„Expoziţia Dan Popescu”, găzduită la palatul Lahovary din București, aduce laolaltă mai mult de 500 de lucrări de la peste 40 de artiști români, cu promisiunea de a împărtăşi cu noi toţi istoria artei adunată în cei 21 de ani de existență a galeriei independente H’art.
După o serie de reacţii entuziaste ale unor cunoscuţi, am convenit cu redacţia Scena9 să văd cu propriii ochi dacă expoziţia e chiar aşa de grozavă cum zic unii şi l-am contactat pentru o vizită privată pe galeristul-curator. Trebuie spus că Popescu face gratuit turul ghidat al expoziţiei (două ore pe ceas!) oricui vine la întâlnirile anunţate pe Facebook săptămânal (de regulă, marţea şi joia, de la ora 18.30), dar şi oricui se nimereşte acolo când e Dan prezent. E de ajuns să-l abordezi.
Am ajuns la „Expoziţia Dan Popescu” într-o după-amiază de februarie, pe un ger de crăpau pietrele în măruntaiele palatului neîncălzit din inima Bucureştiului. Am împins uşa grea, nimeni la intrare, doar o voce joasă auzindu-se dintr-o sală. Pe moment, nu am realizat dacă era o înregistrare în buclă în limba engleză sau The curator is present, dar misterul nu a întârziat să se risipească. Dan Popescu în persoană explica unui grup de nemţi originalitatea colajelor filmice ale lui Bârlădeanu şi refăcea contextul expunerii iniţiale a unora dintre lucrările de acum două decenii ale lui Gorzo, Gili Mocanu sau Suzana Dan, menite să conteste existenţa vreunei graniţe clare între erotism şi pornografie. Doar una dintre numeroasele provocări ale artiştilor tranziţiei aduşi laolaltă de galeristul de la H’art, într-o expoziţie cu un concept la prima vedere nedumeritor de paranoic: ce tupeu şi pe galeristul ăsta să colonizeze cu propriul nume castelul Lahovary (adică palatul construit de tatăl Marthei Bibescu, sediu al Cambridge School până în 2019), Calea Dorobanţi şi munca artiştilor pe care i-a reprezentat în ultimul sfert de veac! În realitate, însă, lucrurile s-ar putea să fie exact pe dos şi să asistăm la un caz de posesiune, aşa cum veţi vedea imediat.
Deşi nu pare, Dan Popescu împlineşte anul acesta 50 de ani – în caz că era nevoie de un motiv conjunctural pentru o expoziţie aşa de semeaţă. Îl ştiu din tinereţe şi nu am încetat, în acest timp, să mă întreb, cu diferite prilejuri, ce e cu acest personaj inclasabil, convertit, pe la începutul anilor 2000, din asistent de filosofie la ASE, într-unul dintre primii galerişti independenţi de pe la noi (el şi cu Matei Câlţia de la Galeria Posibilă, conform propriei mărturii). Popescu e certat cu atâtea personaje grele din lumea artei, dar şi aureolat de tot soiul de legende şi scandaluri publice din trecut având ca miză refuzul de a îngrădi în orice fel libertatea de expresie a artiştilor pe care îi expune. Cu un discurs arborescent, plin de referinţe baroce, fascinat de simetrii ascunse şi încifrări cabaliste, Dan îşi prinde în mreje ascultătorii şi se ştie admirat cu înverşunare de „gaşca” lui – unii, de altfel, nici nu calcă vreodată la alte vernisaje decât cele de la H’art, ca nişte adevăraţi drept-credincioşi. Expoziţia asta de la palatul Lahovary, realizată, în acelaşi timp, precar şi grandilocvent – în lumea artei, principiul terţului exclus se aplică numai din când în când – ar trebui să ne dezlege misterul.
Dan îi lasă pe nemţii mesmerizaţi să se descurce singuri la etaj şi ne aşezăm toţi trei (Daria Ghiu, jurnalistă şi critic de artă, Dan Popescu şi cu mine) la poveşti în holul de la intrare, ca la gura peşterii, scoţând aburi pe gură, zgribuliţi în jurul unui reşou incapabil să ofere altceva decât puţină căldură mâinilor noastre vinete, apropiate periculos de mult de sursa încălzirii globale (sau mai degrabă locale). O scenă arhetipală, bună de Kubrick, aşa cum îi place lui Dan. Nu oboseşte să povestească şi nu oricum, ci cu un entuziasm contagios, menţinut parcă inalterat, perfect conservat de gerul din palat – sau castel, cum îi place lui să numească acest spaţiu în care unul dintre cei mai importanţi colecţionari de artă de pe la noi, Roger Akoury (fondatorul MARe/Muzeul de Artă Recentă), l-a lăsat să-şi facă de cap, până când va redeveni şcoală străină.
Ascultându-l mai bine de două ore vorbind, timp în care şi telefonul cu care înregistram ajunge să se blocheze de la frig – nu există coincidenţe aici, ne asigură el, gata să o ia de la capăt, cu zâmbetul pe buze, dacă noi mai suntem în stare – am senzaţia că pricep, în fine, ce e cu Dan Popescu. Iar asta, pentru că el ar fi putut fi ca mine, mai mult sau mai puţin comod instalat în lumea universitară şi iubitor de dezbateri filosofice interminabile, dacă, la un moment dat, nu ar fi luat-o pe un alt drum. Problema este aşa: dacă ai suficientă inteligenţă analitică, fler hermeneutic şi cultură generală la purtător, poţi citi câteva cărţi fundamentale din domeniul esteticii, istoriei şi teoriei artei, te împrieteneşti cu cineva din lumea artei (critic sau curator, nu artist), „furi” un pic de la acesta, din discuţii, şi gata, vorbeşti în cunoştinţă de cauză despre arta contemporană, faci corelaţii smart cu alte domenii ale culturii, închizi gura oricui nu e la fel de mobilat intelectual ca tine cu distincţii filosofice şi arheologie conceptuală de bază. Dar ce se întâmplă dacă tu chiar iubeşti arta, adică eşti fascinat de ea, iremediabil îndrăgostit de misterul creaţiei? Vrei să o apuci şi altfel decât teoretic, mediat prin tot felul de autori şi lentile. Cauţi compania artiştilor, în primul rând, şi a tuturor celor care şi-au petrecut viaţa în lumea artei. Trăieşti cu ei, îi priveşti, îi asculţi, atâta cât îţi îngăduie aceştia. Sau poţi face şi mai mult de atât: un pas decisiv, o alegere existenţială. Poţi face ca Dan Popescu, să abandonezi lumea academică pentru o existenţă de galerist-curator incertă economic, aventuroasă, în care ai prilejul să asişti pe bune la facerea operelor, dar şi la crizele de nervi ale artiştilor; în care le poţi da idei, simţindu-te mulţumit că ai o contribuţie cât de mică în procesul creaţiei, dar te obligi să fii smerit, le înduri excesele şi le oblojeşti depresiile, îi iei acasă, te îmbeţi cu ei, ajungi să îi ştergi la fund dacă trebuie şi îţi pui, cu certitudine, în primejdie orice viaţă de familie.
Popescu s-a apucat chiar să înveţe să picteze, în urmă cu nişte ani, după un pariu cu artistul-„locomotivă” al galeriei H’art, Gili Mocanu, cum că Dan va fi în stare să realizeze o pictură decentă, după un an, iar Gili, să scrie un text mişto. Nu am văzut rezultatul final, dar zice că nimeni nu-l mai poate păcăli, după atare travaliu artistic, cu privire la ce e artă pe bune. Declaraţie orgolioasă, ca multe altele ale lui Popescu, dar important e că are în spate faptul de a fi apucat altă cale: una cu adevărat practică, poate chiar de filosof „în acte”, dincolo de diplome şi grade universitare; o metodă care te face să ştii ce e artă nu printr-o intuiţie necultivată şi nici prin aplicarea unei teorii, ci ca urmare a unei îndelungate asceze.
Desigur, noi nu putem şti cu certitudine că e aşa. Putem constata retorica redutabilă a lui Popescu şi ne putem contamina, pe moment, de pasiunea pe care el o vădeşte. Putem accepta şi că tot discursul lui curatorial gravitează în jurul acestui rest care nu încape în texte. Iar aici este cheia: în fond, raportarea lui Dan Popescu la artă, că ne place sau nu, e de natură religioasă, aş spune chiar mistică. Nu e vorba că ar fi atras doar de „neo-ortodoxişti” sau interesat numai de dimensiunea spirituală a picturii: e drept că îi are în portofoliu pe soţii Victoria și Marian Zidaru (Victoria a realizat o instalaţie cu adevărat „de senzaţie”, multisenzorială, într-un pavilion-anexă al palatului Lahovary), dar e atras de tot felul de năzbâtii şi transgresiuni deloc hieratice, aşa cum expoziţia Dan Popescu o dovedeşte cu prisosinţă. Nu, nu e vorba de gustul lui Dan, ci de raportarea lui Dan: arta pentru el e religie, o religie a libertăţii. Acest personaj născut în aceeaşi zi cu Savonarola, pe 21 septembrie – pentru Popescu, vă amintesc, nu există coincidenţe –, e un fel de dublu în oglindă al fanaticului predicator, biciuitor al moravurilor timpului său şi prigonitor al picturii renascentiste prea libere, sfârşind ars pe rug, precum capodoperele pe care îi obligase pe florentini să le distrugă, dar beatificat la finalul secolului XX de o Biserică Romano-Catolică foarte conservatoare. Arta este religia lui Popescu – a se vedea iconostasul sui generis înjghebat pe peretele mare – şi, fie că el realizează sau nu, se poartă ca un soi de profet terminal şi apostol al artiştilor pe care i-a expus, începând cu săritul de pe fix şi „pornograficul” Dumitru Gorzo. Din această combinaţie de hybris şi smerenie decurge şi tupeul expoziţiei omonime de la palat.
Un pic năucit de avalanşa de lucrări foarte interesante, în majoritate picturi, prinse laolaltă, recontextualizate şi transformate în ochiuri din urzeala naraţiunii lui Popescu, am cerut ajutorul specialistului, în cazul de faţă al Dariei Ghiu, întrebând-o dacă poate să surprindă în câteva fraze experiența turului ghidat şi ce opere din expoziţie ar scoate în faţă. A ieşit o cronică veritabilă.
***
E nebunie sau e ceva real, mai real ca realul, în această pretenţie extremă de a capta şi a depune mărturie pentru adevărul tainic al lumii, adevăr exprimat, într-un mod ireductibil la cunoaşterea de tip ştiinţific sau la alte forme de cultură, tocmai în pictura cea mult încercată, transgresată şi străpunsă din toate direcţiile de avangardele şi neoavangardele secolului XX? Rămânem, după vizitarea expoziţiei, într-un restaurant din apropiere, încercând să îi adresez câteva întrebări de principiu în zarva unei petreceri corporatiste. Dan e evaziv când vine vorba despre ceea ce marele estetician Arthur Danto a numit the philosophical disenfranchisement of art în secolul trecut. Ar fi vorba de un soi de cedare de bunăvoie de drepturi, de la artă, către filosofie, probată prin faptul că arta a devenit într-o asemenea măsură o chestiune de interpretare, nu de percepere directă a operei, că atâţia mari artişti au făcut din teoria artei mediul lor favorit (mai mult decât din culoare sau piatră), deconstruind-o şi subminând orice acord încetăţenit cu privire la ce este artă, în timp ce atâtea poziţii-cheie din Artworld au ajuns să fie ocupate de persoane cu pregătire filosofică la bază, cum este şi el. Un om care trăieşte din arta vândută, dar care se pune în slujba ei şi se consideră pe sine, înainte de toate, ca făcând un serviciu (gratis) de promovare pentru arta contemporană, prin discurs şi expoziţii organizate, e greu să fie în tabăra celor care citesc istoria filosofiei artei, aşa cum propunea Danto, drept „un efort politic general fie de a castra arta, fie de a-i lua locul”. Sau poate că tocmai de aceea, Popescu a abdicat de la calea teoretică, preferând să vestească oricui îl ascultă – clienţi bogaţi, tineri debusolaţi care se visează artişti sau snobi intelectuali, nu contează – că arta e alive and kicking, arta nu a murit.
Raportarea lui specifică la artă – aşa cum am afirmat deja, una, mai curând, de natură religioasă ori mistică – este, probabil, şi motivul pentru care a intrat în atâtea polemici cu artişti sau curatori pe care îi socoteşte prea aliniaţi la o stânga oportunist-progresistă. Ăsta e omul, nu poţi spune că Popescu neagă funcţia socială a artei sau că se sfieşte să critice virulent Biserica sau instituţiile de stat: însă, atunci când cauţi primele principii şi cauze în pictura artiştilor pe care îi expui (sau îmblânzirea morţii), e greu să te dea progresismul afară din casă.
De fapt, Dan nu neagă în vreun fel ancorarea socială a artei în prezent, în toate înfruntările specifice vremurilor. Spune că a văzut în oportunitatea acestei retrospective de galerist, mai întâi, un prilej de autocunoaştere, de sesizare a unei spirale existenţiale, dar că s-a convins ulterior că tema de fundal a expoziţiei şi modul în care ea devine pilduitoare pentru toţi cei interesaţi, încapsulând un soi de istorie personală a artei postdecembriste din România, este tranziţia. Arta în tranziţie este arta tinerilor „artişti ai foamei” ieşiţi de sub umbrela protectoare a Uniunii Artiștilor Plastici şi a comenzilor de stat. De la tablele pe care Gorzo îşi ticluia picturile totemice, mergând până la a-şi picta propria pătură, din lipsă de pânze, la cartoanele ordinare ale tânărului Gili Mocanu ori la colajele făcute din reviste luate de la gunoi de Bârlădeanu, expoziţia atestă precaritate şi „precariat” – iată un cuvânt drag al stângii. Însă această ireductibilă dimensiune de Arte Povera a expoziţiei nu cred că funcţionează într-un plan paralel cu justificarea ei personală, introspectivă. Cunoaşterea de sine la care aspiră Popescu este ea însăşi o cunoaştere în tranziţie, o surprindere a metamorfozei, a transformării şoarecelui de bibliotecă în fluture de noapte. Dan ne arată aici cum a învăţat fronda cu Gorzo şi asceza artistică cu Gili – alături de care se îndeletniceşte, periodic, şi cu fasting sever de o săptămână, ca nişte bravi artişti kafkieni ai foamei (adaug eu). Consideră că a învăţat să privească arta, să-i înţeleagă codurile, pe măsură ce o expunea, iar nu dinainte să se lanseze în această aventură inconştientă. Referinţele filosofice nu îi camuflează sfiala religioasă cu care continuă să se apropie de opere socotite „monstruoase” (într-un sens bun, de epifanie). Dar asta nu înseamnă că ar crede în eternitatea operelor sau în valoarea lor atemporală: important e miracolul creaţiei, procesul la care putem fi făcuţi părtaşi de un artist, în timp ce orice operă „funcţionează aici şi acum şi pentru câţiva oameni. Bucuraţi-vă de ea acum cât timp e produsă, artistul e în viaţă, iar lucrarea se referă la un context cultural al cărui cod îl aveţi”, scria el într-un text publicat în 2011 pe blogul personal. „Operele mele sunt cenuşa artei mele”, avertiza mai demult şi Yves Klein. Vinde asta, vinde cenuşa, îmi vine să-i spun lui Dan, cu gândul la un tablou al lui Gili din expoziţie, cu doi brutari de un roşu incandescent reprezentaţi în interiorul cuptorului de pâine, cu ofranda în mâini, bravi artişti-alchimişti.
A ales, din lehamite (zice Dan), să nu mai meargă la târguri de artă sau bienale, expunându-se criticilor care îl acuză de comoditate şi neinteresat să aplice algoritmi de creştere artificială a cotelor artiştilor pe care îi reprezintă. Se bazează pe un număr relativ mic de colecţionari fideli şi nu interzice artiştilor săi participarea la evenimente pe care el unul le boicotează. Când îl întreb dacă ar fi vrut să fie el însuşi artist, zice că a ratat momentul, privind o clipă în gol.
Cum întâlnirea noastră are loc la puţină vreme după decizia nefericită a CNCD de a amenda un muzeu public, o fundaţie culturală şi o curatoare britanică, oferind un avertisment oficial artistului Paul Baraka pentru expunerea în cadrul Art Safari a două lucrări socotite de purtătorul de cuvânt BOR şi de alte voci conservatoare drept ofensatoare pentru credincioşii creştini, nu puteam rata discutarea acestui precedent periculos cu unul dintre cei mai înverşunaţi apărători ai libertăţii neîngrădite de expresie a artiştilor. Îi spun că, dincolo de reacţia virulentă pe care mai mulţi dintre noi am avut-o, în aceste zile, studierea reglementărilor şi jurisprudenţei pe tema libertăţii de expresie artistică în Occident atestă faptul că se înregistrează, din păcate, o îngustare graduală a acesteia sinonimă cu cenzura, în ultimele decenii (vezi aici un excelent studiu mai vechi al Siminei Tănăsescu). Acest lucru se întâmplă chiar şi în ţări care se dedicaseră prezervării libertăţii de expresie artistică, precum Germania postbelică (a se vedea şi scandalul uriaş creat în jurul uneia dintre cele mai prestigioase expoziţii de artă din lume, Documenta, în 2022, expoziţia fiind în mod tradiţional una cu miză civică şi social-politică). Punctul de vedere al lui Popescu e unul radical, dar justificarea oferită e una paradoxală, iar lucru nu e deloc întâmplător. Singura limită acceptabilă pentru creaţia şi expunerea publică a operelor de artă ar trebui să fie împiedicarea omuciderii, a violenţei fizice exercitate asupra semenilor. Suntem moştenitorii modernităţii liberale şi ultima terra firma a societăţii liberale este spaţiul de expunere a artei. Dar de ce tocmai acest spaţiu? Nu pentru că s-ar dezice de sursele sacrosancte ale autorităţii într-un mod exponenţial pentru modernitate, ci, crede Popescu, tocmai pentru că spaţiul rezervat artei „e practic ultima biserică, ultimul spaţiu sacru în care tu poţi să pui în scenă totul”. Iată-l, aşadar, pe Dan Popescu egal apărător al modernităţii liberale şi al dimensiunii sacre a existenţei. Toleranţa ar trebui să fie maximă atunci când vine vorba de inconştienţa artiştilor şi minimă când vine vorba de responsabilitatea oamenilor politici. „Ei trebuie să nu defăimeze, politicienii... Legea a fost făcută ca să protejeze biserica de abuzul statului, nu de ofensa adusă de un cetăţean care vrea sau nu vrea să fie creştin”. Intervenind în acest caz, tocmai instituţia publică menită să combată discriminarea a făcut discriminare pe bază de opinii religioase. „Lăsaţi descreieraţii să fie pictori, nu oameni politici”, conchide el.
Plecăm spre casă şi mă gândesc pe drum la o ultimă istorisire a personajului Dan Popescu. Oare cum îi putem încadra expoziţia ce acoperă un sfert de veac de artă recentă, într-o retrospectivă eminamente subiectivă? Spunea că traiul cu artiştii l-a pregătit pentru chinurile iadului, pentru foc, cazan cu smoală şi acum pentru un frig nesfârşit. „Dar Iadul, pentru tine, e să nu mai aibă cine să te asculte”, îi replic, iar el hohoteşte aprobativ. Acum ani buni, înaintea primului vernisaj al artistului Ion Bârlădeanu (dacă am înţeles bine), s-a spart la subsol ţeava de canalizare şi, în timp ce curăţa cu lopata rahatul, şi-a spus că i-a fost dat să experimenteze, pentru o zi, mizeria din care şi-a tras sevele arta bătrânului marginal. Nu cu mult timp în urmă, înainte de expoziţia de faţă, spargerea unei conducte similare deasupra apartamentului în care locuieşte şi ţine galeria a făcut să plouă de sus cu căcat. Între aceste două jaloane simbolice, avem două decenii şi mai bine de artă frumoasă, scârboasă, descreierată, numai bună să te acopere vremelnic de glorie şi te facă adeseori de căcat. Însă pare că merită.
