„Oriunde o să vezi blocuri comuniste, o să găsești și garaje”, îmi răspunde un tip care trebăluiește pe lângă un garaj din Caransebeș la întrebarea „Unde mai găsesc garaje prin oraș?”. Răspunsul lui e corect, dar e valabil doar pentru un anumit tip de orașe de provincie. Cel puțin pentru cele monoindustriale, a căror glorie a apus, se aplică fără greșeală.
Mă învârt prin țară să documentez viața din garajele din jurul blocurilor și, când ajung într-un oraș nou, nu îmi ia mai mult de câteva minute să le descopăr. Sunt peste tot. Am început de anul trecut o documentare despre rolul garajelor în viața oamenilor care locuiesc în blocurile construite pe vremea comunismului. Am plecat de la ideea că un garaj mic umple o nevoie mare, diferită de la om la om, dar care se poate înscrie în cateva categorii mari: depozitare, socializare, mestesugăreală/cârpeală/hobby-uri, bucătărie de vară și atelier pentru murături sau cramă de vin. În afară de depozitarea mașinii, evident, scopurile garajului au depășit demult menirea inițială și au devenit locuri unde poți face ce nu ai cum sau nu ți-e permis în apartament.
Am mers din vest spre sud, de la Deva spre București. În România viața la garaje e diferită de cea din Moldova: în primul rând, grupările de garaje sunt mai mici, de ordinul zecilor la un loc, și nu au o latură socială atât de clară. În orașele mari au dispărut aproape în totalitate, presiunea imobiliară le-a ras și oamenii s-au trezit cu murăturile în stradă.
În Republica Moldova, unde am început proiectul, lucrurile sunt așezate pe picior mai mare ca la noi: sunt locuri cu sute de garaje la un loc, poate chiar mii. În Chișinău sunt cartiere de garaje, unele etajate, cu destinații de o diversitate ce depășește imaginația: pub, muzeu al calculatoarelor din anii ’80 - cu exponate funcționale, magazin de pește proaspăt, doi politiceni care discută, păziți la intrare de un bodyguard, ascunzătoare pentru câteva kilograme de uraniu găsite de poliție.
„Suntem ca pe un vas de război aici”, îmi spune unul dintre participantii unei zile de naștere la un garaj din Chișinău – „Femeile nu ajung aici, nevestele adică. Suntem liberi și nu ne bate nimeni la cap”. Dar câteva rânduri de garaje mai încolo dau de un echipaj exclusiv de femei. O mână de gospodine serbează ultimele zile libere ale vasului fără căpitan. Soțul uneia dintre ele, care e plecat în Rusia la muncă, urmează sa se întoarcă curând. În Chișinău mi s-a părut că, pe lângă orice altă utilizare, garajul are o funcție socială. Aici ies oamenii în oraș – unii în șlapi, pentru că ies câțiva metri în fața blocului, alții vin din celălalt capăt al orașului pentru petreceri. Pâcla deprimantă și clonată tip copy/paste a blocurilor comuniste (aceeași ca la noi, și neschimbată de când o știm) e găurită de prezența veselă a grupărilor de garaje. Aici , lumea se distrează, își urmează hobby-urile, visează, trăiește. Natura învinge betonul, nu ai cum să nu te gândești când vezi cum vița de vie care iese din asfalt îmbracă garajul, iar în curând treaba asta va însemna o sută de litri de vin, poate mai mult. Să stai într-o mare de beton, la bloc, și să ai vinul tău, făcut din garaj la garaj, mi se pare o victorie.
Viața asta din jurul garajelor din Chișinău mi-a inspirat însă mai degrabă rezistență decât sărăcie: vrem sa facem lucrurile așa cum știm noi, nu cum ne sunt vândute. Vrem să mâncăm și să bem la garaj, nu la fast food.
Proiect în desfășurare. Această documentare a fost co-finanțată de Administrația Fondului Cultural Național și Ordinul Arhitecților din România.
