Laborator

FOTO Preview: Ioana Cîrlig și nimic de care să te temi

de Andra Matzal

În urma burselor oferite cu un an în urmă, Centrul de Fotografie Documentară lansează în curând primele șapte albume din Colecția CdFD, prima colecție dedicată fotografiei documentare din România. Sunt în lucru 13 povești noi, 7 mini cărți foto și - încă o premieră pentru spațiul .ro -, primul proiect de grup de fotografie documentară realizat exclusiv de fotografe. Primele șapte albume din Colecția CdFD vor fi lansate pe 6 decembrie la Rezidența BRD Scena9.

Cea care a inițiat proiectul colectiv, concentrat în jurul ideii de familie, e Ioana Cîrlig - una dintre cele mai puternice prezențe de pe harta fotografiei din România ultimilor ani. Pe Ioana, cel mai des o găsești pe drum: prin foste orașe industriale, cărora le-a învățat și documentat viața împreună cu fotograful Marin Raica (Post-Industrial Stories); pe coclauri și prin așezări uitate, în căutare de Zâne; printre ghețari și vulcani, în laboratoarele unora dintre cei mai curajoși artiști din Islanda. Îi recunoști imaginile mai ales prin felul în care îi pun pe privitori într-o relație aproape spontană de intimitate cu ceea ce au captat din realitate, indiferent că-i vorba de oameni sau de locuri (în fotografia Ioanei, locurile aproape capătă trăsături și personalități omenești, ba aproape că-ți vorbesc). Lucrul ăsta nu ar fi posibil dacă n-ar fi foarte generoasă în munca ei și dacă, într-o lume care accelerază din ce în ce mai tare, Ioana Cîrlig nu s-ar încăpățâna să-și găsească propriul timp, lipsit de comanda pe repede înainte. Proiectele care o definesc se întind pe perioade foarte lungi, fiindcă își pierd granițele clare și îi devin parte din viață. 

Odată cu seria Post-Industrial Stories s-a mutat în Valea Jiului, unde locuiește încă luni bune pe an. Tot acolo are în lucru, deja de cinci ani, proiectul Nothing to Fear, în care documentează viața Rebeccăi, Helgăi, Karinei și a lui Edith - patru dintre cei zece copii ai familiei Stepanek  din Petrila. Seria, o continuă work in progress (care poate vă trimite cu gândul la Boyhood, filmul în care regizorul Richard Linklater a urmărit timp de 12 ani viața unui puști), nu e doar o mărturie a transformării și maturizării celor patru fete. E și oglindirea unei relații de prietenie, a unui schimb între cea care fotografiază și cele fotografiate. Am rugat-o pe Ioana Cîrlig să ne spnă câteva lucruri despre cel mai personal proiect la care a lucrat până acum. 

Întrebările administrative: cum ai dat de familia Stepanek, ce te-a făcut să vrei să documentezi viața lor de zi cu zi (dintre atâtea alte familii întâlnite în drumurile tale) și de câtă vreme lucrezi la documentare?

În primăvara lui 2014 alergam cu o prietenă prin parcul din Petrila și am văzut o fetiță cu părul blond, lung-lung, care se dădea în leagăn. M-am oprit, m-am băgat în seamă și a doua zi ne-am întâlnit, tot în parc, să facem poze. Așa am cunoscut-o pe Karina. Eu eram foarte emoționată pentru că simțeam că e ceva magic acolo, ceva ce mi-aș dori să cunosc mai bine, iar ea era cool, inteligentă și relaxată, mă privea fix în ochi. Parcă, dintre noi două, eu eram cea de 12 ani. Ne-am împrietenit și după ceva timp i-am cunoscut familia, de care m-am îndrăgostit total. Sunt blânzi și pozitivi, mereu plini de entuziasm.  

Petrec mult timp în Valea Jiului, cam 6-7 luni pe an în ultimii ani, de obicei primăvara și vara, așa că ne vedem destul de des, am devenit prieteni buni. Ieșim pe deal, ne vedem la cafea. Anul trecut, am fost împreună în vacanță la mare, anul ăsta mi-am sărbătorit ziua de naștere cu ei. Le povestesc problemele mele, le cer sfatul. Nu sunt oameni la care merg ca să fotografiez, sunt prietenii mei, cu care din când în când fac și poze. E mișto, fotografia documentară  e scuza mea preferată pentru a cunoaște oameni cu care ajung să am prietenii profunde, oameni pe care altfel nu aș ajunge să îi cunosc, pentru că la prima vedere nu avem neapărat mare lucru în comun.

Titlul proiectului - Nothing to Fear - mă face foarte curioasă. Spune-ne un pic despre el, despre cum s-a conturat ideea din spatele lui.

Titlul vine dintr-o zonă personală, la fel ca întreg proiectul, care e mai curând despre cum mă simt eu în preajma lor decât despre cum sunt ei. Am cunoscut această familie chiar când familia mea devenea din mică și mai mică. Pierderea asta la mine s-a manifestat printr-o anxietate puternică, paralizantă. De atunci am început să asociez ideea de familie cu lipsa fricii, cu sentimentul că nimic rău nu se poate întâmpla. Prietenii mei mă ajută să îmi amintesc cum mă simțeam când eram copil, în vacanță cu părinții, când mergeam în Deltă sau la mare. Atunci nu exista frică. După o ieșire pe deal sau o zi de naștere acasă la familia Stepanek, mă simt mereu euforică, au o super energie și sunt foarte generoși cu ea. Toată lumea povestește ceva, întotdeauna au muzică  (au o boxă portabilă, mare, cu un peisaj cu palmieri, pe care o poartă peste tot) și mă transportă într-un trecut lipsit de teamă, când orice era posibil. 

Cum s-a construit relația de încredere cu cele patru surori și cum s-a schimbat raportul dintre voi pe măsură ce au crescut fetele?

Ne-am împrietenit destul de repede. Cred că asta e lucrul cel mai important, relația evoluează natural, nu e o construcție artificială, cum e de multe ori când te apropii de cineva doar ca să îi faci fotografii. În timp a crescut încrederea și afecțiunea dintre noi. Acum, după anii ăștia, cele patru surori, Helga, Edith, Karina și Rebecca, sunt printre oamenii mei preferați și sper să am norocul să rămână în viața mea și de acum încolo. Îmi doresc mult ca fotografiile pe care le fac să reflecte, în timp, creșterea și evoluția lor, precum și evoluția mea, ca om și ca fotograf. Fotografiile pe care le-am făcut până acum sunt doar începutul, îmi doresc să colaborăm din ce în ce mai mult și să am ocazia să trăiesc alături de ele diferite momente. E gândit pe termen lung-lung și e cel mai personal proiect la care am lucrat vreodată. În ultimii ani m-am îndepărtat de fotografia documentară clasică, nu mă înțeleg prea bine cu ideea de autor obiectiv, îmi place mult ideea documentarului colaborativ, mai ales pentru proiectul ăsta. Ele au oricum idei mai bune decât mine și știu mai bine cine sunt și cine își doresc să devină. 

Le-ai întâlnit la vârste la care se petrec transformări importante pentru fiecare dintre ele. Care ar fi câteva dintre cele mai semnificative momente pe care simți că le-ai surprins în imagini de când vă știți?

Am luat parte la multe momente faine, de la serbări școlare și zile de naștere la întâlniri cu primii iubiți. Anul trecut fetele au văzut pentru prima oară marea. E un privilegiu imens să fii invitat în viața cuiva. Iar pentru proiect mi-am propus să încerc să surprind fotografic momentele de pe lângă situațiile semnificative, când se face liniște și totul e suspendat într-un moment visător. 

Care e relația fetelor cu fotografia? Întreb pentru că sunt curioasă să aflu mai multe despre copiii și adolescenții crescuți în era selfie-ului. Îi face asta să fie mai degajați în fața camerei sau mai atenți la propria imagine?

Ne distrăm  făcând fotografii, facem foarte multe, mii și mii în fiecare an.  Au prins și ele gustul imaginii compuse mai cu grijă și își fac fotografii din ce în ce mai faine. Karina e o fotografă foarte bună și tocmai a primit cadou un aparat, îi face portrete frumoase surorii ei Rebecca.  Fetele au o atitudine relaxată față de fotografie, cred că și pentru că au încredere în mine și știu că nu le-aș pune niciodată într-o postură ridicolă. Fotografia e oricum super prezentă în viețile lor, e parte naturală din comunicare, din experiența fiecărui moment, mult mai mult decât a fost pentru mine, pentru generația noastră.

Eu din copilărie am doar câteva poze, făcute de fotografi profesioniști: una de la 4 ani, la mare, cu ai mei încadrați straniu fără cap și eu în centru, dezbrăcată și cu o maimuță pe umăr, una în parcul IOR cu mama și bunica, și una alb-negru cu mine călare pe un căluț de plastic sub care scrie „Voineasa 1990”, îmbrăcată cu fusta mea preferată.  Acum e totul mult mai natural. Urmează o generație de tineri care cresc documentându-și viața.  Abia aștept.

Ce ai învățat / înțeles mai bine despre felul în care ai copilărit și te-ai maturizat, fiind un observator al vieții celor patru surori?

Cred că e fain sa ai o familie mare, noi am fost puțini. Sunt singură la părinți, nu mi-am cunoscut decât o bunică. Familia Stepanek are zece copii. Asta înseamnă că orice problemă ai avea, cineva e mereu alături de tine, cu un sfat sau cu ajutor practic. În plus, petrec mult mai mult timp cu părinții lor, ceea ce cred că e foarte important.  Toți copiii sunt foarte bine crescuți, au mult bun simț și un sistem sănătos de valori. Nu sunt timizi și sunt foarte sinceri și puternici. Trăiesc într-un orășel, dar aproape de natură, alegându-și ce au nevoie din ambele lumi. Eu am copilărit în cartierele Balta Alba și la Lizeanu, în București, unde natura era ceva abstract.

Proiectul tău face parte dintr-o serie de proiecte foto-documentare construite în jurul familiei, toate având autoare femei. E primul proiect colectiv de fotografie documentară realizat exclusiv de femei. Cum s-a construit ideea proiectului ăstuia? E nevoie de un astfel de statement în fotografie, apropo de contribuțiile exclusiv feminine? Întreb fiindcă aș vrea să mă lămuresc dacă, la fel ca multe alte domenii, fotografia e la rândul ei dominată de bărbați sau dacă în fotografia românească e nevoie de „voci”  - mai bine zis ochi - feminine.

Da, la fel ca multe alte domenii, industria fotografică e încă dominată de bărbați, de bărbatul alb mai precis. E foarte important că de câțiva ani a început să se vorbească despre asta și lucrurile încep să se îmbunătățească, balanța începe încet-încet să se echilibreze. Women Photograph, o inițiativă lansată în 2017 pentru fotojurnaliste, monitorizează ziarele mari din State și încearcă să le tragă de mânecă. În iulie, de exemplu, în New York Times, din 92 de lead-uri pe prima pagină, 21 erau fotografiate de femei, în The Guardian, 7 din 92 etc. Dacă ne uităm pe lista de fotografi Magnum sau pe listele de câștigători World Press Photo, vedem că mai e cale lungă până la echilibrarea balanței. 

Dacă mă gândesc ce exemple erau când am început eu să fiu interesată de fotografie, îmi amintesc de 5-6 nume de fotografe într-o mare de bărbați. Dar ele m-au inspirat cel mai mult, pentru că am gândit ce tare, pot și eu! Și cumva fotografiile lor îmi vorbesc cel mai puternic și au rămas o sursă de inspirație importantă pentru că au continuat să facă lucruri incredibile: Alessandra Sanguinetti, Carolyn Drake, Sally Mann, Rineke Dijkstra, Jocelyn Lee, Olivia Arthur. Și apoi lista s-a mărit: Maja Daniels, Cristina de Middel, Laura Pannack etc. 

Ideea pentru proiectul ăsta de grup a venit după ce am aflat de povestea la care lucrează Annemarie Bălă care mi-a plăcut foarte mult și pe care eram foarte hotărâtă să găsim o formulă să o putem susține. M-am gândit că se potrivește cu povestea la care lucrează Roxi Pop și povestea la care lucrez eu, având acest numitor comun, al ideii de familie, de rădăcini, într-un moment în care România dezbătea fix conceptele astea și le întorcea pe toate părțile. Apoi am vorbit cu Daniela Groza, cu care voiam de mult să colaborez, și m-am apucat de scris aplicația către AFCN. 

Îmi doresc mult ca prin proiectele pe care le facem cu Centrul de Fotografie Documentară să direcționăm cât mai multe resurse către proiecte personale serioase, explorări pe termen lung care altcumva nu ar putea fi finanțate. E multă muncă administrativă pe care nu mă gândeam vreodată că o să o fac, și sunt, bineînțeles, lucruri care nu ies cum am fi dorit,  dar merită pentru că știu că în câțiva ani o să putem trage linie și o să fim bucuroși că am contribuit un pic la realizarea unor proiecte importante. M-am gândit că aș vrea să ofer exact ce îmi doresc și eu să primesc: susținere pentru a dezvolta un proiect personal, independent de orice constrângeri legate de subiect sau de stil. Cred că de acolo ies lucrurile care rămân și care contează. Gândindu-mă la fotografii care îmi plac, oamenii care au revoluționat mediul, nu îmi amintesc ce au lucrat la joburile pentru ziare sau reviste, știu proiectele lor independente, nebunești.  

Ioana Cîrlig este unul dintre cei mai importanți autori de fotografie documentară din România. În 2014, a primit Premiul I la Superscrieri, la categoria fotojurnalism, pentru proiectul „Young Mothers”, iar în 2015 a fost din nou câștigătoare, cu proiectul „Zâne”. Este unul dintre membrii fondatori ai Centrului de Fotografie Documentară și, de curând, editor foto la Scena9.

 


Acest material este realizat în parteneriat cu Centrul de Fotografie Documentară- proiectul unui grup de fotografi pasionați de fotografia documentară, care și-au propus să grupeze într-o arhivă digitală, alături de propriile proiecte, tot ce consideră reușit în fotografia documentară românească. 

Acest proiect este co-finanțat în 2017-2018 de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).

În aceeași serie, găsiți și:

FOTO Preview: Daniela Groza și „Cealaltă familie”

FOTO Preview: Lucian Bran pe urmele meteoriților din România

FOTO Preview: Bogdan Croitoru și delta dintre betoane

FOTO Preview: Cosmin Bumbuț și „Copilul lui Natural”

de

  • Andra MatzalAndra Matzal

    Editor. Jurnalist multitasking, navetist. Mai multe despre Andra, aici. O găsiți la andra@scena9.ro.

     

13 November 2018 ora 23:00


Tag-uri


X Revista Scena9