Carte / Rasism

Interior zero

de Mihnea Bâlici

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 23 ianuarie 2023

Urmărind povestea unei femei de culoare din Londra ce lucrează în mediul bancar, romanul Assembly al Natashei Brown (tradus la noi de Ana-Maria Scarlat la editura Curtea Veche în 2022, sub titlul Adunare) reușește, într-un spațiu extrem de restrâns, să ridice toate problemele care leagă rasa, clasa și genul în societatea britanică. Doar că aceste probleme nu sunt niciodată aprofundate, ci legate superficial prin câteva tertipuri formale.


Relația Regatului Unit cu imigranții, cu minoritățile rasiale și, în special, cu trecutul său colonial este una cât se poate de meschină. E destul să ne uităm la reacțiile pe care mass media a avut-o la moartea Reginei: un fel de reverență ciudată față de monarhie, față de funcția „civilizatoare” pe care a avut-o ea atât la nivel național, cât și în Commonwealth. Adunare, debutul în proză al autoarei britanice Natasha Brown, nu face decât să scoată în evidență ce înseamnă să fii o persoană de culoare într-o societate a cărui „rasism cu față umană” încă persistă în cele mai subtile mecanisme ale vieții sociale: la mediul de muncă, în relațiile de dragoste, în limbaj sau în spațiul public. Ori chiar pe Internet, pentru că la un moment dat scriitoarea transcrie următorul tweet postat (și șters) de Trezoreria regală în 2018: „Iată surprinzătorul #VerdictDeVineri. Milioane dintre voi au ajutat la încetarea comerțului cu sclavi prin taxe”. Este însăși întoarcerea refulatului. Așadar, aceste probleme sunt urgente, iar un roman ca Adunare este important. Dovadă stau nominalizările primite de la publicare până acum, expuse vizibil pe coperta de la Curtea Veche. În câteva zeci de pagini – scrise într-un stil fragmentar, dar totodată precis, după cum observă și Holly Williams într-o recenzie pozitivă din The Guardian –, Brown radiografiază, bullet cu bullet, aproape tot ce se poate spune despre tema rasismului în UK.

Cu toate acestea, nu pot să nu observ urmele unei rețete: un plot de miniserial Netflix își face apariția printre încercările de experimentare cu formula narativă. Modul prin care Natasha Brown a evitat clișeul a fost printr-o „spargere” eliptică a poveștii, ce se intercalează de multe ori cu fragmente eseistice, amintiri personale sau chiar pasaje lirice. Efectul global este cel de colaj, pe care îl consider intrigant: mă bucură oricând tentativele de dispersie a normelor realiste. Așadar, critica mea nu se îndreaptă împotriva formei, nici măcar împotriva scurtimii romanului. Până la urmă, lacuna și autocenzura sunt parte din programul identitar: „E incredibil, chiar / și în aparenta intimitate a gândurilor mele / mă simt / (încă) / forțată / să limitez ce vreau să spun”. Cred, în schimb, că autoarea nu a explorat suficient câteva arii tematice de maximă importanță pentru proiectul ei, ce au fost expuse doar de fațadă în nuvelă: munca propriu-zisă în multinaționale, efectele schimbării clasei sociale și, cel mai important, fețele multiple ale imigrației.

Adunare

Natasha Brown, traducere de Ana-Maria Scarlat
Curtea Veche
2022

Când citim o ficțiune de această factură, mi se pare important să avem în vedere despre care generație de imigranți vorbim: între prima (cea a muncitorilor proaspăt veniți pe meleagurile londoneze), a doua (cea a copiilor acestor imigranți) și, în fine, cea de-a treia (ca în cazul protagonistei din Adunare) există niște diferențe ce merită să fie constant explorate și chestionate. Eroina de origine jamaicană a cărții – de altfel, prima din familia sa cu o educație formală consistentă – vrea mobilitate socială: adică răscumpărarea simbolică a tuturor anilor de „căutare necontenită, fără compromisuri” prin care a trecut comunitatea sa. Astfel, această „verișoară englezoaică” – după cum se autoproclamă ironic naratoarea – ajunge să se angajeze la una dintre băncile mari din Londra. Evident, naratoarea își conștientizează poziția de clasă și subliniază cinismul îngrozitor din spatele acestei mișcări profesionale: „Înțelegeam ce sunt băncile. Mașinării nemiloase și eficiente de făcut bani cu un produs secundar de mobilitate socială. Serios, ce altă industrie mi-ar fi oferit aceeași șansă? […] Dădeam la schimb viața mea pentru o fărâmă din confortul clasei de mijloc”. Nu e nimic de judecat în decizia personajului. Capitalismul ne împinge pe toți, invariabil, în ghearele lui Moloch: „Principala mea problemă este sărăcia, nu rasa”. Dar cum vorbești despre asta din interiorul industriei?

Evident, într-un mod critic. Doar că această critică se dovedește a fi destul de schematică. Mă întorc aici la povestea de tip Netflix despre care vorbeam (pentru că serialele Netflix vin și ele cu un pachet digerabil de critică socială). Romanul prezintă participarea naratoarei la o petrecere extravagantă ținută de părinții iubitului său alb și bogat. Grosso modo, trama este porționată în trei etape: o introducere lapidară, drumul cu trenul din Paddington până în Newbury și, în cele din urmă, întâlnirea cu familia privilegiată a consortului. În cadrul scenei din urmă, putem observa o serie de interacțiuni stânjenitoare, în care tatăl bărbatului încearcă să își mascheze conservatorismul de dragul aparențelor, iar fiul ipocrit își dă ușor-ușor arama pe față: „În autobiografia sa imaginară, această relație va fi redusă în cele din urmă la o propoziție, cel mult două. O dovadă neconvingătoare a deschiderii, a talentului său pentru construirea unor poduri culturale între lumi. / Totul este o tranzacție”. Pe de o parte, această atitudine circumspectă mi se pare valoroasă. Pe de altă parte, soluționarea ei are un iz melodramatic. În timpul care se scurge bruiat peste acest scenariu recognoscibil, anumite secvențe fac trimitere la descoperirea faptului că protagonista are cancer. Plimbându-se pe dealurile rustice din spatele vilei iubitului său, femeia decide să nu urmeze niciun tratament și își acceptă moartea, cu gândul de a-și oferi toată averea surorii sale mai mici. Resemnată în fața acestui pact semi-suicidal, personajul spune „da” cererii în căsătorie venite pe nepusă masă din partea iubitului. Apoi, amândoi se sărută înconjurați de clinchetul paharelor de șampanie.

Iar aici se termină cartea. Din păcate, pentru că aceasta putea să ofere mult mai mult decât o poveste ce pornește pe un ton critic tranșant, dar sfârșește prin a avea în prim-plan, conform motto-ului din Eclesiastul, „deșertăciunea” succesului. Cel mai rău îmi pare că Natasha Brown a deschis o poartă foarte interesantă într-una dintre subsecțiunile din carte, doar pentru a o închide definitiv pentru tot restul poveștii. În „Cum stau lucrurile”, microfonul narativ le este înmânat unor imigranți africani de primă generație, care deplâng discriminarea (subtilă și sistemică) din Regatul Unit. Ei i se adresează naratoarei: „Vreau să zic… ei, știi tu. Bineînțeles că știi, înțelegi. Înțelegi într-un fel în care englezii nu pot s-o facă”. Este neclar dacă naratoarea include această frază ironic sau nu, însă mi se pare că e singurul moment care complică (într-un sens bun) firul identitar al nuvelei. Din păcate, acesta își reia imediat traseul predictibil.

23 ianuarie 2023, Publicat in Arte /

text de

  • Mihnea BâliciMihnea Bâlici

    Student la Litere în Cluj-Napoca. Scrie cronică literară și poezie. Este redactor-șef la Revista Echinox și co-organizator al clubului de lectură Nepotu' lui Thoreau.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK