. Adică, dacă ne uităm de exemplu la cuvântul scris, nu mai are aceeași valoare pe care o avea înainte. Acum, inclusiv informația ajunge la oameni preponderent în mod vizual. Apoi, e această scenă foarte drăguță în În numele trandafirului, de Umberto Eco, de care eu sunt perpetuu fascinată. Mai ales de felul în care se gândea la lucruri și reușea să spună niște chestiuni care puteau să fie importante, dar în același timp erau și nostim redate. Și este această scenă în care el, care este acest călugăr în vârstă și foarte învățat, își scoate o pereche de ochelari. Suntem la finalul Evului Mediu, când ochelarii erau o chestie absolut nemaivăzută și toată lumea se întreabă cum funcționează. El îi explică ucenicului lui, un călugăr foarte tânăr, cum funcționează și cum s-au făcut aceste lentile. Practic, ideea este că îți dau acces la cunoaștere. Vine o vârstă la care toți o să purtăm ochelari (dacă ajungem la vârsta respectivă, în condițiile de viață de acum).
Cred că ochelarii sunt priviți tradițional și de foarte multă vreme ca un instrument care îți dă acces la un alt fel de a vedea lumea și un mod de a avea acces la cunoaștere efectiv. Mai este și faptul că sunt pe față și există acest element de branding, pentru că nu prea poți să îl ascunzi. Mi se pare că în industria modei, atunci când vorbești despre ochelari, există o luptă a brandurilor să își facă ochelarii cât mai vizibili, să știi că sunt ai lor. Adică vei ști, chiar dacă nu scrie pe ramă undeva, dacă te învârți în acele cercuri privilegiate în care aceste lucruri care contează, ce fel de ochelari poartă omul respectiv. Nici nu trebuie să scrie ceva pe ei. De asemenea, ochelarii sunt purtați aproape permanent. Adică nu sunt ca hainele. Astăzi iei ceva, mâine altceva. Îi porți cam tot timpul.
Moda, așa cum o privim noi astăzi, a avut dintotdeauna un caracter voyeuristic. Vezi și ești văzut. Și mi se pare că e un joc, inclusiv în alegerea lui Kylie Jenner, una dintre persoanele care sunt văzute cel mai mult, pentru că acum vedem în sfârșit ce vede ea. Sunt foarte multe elemente care converg în a alege acest accesoriu, dar în esență este faptul că ochelarii, adică mi se pare că nu-i mai privim de multă vreme ca un disability aid, ceea ce ei, în esență, sunt. Sunt acum un accesoriu. Atunci când ești văzut, ești văzut împreună cu accesoriul ăla care la rândul lui intermediază vederea. Și e foarte interesant ce anume vezi cu ei.
De exemplu, mă uitam la filmulețul postat de Kylie, făcut prin ochelarii Meta. Și ce vede ea și ce nu vede sunt, de asemenea, lucruri foarte interesante, pentru că îi vede pe toți lucrătorii din casă, dar nu își vede propriii copii. Niciodată, în acest film de promovare, copiii nu apar. Aici sunt toate celelalte probleme legate de cine își va permite să ascundă niște lucruri odată ce acești ochelari devin mainstream și sunt utilizați de cât mai multă lume. Și cine își permite să controleze ce e văzut din viața lui și din persoana lui și ce nu e văzut? Sunt niște dinamici de putere acolo, destul de interesante, care merită discutate mai amplu.
Și de ce crezi că au ales-o fix pe Kylie, din toată familia Kardashian?
Este o zonă foarte bună de explorat și merită să ne uităm la alegerea lui Kylie, dar și la cum a fost marketată ea de familia ei. Este prima miliardară din familie, care se adresează în esență unei populații mult mai tinere, mai dispusă să considere acești ochelari aspiraționali. Deși mi se pare că generația mai tânără are o relație ambivalentă cu tehnologiile astea, un fel de love-hate relationship. Însă, în același timp, pentru că ești tânăr, e mai ușor să ți se vândă ceva ca fiind aspirațional și să ignori costurile negative ale acestor ochelari pe moment. Cred că nu au ales-o pe Kim pentru că nu ar vrea să se poziționeze în felul acesta. Cred că ea își dorește mai degrabă acum să-și facă propriile lucruri, în eventualitatea unui alt tip de carieră. Se vorbește foarte mult despre Kim și despre mișcările ei de a se poziționa politic în anumite sensuri. A fost și toată povestea cu baroul, cu facultatea, deci ea încearcă, mi se pare, să se poziționeze într-o altă direcție acum.
Există o diferență între ele și cred că e important să fie Kylie tocmai pentru că există această relație parasocială la mijloc. Toată ideea asta de reality show construită în jurul familiei Kardashian se bazează pe ideea de a vedea pe cineva cât mai mult posibil și de a bombarda cu conținut despre aceste persoane. Cumva, acum se produce acest shift, în care ajungem să vedem prin ochii persoanei respective. Deși pare diferit, până la urmă e o accelerare a aceluiași proces. Ajungi să faci același lucru, să pompezi cu conținut despre persoana respectivă, acum din perspectiva ei. În acest context, cred că relația parasocială se și adâncește într-un sens. Pentru că una e să te uiți la ea și alta este să privești lumea prin ochii ei.
Ce am vazut, mai nou, este că estetica supravegherii poate fi observată discret în diferite colțuri ale social media. Cel mai recent am văzut într-o postare la Alexa Chung, care a început un soi de serie în care își postează outfiturile pozate de camera de supraveghere din fața casei ei. E un fel de normalizare aici?
Da, e clar că e un fel de normalizare, dar mie mi se pare, din nou, când vorbim de lucrurile astea e foarte ușor să-i judeci pe acești oameni la un nivel individual, că normalizează niște lucruri, când de fapt ei sunt, cum ziceam, la început simptome ale unor lucruri care se întâmplă sistemic. Problema este faptul că nu avem reglementări clare pe aceste tehnologii. Problema este că statele sunt cele care încurajează aceste lucruri. Mi se pare că, din 2013 încoace, de la dezvăluirile făcute de Edward Snowden despre programele de supraveghere în masă ale NSA (National Security Agency, n.r.), am înțeles că supravegherea funcționează la o scară cu totul diferită de ceea ce ne imaginam până atunci.
De atunci, statele vorbesc constant despre nevoia de a reglementa tehnologia și de a proteja drepturile cetățenilor. Problema este că, de foarte multe ori, acțiunile lor sunt în contradicție cu acest discurs. Pe măsură ce devin tot mai dispuse să colaboreze cu marile companii de tehnologie, statele ajung și ele să adopte practici tot mai autoritare: extind mecanismele de supraveghere, cresc capacitatea de monitorizare, introduc forme noi de cenzură și, într-un fel, contribuie la demobilizarea oamenilor sau la distragerea atenției lor.
Se creează o relație de dependență între stat și tehnologie, iar discursul statelor e unul, în timp ce, în practică, se întâmplă alte lucruri. Dacă ne uităm la felul în care Uniunea Europeană se raportează la aceste tehnologii, avem pe de-o parte un discurs despre cum trebuie să reglementăm și cum ar trebui să fim foarte stricți. Avem legi pentru GDPR, Digital Services Act, o serie de acte care vin în masă. De cealaltă parte avem un conglomerat de state din aceleași instituții care amână reglementările sau punerea lor în practică. Și chiar citeam că acum poziționarea lor este că vor trece către o atitudine mai pragmatică, în care și-au dat seama că fără AI sau fără toate aceste tehnologii nu se poate.
Se pare că politica este din ce în ce mai ezitantă cu monopolurile acestor companii. Este din ce în ce mai ezitantă cu efectele asupra mediului, care sunt foarte importante în termeni de resurse și de electricitate. Se vorbește că vom ajunge să folosim energie regenerabilă pentru aceste centre de date, însă nu avem energie regenerabilă să consumăm noi, darămite cantitățile care sunt necesare pentru a susține acest lucru.
Pe de o parte, vedem autoritățile spunând că vor să limiteze puterea Big Tech, că deschid procese împotriva Google, Meta sau a altor companii și că vor să le reglementeze mai strict. Pe de altă parte, aceleași instituții oferă subvenții uriașe unor companii precum Mistral (o companie franceză de inteligență artificială, n.r.) sau susțin dezvoltarea unor alternative locale de AI, care urmăresc, în fond, aceleași obiective. De aceea, când tu vorbești despre lucrurile astea de la nivelul la care se iau deciziile și unde există puterea reală, ajungi inevitabil să te întrebi cât mai contează ce face Alexa Chung? Ea este o verigă intermediară într-un lanț mult mai amplu. Sigur, contribuie la normalizarea acestor produse în rândul consumatorilor. Vedem că, într-un mod similar, același lucru îl fac și instituțiile care au putere de reglementare, cum ar fi Comisia Europeană. Așa că, dintre un influencer și o instituție, pe cine ajungem să dăm vina până la urmă?
Înțeleg că ICE lucrează acum la propriii ochelari smart, care să includă și recunoaștere facială. Mă întrebam cât va dura până vom vedea că se întâmplă ceva similar și la nivel european.
Din nou, mi se pare că există o discrepanță între felul în care privim ceea ce se întâmplă în Statele Unite și ceea ce facem, de fapt, în Europa. Ne uităm la politicile foarte dure față de migranți sau la alte măsuri promovate de administrația americană și spunem că sunt inacceptabile. În timp ce Uniunea Europeană adoptă politici care externalizează gestionarea migrației către țări din Africa. În tot acest timp, tot ce facem este să continuăm să ținem sus acele valorile europene, însă doar la nivel discursiv.
Există o tendință clară spre autoritarism în toate aceste țări din Vest. Facem aceleași lucruri precum alte părți ale lumii pe care le criticăm, iar balansul va deveni din ce în ce mai nasol. Cred chiar că se va accentua, pentru că statele simt tot mai mult nevoia să gestioneze, să supravegheze și să disciplineze societatea prin intermediul acestor tehnologii.
Crezi că am ajuns cumva și dependenți de aceste tehnologii pentru că ne-au promis cumva că se vor ocupa aceste companii de toate lucrurile pe care noi nu le înțelegem? Cel puțin, în cazul meu, realizez că nu știu prea multe despre datele mele, privacy și alte lucruri asemănătoare.
Da, până la urmă cine citește the fine print sau cine verifică înainte de a accepta termenii și condițiile? Îți spui: „Sigur, the third party can collect my data.” Nici nu te mai gândești la lucrurile astea. Și are legătură din nou fix cu utilitatea aia imediată, care, chiar dacă este destul de mică, ajunge să cântărească mai mult decât aceste costuri pe termen lung pe care încă nu le vedem. Însă vor ajunge să fie vizibile, poate în momentul în care o să ai un uprising sau proteste și abia atunci o să vedem la ce au folosit toate datele noastre și cât de ușor de recunoscut va fi orice instanță a vieții noastre.
Pe mine mă frământă toate aceste colaborări ale industriei tech cu industria de armament. Știm deja că în Cisiordania se practică de niște ani acest lucru. Palantir este o companie implicată foarte mult în astfel de acțiuni și am văzut cu ce viziuni distopice vin asupra lumii.
Dar inclusiv dacă stai să te uiți la Meta Glasses sau la ochelari, în general – de exemplu, ochelarii Meta sunt făcuți de către EssilorLuxxotica, care face practic toate brandurile de ochelari de pe piață. E aproape un monopol. Nu i se spune tehnic monopol, dar toată lumea știe că asta este, dacă stai și te uiți un pic mai adânc. Și la primul search pe Google, practic vezi că EssilorLuxxotica este listată la bursă, dar există un pachet minoritar de acțiuni care este deținut de BlackRock. E undeva la 3%, care e mult, teoretic, mai ales dintr-un gigant de genul acesta. Sunt aceleași companii care ajung să fie implicate în aceleași lucruri. Și pare că nu mai avem scăpare, că asta de fapt e chestia, că te afli într-o situație în care nici măcar nu mai poți să îți mai imaginezi viața fără aceste tehnologii, deși cu siguranță există viață și în afara lor. Adică nu e ca și cum nu am ști că există, dar cumva nici nu vrem să ne îndepărtăm de ele.
Zuckerberg a vorbit, pentru promovarea acestor ochelari, cu multe publicații care nu l-au chestionat foarte tare sau a mers la podcasturile unor influenceri care, la fel, evită întrebările incomode. Văzusem și într-un episod al podcastului lui Taylor Lorenz că se punea întrebarea dacă nu cumva vorbim și despre o criză a jurnalismului de modă, care ajunge să normalizeze și să promoveze astfel de produse. Crezi că problema este specifică jurnalismului de modă sau e, de fapt, o criză a jurnalismului în general?
E clar că jurnalismul de modă este în poziția în care este jurnalismul peste tot, în poziția în care, dacă nu mai ai cumpărător direct al lucrurilor pe care tu le vinzi, al publicației respective, al site-ului, atunci ajungi să te bazezi pe aceste sponsorizări. Asta înseamnă că, automat, nu vei vorbi de rău. Nici măcar nu trebuie să te anunțe cineva să te cenzurezi. O faci automat. Ai internalizat cumva chestia asta, faptul că tu depinzi de acești oameni, de aceste companii.
În același timp, Meta, Amazon, Google și alte companii de tehnologie investesc tot mai mult în industria modei. Deci toate aceste companii care au atât de mulți bani vin și investesc în modă și ajung automat să aibă același statut ca marile conglomerate de modă de care nu poți să te iei, pentru că accesul tău la fashion show-uri sau la informație de care ai tu nevoie ca jurnalist de modă va dispărea. Și asta este starea jurnalismului acum.
A apărut și o aplicație care îți spune dacă cineva în jurul tău folosește ochelari smart – Nearby Glasses. De asemenea, unii oameni au renunțat să folosească ochelarii Meta fiindcă sunt numiți „pervert glasses”. Crezi că va rezista acest backlash în fața campaniilor agresive de marketing?
Practic, tehnologia creează problema și după aia tot tehnologia îți creează și soluția. Ți-o vinde și pe aia și mergi la nesfârșit în acest ciclu. E la fel ca în industria de beauty când afli că, dacă ai pori, ai o problemă. După care ți se vând 500 de creme cu care poți să vindeci acele lucruri naturale. Teoretic, ar putea rezolva problema, dar practic nu știu dacă funcționează.
Cât despre numirea lor „pervert glasses”, mișcările astea mi se par tot marginale.
Adică e foarte bine că există un backlash, dar câți dintre cei care o să cumpere vor fi cei care vor da înapoi produsul sau care nu-l folosesc? Și cât de mult poți să reziști, până la urmă, la toate strategiile astea de marketing ale acestor produse? E asemănător cu felul în care se vorbește acum despre telefoane la copii foarte mici, pentru că ajung să nu mai fie în rând cu ceilalți colegi. Și până la urmă, părintele, chiar dacă a vrut să aibă o politică din asta mai strictă față de utilizarea tehnologiei de către un copil de 6-7 ani, nu vrea să-l pună în poziția în care este atât de diferit de ceilalți încât ajunge să fie exclus. Într-un sens, marketingul ăsta, când e atât de puternic și are atât de mulți bani în spate, poate să normalizeze lucrurile astea.
Faptul că se adresează femeilor iarăși este interesant, fiindcă ele sunt de obicei drivers de consum, și e interesant și faptul că ele sunt, teoretic, principalele victime. Dar, din nou, acestea sunt chestii sistemice. Nu e ca și cum femeile n-au fost filmate în baie sau pe ascuns atunci când n-aveam Meta Glasses. Lucrurile astea se întâmplau oricum. E un pic bizar să pui toată vina pe această nouă unealtă, oricât de evil ar fi ea. Mă rog, e un obiect, până la urmă. Nu e ca și cum are caracteristici din acestea inerente, dar știi, până la urmă, ce face? Este tot ce făcea lumea până acum, însă cu alte mijloace și mult mai ușor.
Cred că există mult frica asta în jurul meu, la creatori de conținut și nu numai, că vei ajunge să fii filmat și pus pe internet. Adică ne-am obișnuit cu a filma și posta străini.
Mi se pare că se folosește foarte mult chestia asta de a filma oameni pe stradă fără consimțământ, inclusiv din partea unor creatori pe care i-ai crede mai responsabili de atât. Și din nou, este același tip de normalizare pe care o face Alexa (Chung, n.r.) sau pe care o fac alți creatori, mult mai mari, atunci când își pun ținutele surprinse de aceste sonerii. Ne-am obișnuit să facem chestia asta și e foarte dubios că ajunge să fie atât de normal încât ajungi să o privești ca pe un lucru banal. E ceva normal să pozezi outfitul unui om pe stradă sau să filmezi pe cineva care a înjurat în trafic, dar în esență e tot o invadare de privacy. Mă rog, în spațiul public sunt alte reguli, dar tot bizar e că am ajuns să le privim ca pe niște chestiuni normale, de zi cu zi.
Sunt femei în online care își fac agrafe din plăci de bază raspberry pi sau chiar și eu am mers la o petrecere cu o pereche de căști cu fir pe post de colier. În încheiere, voiam să te întreb de unde crezi că vine acest trend de a da o nouă viață și un nou scop tehnologiei?
Cred că e o reapropiere într-un sens, ca atunci când anumite comunități de femei au apropriat cuvântul bitch sau alte cuvinte de genul acesta. Cred că poate să fie asta. Chiar văzusem la un moment dat că există multe femei care își fac propriile computere utilizând exact această idee, de a personaliza. Cred că tehnologia este într-un sens foarte impersonală și că vrem să o deținem cumva. Inclusiv cum s-a folosit Alexandra Șipa de toate acele cabluri electrice pentru a face haine din ele și broderii, acela e un alt mod de a face asta.
Și chiar dacă am acum un telefon și căști și un laptop și cinci încărcătoare mai mereu în jurul meu, în același timp nu o simt aproape de mine. Deși e o parte foarte mare din mine, inclusiv la nivel fiziologic: s-au deformat cocoașa, mâna, ai cine știe ce sindrom al degetului. În același timp, ca parte din relația asta ambivalentă, cred că o percepem drept profund distantă de noi și chiar amenințătoare în foarte multe sensuri, pentru că este și poate să fie o componentă din asta de a încerca să o reapropiem în alte feluri sau de a ne etala un soi de victorie asupra ei. „Uite, am utilizat-o în feluri în care nu trebuia ea să fie utilizată.”
Avem o relație foarte bizară cu tehnologia și chestia e că și componenta asta de hardware de a folosi cablul, de a folosi caseta exterioară e un anumit lucru. Dar, pe de altă parte, cred că felul în care percepem tehnologia ține mai mult de ceva care este în cloud, care este deasupra noastră. Nu cred că ne raportăm neapărat la obiectul în sine atunci când ne gândim la tehnologie. Și eu îmi folosesc laptopul când vin din bucătărie în living pe post de tavă, ca să-mi aduc cănile și scrumiera. Sunt lucruri de genul acesta pentru că percepem tehnologia ca fiind ceva care e mai mult în jurul nostru, în afara noastră. Poate de aceea simțim să o aducem mai aproape, să o facem mai prietenoasă.
Există și acest statut mitic al tehnologiei. De aceea este și atât de ușor să ni se vândă toate aceste lucruri ca fiind soluțiile pentru toate problemele din Univers, pentru că nu știm atât de multe lucruri despre ele. Și din nou, nu știm atât de multe lucruri, pentru că ni se spune că sunt niște chestiuni foarte complicate. Deși, pe de altă parte, suntem conștienți de faptul că persoanele care sunt începători în industria IT nu trebuie să aibă neapărat o pregătire în facultate sau un background în domeniul ăla. Așa că se continuă această ambiguitate. Nu știu dacă e vorba de un mediu atât de complex, nici nu mă mai interesez dacă e atât de complex. Oricum o să fie atât de distant de mine, încât nu știu cum să mă uit la el și de unde să-l apuc. Și nici măcar nu știu de unde să încep. Atunci, în tot acest context, ajungem să avem sentimente amestecate față de ce se întâmplă cu aceste obiecte și cu funcțiile lor și ce putem face cu toată această infrastructură digitală.
