Realizatorii de comedii semi-populare Éric Toledano și Olivier Nakache se agață în noul lor Une année difficile/Un an dificil – acum în cinematografe – de una dintre cele mai urgente cauze politice: climatul. Dar rezultatul vorbește mai mult despre neputințele genului – și ale oamenilor – decât despre happy end.
Doi pungași simpatici, Albert și Bruno (Pio Marmaï și Jonathan Cohen), decid să se alăture pe nepusă masă unui grup militant pentru acțiune climatică. Văd în asta posibilitatea de a scăpa de sărăcie (Albert doarme în aeroportul unde lucrează), apoi – după ce constată că nu prea le iese pasiența: mâncarea gratis de la reuniuni e alcătuită din resturi expirate și produse pe care nu le vrea nimeni –, văd în asta posibilitatea de a-și ocupa timpul: măcar atât. Toledano și Nakache se joacă aici cu ideea că o minciună repetată de suficiente ori ajunge să aducă a adevăr. Așa se face că protagoniștii devin tot mai implicați în acțiunile lor – opresc traficul prin Paris, varsă apă colorată în roșu pe trepte etc. –, în aceeași măsură în care se asigură că le iese și lor ceva profit. Pentru băieții deștepți ai momentului, cauza climatică e noua vacă de muls.
În general, satira e importantă, utilă pentru bunul mers al societății. Dar în cazul de față, unde intuițiile sale sfârșesc prin a face numeroase victime colaterale – însăși ideea de a-ți păsa de viitor e discreditată prin inadvertență –, s-ar putea ca, vorba englezului, gluma să fie pe cineaști, nu pe personajele lor. Căci Une année difficile nu e despre distanța, mereu fragilă, care îi separă pe militanții reali de oportuniști. Oarecum auto-reflexiv, e despre neputința de a-ți păstra sobrietatea – de a nu aluneca în poante – atunci când la mijloc apare un ideal mai mare decât propriul burdihan ghiftuit. Între cineaști și cei doi protagoniști prinde să se nască, astfel, un fel de corespondență mai puțin inocentă decât s-ar crede: ambele cazuri țintesc acest oportunism de a anexa o cauză „progresistă” și a o deturna cinic înspre propriul avantaj, apoi se înnămolesc în contradicția pe care au pus-o în mișcare.
Cu alte cuvinte: nu asta e, deja, filmul în sine – o grefare din mers pe ceea ce, astăzi, prinde? Nu asta e practica deja încetățenită a lui Toledano și Nakache – aceea de a prelua un material considerat „actual” și a-l prelucra prin trucuri cinematografice vechi de când lumea (câteva gaguri, niște tropi melodramatici bătătoriți etc.)? Asta se întâmpla chiar și în Intouchables (2011), cel mai mare succes al lor. Numai că, de la acel film înduioșător și zaharist și până acum, a intervenit necesitatea sarcasmului, a râsului cinic – semn că prea puțini, în sală, mai cred azi într-o ipotetică salvare a lumii, căreia îi preferă hazul de necaz, oricât de acrit și sceptic.
Există, desigur, o libertate a artei de a face mișto de Bine: e ceea ce a dat naștere, recent, unui film foarte interesant precum Don’t Look Up (2021), trendsetter-ul acestei direcții despre omenirea care petrece în fața apocalipsei. Însă există, la fel de evident, și o limită – sau, cel puțin, ar trebui să existe: ceva de ordinul unei morale care – la nivel de mizanscenă –, să facă simțit un decalaj între conținutul filmului și privirea sa. Or, aici, cele două se identifică până la confuzie. În felul în care e regizat acest Une année difficile, totul – de la scenariu la montaj – trimite înspre o diminuare a luptei în chestiune, o luare în bășcălie complet dezarmantă. E limpede că, pentru cineaști, atât militantismul, cât și contrariul său – abandonul în brațele consumului – sunt două atitudini sub ei: ajunge să privim secvența în care filmează o hoardă de clienți care rup ușile unui magazin de Black Friday și se bat între ei – în slow motion și pe muzică de Jacques Brel – pentru câte-un TV cu ecran plat. Inteligența speculativă a filmului nu zboară mai sus de atât: totul e balet publicitar în care se strecoară un gând subțire („oamenii sunt niște animale”, de pildă), ilustrat de o serie de imagini care să sublinieze faptul că regizorii, prin contrast, „nu sunt așa”.
Să zicem însă că această atitudine a consumerismului e reprobabilă; că filmul, cu alte cuvinte, e împotriva sa. Deși, ca procedeu regizoral, chestia e fumată de mult în cinemaul festivalier, o putem ierta amintindu-ne de originile grand public ale inițiativei. Să ne uităm, atunci, la cum sunt filmate secvențele activismului pro-climat. Ce descoperim? Aceeași chestie: muzică din belșug și imagini generice care transformă povestea într-un spectacol cu bâțâială din picior. Nu pentru că așa ceva ar fi cool – ci pentru că altfel devine nedigerabil în ochii cineaștilor. Filmul nu poate figura miza politică a acțiunii, rămâne la stadiul în care totul e pretext de mișcare și adrenalină. Acești activiști se zbenguie cu atât mai tare cu cât gândesc mai puțin.
E toată diferența dintre acest film și o mostră de cinema altminteri la fel de vibrantă, dacă nu și mai și, precum 120 battements par minute/120 de bătăi pe minut (2017), al lui Robin Campillo. Acel film era la rândul său interesat de prezența în lume a unei organizații activiste care indigna Franța „normală” – mă refer la ACT UP, pionierii responsabili cu asigurarea unei vizibilități pentru bolnavii de SIDA în anii ‘90 –, dar transforma dinamismul fizic într-o celebrare a ființei întregi, într-o exhibare fără rușine a corpului, o tartă azvârlită în moaca burgheziei reacționare, blocate în poziții scorțoase și moraliste. Fix contrariul acestei priviri de-responsabilizante, care face din militanții pro-climat un fel de gașcă de puștani infantili, care perturbă ordinea just for fun.
De altfel, merită să medităm o clipă asupra acestor filme fatalmente „progresiste” – fiindcă dă bine – care nu găsesc altă soluție, pentru a vorbi despre impasul contemporan, decât batjocura facilă a aplombului tineresc în numele politicului: cu toții, altfel spus, sunt niște spălați pe creier, niște radicalizați. Cei mai mari aliați ai acestor escroci umani, prea umani care sunt Albert și Bruno sunt chiar cineaștii: simțim cum ei „pot înțelege”, la o adică, ideea acestui fals, acestei trădări. De ce, altminteri, s-ar mai chinui filmul să ni-i facă atât de plăcuți în defectele lor, mai ales în comparație cu prostovanii de militanți? Și de ce scenariului îi e imposibil să refuze cea mai obosită poveste de dragoste – insul viclean și climatosceptic, dar totuși sufletist de modă veche, care se amorezează de această Greta Thunberg seducătoare și robotică (Noémie Merlant)? Nimeni care să dea doi bani pe climă – pare să zică filmul – în absența unui obiectiv imediat, egoist și mult mai palpabil. Motorul filmului e drama râncedă a bărbatului care profită de naivitatea femeii – orbirea activistă ține aici locul orbirii „par nature” a starurilor hollywoodiene de odinioară – pentru a-și satisface propriile nevoi.
Către final, în timpul unei acțiuni în care un avion e oprit pe pistă de militanți, pornește din fundal piesa The End de la The Doors. Greu de stabilit dacă filmul se bazează pe o pretinsă ignoranță colectivă și are tupeul să se pună pe același taler cu Apocalypse Now (1979), unde vocea lui Jim Morrison plutea peste un peisaj vietnamez distrus de bombe și elici de elicopter – sau dacă, dimpotrivă, e cel mai in your face comentariu referitor la necesitatea de a depăși acel cinema al megalomaniei, fiindcă apocalipsa, oricum ai da-o, e deja aici. Trebuie să le dăm dreptate cineaștilor dacă chiar au fost vizitați de acest gând – dar nu acesta e filmul-antidot la vechea risipă.
