În urma burselor oferite cu un an în urmă, Centrul de Fotografie Documentară lansează în curând primele șapte albume din Colecția CdFD, prima colecție dedicată fotografiei documentare din România. Sunt în lucru 13 povești noi, 7 mini cărți foto și - încă o premieră pentru spațiul .ro -, primul proiect de grup de fotografie documentară realizat exclusiv de fotografe. Primele șapte albume din Colecția CdFD, vor fi lansate astă-seară, la expoziția „Inventar CdFD”, ce va avea loc la Rezidența BRD Scena9.
Ce însemnă pentru fiecare dintre noi acasă? Locul unde ne-am născut sau cel unde alegem să ne stabilim? Sau poate amândouă sunt acasă, dar în feluri cu totul diferite? Ce aflăm despre noi atunci când ne întoarcem în casa unde am copilărit și cum se văd de la depărtare lucruri care până nu demult ne erau atât de familiare? Sunt câteva dintre întrebările pe care le ridică și la care răspunde fotografa Roxi Pop, în seria Astăzi sunt acasă (despre care ați mai citit pe Scena9). Proiectul e, într-o oare care măsură, un jurnal tandru al vieții de zi cu zi în familie și în același timp o căutare - un fel de arheologie personală, documentată în imagini ale intimității. O parte dintre imaginile din această serie au fost publicate, timp de o săptămână, pe contul de Instagram al departamentului de fotografie de la The New Yorker. Am vorbit cu Roxi Pop despre călătoria care-a pus în mișcare această idee, despre descoperirile și dificultățile de care te lovești atunci când pui sub observație starturile cele mai personale ale propriei vieți.
Întrebări administrative: de când lucrezi la proiectul ăsta și cum s-a transformat de-a lungul timpului?
În vara anului 2015 urma să mă întorc acasă din Statele Unite, unde plecasem cu trei ani de zile în urmă, cu o bursă Fulbright, să studiez fotojurnalismul. Când am aflat că am luat bursa, eram șocată și nu îmi venea să cred că visul meu va deveni realitate. Eram la Cluj și am sunat-o repede pe mama să îi dau de veste. Țin minte până și în ziua de azi ce mi-a zis cu un glas ușor dezamăgit: “Nu? Ai luat-o? Nu, nu se poate! Roxi, felicitări puiule, mă bucur pentru tine, dar știi cum mă simt eu acum? O jumătate din mine se bucură, iar cealaltă plânge.” Cuvintele mamei m-au urmărit pe tot parcursul acestei călătorii. Când am plecat la aeroport, bunica îmi dăduse două pastile de distonocalm și una de xanax, să iau pe avion. Aveam 23 de ani, plângeam cu șuvoaie de lacrimi pentru că îmi era frică să fiu așa departe de familie, prieteni, de tot ce îmi era familiar. Aceleași șuvoaie de lacrimi, însă, le-am avut și la întoarcerea mea acasă. După atâta timp, acasă era acolo, în America: cu Diane - mama mea adoptivă, cu suport-grupul de prieteni, toți din țări diferite și departe de casă, cu verile de la Chautauqua, iar pe final cu Matt, Melyssa, Meira și Madelyn.
Când s-au împlinit cei trei ani, durata maximă pe care puteam petrece în State, eram obligată să mă întorc în România. În august 2015, lăsam toată viața mea de acolo ca să mă întorc acasă. Am luat în considerare sfatul lui Matt, fotograful pentru care lucram pe atunci: „Ia mult film cu tine și fotografiază fiecare clipă. Profită de fereastra de timp pe care o ai și care se va închide rapid. Vei vedea totul cu alți ochi.” Înainte să iau avionul de pe aeroportul La Guardia din New York, am făcut o vizita la cel mai mare magazin foto din State, B&H PHOTO, unde mă simțeam ca în filmul lui Tim Burton, Charlie și Fabrica de ciocolată. Cumpărasem vreo 40 de role de film lat. Era tot ce puteam să fac ca să mă pregătesc pentru ruptura ce avea să vină. În aeroport băusem un gin tonic și mă îmbarcam în avionul care urma să mă poarte în Germania, unde sora mea era însărcinată și mă aștepta ca să nască.
Tot procesul acesta de revenire a fost un șoc emoțional și de aici a început proiectul Astăzi sunt acasă / Today I am Home.
Spui că revenirea în țară ți-a schimbat considerabil felul în care îți privești familia și încerci să înțelegi acasă. Care ar fi câteva declicuri din astea, pe care le poți identifica? Ce ai simțit că vezi sau înțelegi mai limpede - ori măcar diferit - după ce te-ai întors?
Vreau să zic că mă așteptam să fiu bucuroasă pentru că sunt alături de părinți și bunici, însă aveam un puternic sentiment de alienare, nu doar legat de familia mea, dar față de toată cultura de aici. Nu mai eram obișnuită cu fețele triste, posomorâte de pe stradă, cu griul orașelor și al oamenilor, cu orașe europene cu mijloace de transport în comun, cu centre istorice, cu hispteri, cu oameni mândri. Nu mai eram obișnuită nici cu nepolitețea, resemnarea, discuțiile despre corupție și negativismul oamenilor din jurul meu. Simțeam că mă sufoc și că nu îmi găsesc locul.
Era toamna lui 2015 când am decis să petrec o perioadă cu ai mei la Mediaș, să mă apuc de școala de șoferi și să stau până simt că îmi revin și îmi dau seama încotro s-o apuc. Am început să fac poze încercând să înțeleg cum sunt eu acasă, cum sunt ei, cum trăiesc, ce valori au și cum ne vedem reciproc. Eram uimită de universul pe care familia mea l-a creat: un fel de paradis natural construit prin foarte multă muncă. În State Unite, rar vedeai pe cineva să grădinărească, or ai mei din asta trăiesc și cu asta se hrănesc. Mănâncă ce produc și vând la piață ce e în plus. Am redescoperit legătura cu pământul, m-am reapucat și eu de grădinărit. Când nu grădinăream, fotografiam și viceversa. Era un fel de terapie și reconectare. Cumva trebuia să ne cunoaștem, ei să vadă cine am devenit, iar eu să văd cum au îmbătrânit. Fețele lor trebuiau să fie reîntipărite în memoria mea, dar și pe peliculă. Totul trebuia fotografiat pentru că totul era nou, cu bune și rele.
Proiectul tău e o explorare a intimității, și-mi imaginez că într-un fel familiaritatea asta face lucrurile mai ușor pentru un fotograf. În același timp, sunt convinsă că tocmai datorită acestei apropieri, pot apărea probleme, dificultăți, întrebări noi, specifice. Care ar fi cele mai delicate probleme de care te lovești atunci când documentezi propria familie și spațiul cel mai intim?
Intimitatea cred că pot s-o obțin într-un timp relativ scurt și cu persoanele pe care nu le cunosc, pentru că sunt deschisă, iar oamenii simt lucrul acesta. Cred că dacă îmi pun viața pe tavă și sunt sinceră, cel care e fotografiat tinde să facă și el la fel, sau cel puțin îmi dă o părticică sinceră dintr-a lui care contribuie la intimitatea pe care privitorul o va avea cu persoana fotografiată.
Cu familia e delicat tocmai pentru că sunt în familie, deja am acces, deja sunt înăuntru și riscul e ca uneori să uit să mă deschid și eu, așa cum aș face-o cu un străin. În familie, încă de la început am (re)acționat la ce era în jurul meu și de multe ori sunt întrebată de ce pozez un anumit moment, care e valoarea lui, de ce merită înregistrat și împărtășit cu alții.
Pe parcursul acestor ani, pot să zic că m-am readaptat și mă simt din nou acasă aici, în România, iar asta mă face să mă simt și mai sigură pe mine și să „iau” și mai mult din jurul meu. Provocarea este această limită pe care simt uneori că ar trebui să mi-o impun din motive etice, precum și răspunsul la întrebarea: ce fotografiez și ce nu? Să fac poză cu bunica la azil sau cu Mama-Fica atunci când doarme? Eu aș fotografia momentele cele mai intime pentru că ele transmit cel mai mult și apropie privitorul de subiect. Însă vor ei să împărtășească această intimitate cu lumea întreagă? E o întrebare pe care mi-e teamă s-o adresez, pentru că îi bănuiesc răspunsul.
De multe ori forțez această limită. Pentru a avea totuși un echilibru între ce vreau eu și ce vor ei, fac și pozele pe care ei mi le cer. Astfel, procesul de fotografiere a devenit o colaborare, și cred că de-a lungul anilor și ei au început să se obișnuiască cu mine și cu camera, ca fiind o singură persoană. Dar ar fi interesantă o discuție cu ei despre cum se simt când îi fotografiez și cum este să crești și să trăiești cu un copil fotograf.
Spui că seria asta a un proiect de căutare a propriei identități. Cum funcționează procesul ăsta, în cazul tău - cum ajunge fotografia, unde obiectivul e orientat spre afară, să reflecte lumea dinăuntru?
Cred că sunt la vârsta maturizării și de aici vine și nevoia naturală de a-mi căuta identitatea. Când am revenit în țară aveam 26 de ani, acum am 29. Revenirea m-a făcut să reflectez asupra a ceea ce am devenit. A fost un context propice pentru această reflecție. Oricum suntem într-o continuă devenire în viață, dar cred că e important să știu ce am la bază. Atunci am început să cercetez locul de unde am plecat, dar nu atât locul, cât oamenii care m-au format și valorile pe care mi le-au dat. Așa am descoperit legătura cu pământul. Familia mea e foarte legată de pământ, făcând agricultură. De la bunica am luat iubirea pentru oameni, povești și o anumită nostalgie pentru viață și timpul care trece. Toată familia mea are o sensibilitate aparte - sunt foarte empatici și emotivi. Toate astea se regăsesc în mine, respectiv în fotografia mea. De multe ori, oamenii îmi spun că imaginile pe care le fac sunt în primul rând pline de emoție. Sunt directe și simple. Cred că simplitatea e greu de dobândit. Trebuie să dau multe deoparte ca să ating acea esență a lucrului fotografiat. Pentru mine fotografia e forma de expresie a ceea ce trăiesc.
Care crezi că ar fi cele mai relevante schimbări în felul de a gândi și practica fotografia, petrecute după bursa ta în SUA și munca într-un cu totul alt context cultural?
Cred că cel mai mult am învățat cum să lucrez cu oamenii. Când am plecat la studii în State, deja stâpâneam tehnica fotografică, iar școala de acolo s-a axat mult pe cum să reușești să te apropii de oameni pentru a le putea spune povestea într-un mod cât mai sincer. Am învățat și cum să leg o serie de imagini pentru a construi o narațiune vizuală. Iar pe final, în stagiu de practică cu Matt Eich, un fotograf pe care eu îl apreciez foarte mult, am învățat cum să fiu sinceră cu mine și să îmi descopăr vocea interioară în calitate de fotograf. Am descoperit fotografia pe film și am realizat că formatul pătrat este cel mai potrivit pentru modul în care eu văd. De asta fotografiez pe film lat cu o cameră din anii 70.
Am mai învățat să fac diferența dintre proiecte comerciale, care îmi asigură un venit, și proiectele personale, pe care le fac pentru sufletul meu. Legat de industria fotojurnalismului, cea din România e foarte diferită de cea din State. În primul rând, la noi nu prea există, pe când acolo aveam șansa să lucrez pentru publicații care încă mai spun povești. Pe lângă DoR și Scena9, nu știu publicații care să publice fotoreportaje sau chiar proiecte de fotografie documentară. Din acest motiv e greu să practic ceea ce am învățat, însă îmi folosesc cunoștințele din fotojurnalism pentru joburi comerciale. Mai e și etica fotografică - foarte importantă în State: să ai acordul persoanei fotografiate și să nu manipulezi realitatea, încercând să faci o reprezentare demnă a subiectului, indiferent de mediul din care provine. Asta aduce în discuție și stereotipurile vizuale pe care fotografii pot să le formeze sau să le perpetueze.
Cred că sunt multe aspecte pe care noi, creatorii de imagini, fotojurnaliști sau fotografi documentariști, trebuie să le avem în vedere. E vorba de mai mult decât să faci o fotografie bună, e vorba despre ce face mai departe acea fotografie și cum afectează sau influențează atât viața oamenilor fotografiați, cât și opinia privitorului.
Care ar fi cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat lucrând la proiectul ăsta?
E greu să spun lucrurile pe care le-am învățat lucrând acest proiect. Cred că am descoperit universalitatea pe care o are o poveste personală și puterea de a aduce oamenii mai aproape de mine. Altfel, este un continuu proces de învățare despre ceea ce înseamnă să lucrez cu oameni atât de apropiați, cărora trebuie să le explic de ce îi fotografiez. Am mai învățat să negociez anumite situații. Am devenit mai empatică și mai răbdătoare. Empatia e necesară pentru a înțelege punctul lor de vedere atunci când nu vor să fie fotografiați, iar răbdarea e necesară pentru un proiect de lungă durată cum e acesta.
Am învățat să accept schimbarea în trăirile mele. Uneori îmi doresc să am prospețimea vizuală pe care am avut-o atunci când am revenit în țară, ceea ce e imposibil. Așa că fotografiez în continuare explorând întrebările pe care le am în prezent legate de familie: cum te pregătești pentru moartea bunicilor, cum trăiești o relație la distanță cu sora ta, de ce familia pentru noi români e atât de important să fie unită și cum e să trăiești într-o altă țară departe de familie, venind din această cultură?
Roxi Pop a studiat fotojurnalismul cu o bursă Fullbright în America, de unde s-a întors cu experiență foarte valoroasă, dar și cu întrebări pe care le-a urmat în proiecte personale de fotografie. A documentat, printre altele, povestea din jurul exploatării de la Roșia Montană, viața într-o tabără educativă de vară pentru adulți și legăturile delicate dintre oameni, fie că se cunosc de-o viață sau de-abia s-au întâlnit.
Acest material este realizat în parteneriat cu Centrul de Fotografie Documentară- proiectul unui grup de fotografi pasionați de fotografia documentară, care și-au propus să grupeze într-o arhivă digitală, alături de propriile proiecte, tot ce consideră reușit în fotografia documentară românească.
Acest proiect este co-finanțat în 2017-2018 de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
În aceeași serie, găsiți și:
Foto Preview: Dacii, românii și Petruț Călinescu
FOTO Preview: Annemarie Bala în căutarea unei familii pierdute
FOTO Preview: Ioana Cîrlig și nimic de care să te temi
FOTO Preview: Daniela Groza și „Cealaltă familie”
FOTO Preview: Lucian Bran pe urmele meteoriților din România
