Film / Cinema

„Himera” – Omagiu lucrurilor nevăzute

De Alexandra Florescu

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 22 aprilie 2024

Un film ca o poveste magică dintr-o frescă antică ascunsă sub cimentul orașelor italiene. 


Regizoarea italiană Alice Rohrwacher se impune încet, dar sigur, ca una dintre cele mai interesante povestitoare din cinemaul contemporan. Cu fiecare film, de la Corpo Celeste / Heavenly Body (2011) la Le meraviglie / The Wonders (2014, Grand Prix la Festivalul de Film de la Cannes) până la Lazzaro Felice / Happy as Lazzaro (2018, câștigător al Premiului pentru Cel mai Bun Scenariu la Cannes), limbajul ei cinematografic s-a îmbogățit și s-a maturizat, așezându-se într-o matcă a depășirii materialismului – prin vis, imaginație, joacă, spiritualitate.

În Himera / La chimera, Rohrwacher ajunge la o formulă mai aproape de poveștile din  frescele ascunse sub cimentul orașelor italiene decât de previzibilitatea liniară a narațiunilor moderne sau, în egală măsură, de imprevizibilitatea experimentală. 

Toscana anilor ‘80 abia ghiciți din câteva tușe și, în centrul mișcător al țesăturii, Arthur (Josh O’Connor), un englez abia eliberat din pușcărie, parte dintr-un grup de tombaroli (hoți de morminte), înzestrat cu un dar aparte: să găsească locurile unde sunt îngropate camere funerare etrusce. Sceptic la început să se lase iar atras în comerțul cu antichități furate, redevine un vânător de comori, ca un soi de Indiana Jones melancolic și de-glamorizat, din cauza datoriei față cumpărătorul lor, Spartacus, care îl scosese de la închisoare, dar și din cauza atracției himerice a trecutului. Pe Arthur, de fapt, îl bântuie  Beniamina, iubita pierdută-nu-se-știe-cum, pe care o visează și cu ochii închiși, și cu ochii deschiși, și fiica Florei (Isabella Rossellini), o aristocrată auto-exilată într-un palazzo de pe care opulența s-a scorojit demult. Arthur mai leagă și o prietenie improbabilă cu Italia, soprană aspirantă, ucenica și slujnica Florei, prezența cea mai vie și mai colorată din viața lui pentru o vreme. 

Cheia întregii construcții a filmului este stratificarea lumii noastre, tematizată în dezgroparea, la propriu, a trecutului: Italia lui Alice Rohrwacher este sediment de civilizație peste sediment de civilizație, trecut peste prezent peste viitor, ca niște vase comunicante. Arheologia, inextricabil legată de tărâmurile italiene; trecutul, inextricabil legat de Euridice-Beniamina pentru Arthur; moartea, inextricabil legată de viață prin memorie, și spiritualitatea, inextricabil legată de profan prin imaginație și visare. Filmul e plin de variații pe aceste dualități și de aici îi vine efectul incantatoriu (formal, narativ), dar și actualitatea (politică). Într-un moment când istoria (ne) bombardează (la propriu) prezentul, iar arta răstoarnă tot mai acut și convențional reprezentările asupritor-asuprit/centru-margine, Himera vine cu o puritate acaparantă a poveștii și cu o libertate formală dezarmantă.

Am vorbit mai sus de construcția filmului ca o tapițerie, la fel de bine se poate vorbi de o construcție-palimpsest, în dialog și citat permanent cu istoria filmului și cu alte forme de povestire: look & feel-ul de anacronie veselă, combinația de neorealism italian cu realism magic, personajele colective felliniene (gașca veselă de tombaroli în secvențe infuzate de vodevil, fiicele-gaițe ale Florei, care vorbesc numai la unison despre spolierea mamei), Isabella Rossellini ca artefact prețios în istoria imaginii, Italia jucată de Carol Duarte ca un omagiu pentru regina indie Miranda July, urmăririle poliție-hoți în fast motion ca omagiu la comicul filmelor mute, trubadurii locali care cântă aventurile hoților de morminte, mutând povestea spre morală și ritual comunitar. Și încă Josh O’Connor care l-a jucat înainte pe Lawrence Durrell în The Durrells, alți europeni ce descoperă un paradis al trecutului, de data asta pe insula Corfu; secvențele din lumea infracțională a dealerilor de artă conduși de Spartacus, care aduc a scene de James Bond sau Indiana Jones bufe, setting-ul de Wes Anderson al afacerii cu artefacte furate ascuns într-un cabinet veterinar. 

O singură dată regizoarea ne mută cu totul în lumea de dinainte de imagine și de privire, revelând-o în toată puritatea ei: când tombarolii, în frunte cu Arthur, deschid un templu etrusc al unei zeițe a vânătorii. Frescele delicate încep să se estompeze de cum pătrunde aerul, la fel ca tablourile din catacombele Romei lui Fellini. 

Imaginea realizată de Hélène Louvart se joacă cu perspectivele, se învârte, ne întoarce cu susul în jos, schimbă formatele (din 16mm în Super 16 și în 35mm), infuzează totul de un kodak-feel. Toate cele de mai sus sunt revelații post-vizionare, pentru că filmul nu alunecă deloc în gimmick sau în etalarea virtuozității; libertatea formulelor se contopește organic cu ideea de stratificare a realității și a imaginilor. 

Un film care are în centru relația noastră cu trecutul nu are cum să nu fie politic fără să cadă în derizoriu descriptiv. Alice Rohrwacher știe să pună lumina pe comunități vesele și solare, dar precare, călcate în picioare de tăvălugul individualismului și al consumerismului. Și ce întrebare e mai acută decât „Cui aparține trecutul?”. Obiectele funerare antice le aparțin morților (care năvălesc în tren peste Arthur, cerându-le înapoi), relicvele aparțin statului italian sau sunt surse de venit alternative pentru cei săraci sub pământurile cărora sunt presărate. Artefactul pe care cade privirea prezentului e dezvrăjit de ritual și devine marfă, bun de consum: asta spune scena în care hoții de morminte și acoliții lui Spartacus se ceartă pe capul statuii zeiței etrusce, arătându-și dinții ca lupii în fața prăzii, scenă punctată de tristețea pe care i-o provoacă lui Arthur decapitarea, din sete de bani, a  ceva de o asemenea frumusețe, nemenită lumii. Cui îi aparține stația de tren Riparbella, acum abandonată? Tuturor, adică nimănui, răspunde Flora, iar Italia o ocupă împreună cu alte mame și cu copiii lor, transformând-o din relicvă urbană în cămin comunitar pentru cine are nevoie de un acoperiș deasupra capului. Ce comentariu mai convingător împotriva materialismului coroziv al lumii noastre decât un omagiu adus lucrurilor nevăzute tocmai prin imaginile de pe un ecran?

Himerele lui Arthur sunt lucrurile trecutului, pe care le readuce la viață doar dacă le dezgroapă și le atinge cu privirea (pe cele văzute, îngropate, cu ochii trupului, pe cele nevăzute, cu ochii sufletului). Firul roșu care îl trage dincolo și dincoace e chiar firul de lână desprins din rochia de vară a Beniaminei, când îl scoate din groapa unde fusese îngropat de viu; păcatul e plătit în oglindă, Arthur ajunge și el o relicvă acoperită de pământ, dar iertarea (și ieșirea din infern) vine din iubire. Trezindu-l pe Arthur din somn, un controlor de tren îi spune „Îmi pare rău, dar nu veți afla niciodată cum se termina visul”; așa e și Himera, un film care nu se termină odată cu ultima imagine, chiar dacă amintirea lui se va estompa cu trecerea timpului, ca păsările din fresca templului când intră în contact cu aerul prezentului.

Himera e în cinema din 19 aprilie. Vezi unde îl poți vedea aici

22 aprilie 2024, Publicat în Arte / Film /

Text de

  • Alexandra FlorescuAlexandra Florescu

    Account manager cu două pisici, abonamente la toate canalele de streaming și la cinema Elvire Popesco.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK