Din centrul Bucureștiului până la o stână din Mărginimea Sibiului sunt câteva ore cu mașina, apoi alte câteva cu vreo căruță, însă distanțele dintre lumi nu se măsoară întotdeauna așa.
În ultimii 20 de ani, Dragoș Lumpan a bătut vreo 50.000 de kilometri prin șase țări, a filmat și a fotografiat generații de oi și capre, pentru a fi martor al unei practici vechi, care stă să dispară: cea a drumurilor sezoniere ale turmelor între spațiile de păscut și cele de iernat. În plus, a mâncat multe feluri de brânză, a dormit pe jos, pe zăpadă sau în ploaie, s-a temut că va fi mâncat de câini sau că va fi martorul unei crime.
Zice că a făcut și multe greșeli, în interacțiunile de pe teren sau în studiouri, încercând să se descurce cu sute de ore de filmare. A învățat să nu idealizeze viețile celor pe care-i însoțește și că faimoasele cojoace nu le sunt ciobanilor uniforme. „E imaginea asta idilică cu ciobanul cu cojocul pe el. Nu există în realitate. Foarte rar ciobanul își pune cojocul în timpul zilei. Și-l pune mai degrabă noaptea când se culcă. Altfel e greu, nu poți să mergi cu el, te încurcă”, mi-a zis Dragoș, cât eu beam o cafea de specialitate, din aceea cu inimioară din spumă de lapte de ovăz. Mi-a mai povestit cum a câștigat treptat încrederea unor oameni deștepți îmbrăcați în haine sărăcăcioase și cum a devenit recunoscător pentru toată această călătorie.
A ieșit din toate astea un documentar intitulat Ultima transhumanță, pentru că nu prea se putea chema altfel: primii ciobani pe care-i însoțise tocmai se lăsau de meserie, pentru că modernitatea venise și peste ei. N-a plâns nimeni: oamenii începeau să o ducă mai bine și mergeau acum cu camionul ca să aducă mâncarea pentru oi, în loc să bată drumul cu turma peste vreun munte. În plus, preferau să doarmă acasă, în loc să-i bată vântul în vreo colibă. Doar că povestea unei practici vechi de mii de ani, care a modelat felurile în care cunoaștem lumea, merita zisă și oamenilor de azi.
Prima proiecție a documentarului este programată pentru joi, 23 aprilie, de la ora 20, la Cinema Union din București. Următoarele proiecții cu Q&A sunt pe 24 aprilie, de la ora 20 la Apollo111 Cinema (București), pe 29 aprilie, de la ora 18, la Cinema Arta (Cluj-Napoca), pe 7 mai, de la ora 20, la Cinema Studio (Timișoara), pe 8 mai, de la ora 19, la Cinema Arta (Arad), iar pe 12 mai, de la ora 20, la Cinema Muzeul Țăranului (București). Programul complet al proiecțiilor poate fi parcurs aici.
Scena9: Sunt 20 de ani de când te gândeai la ideea unui album foto despre transhumanță.
Dragoș Lumpan: Sunt 20 de ani de la primele fotografii de prospecție pe subiectul ăsta. Dar de gândit mă gândeam de acum vreo 25 de ani. Eu pe vremea aia colaboram cu National Geographic România. Era un vis frumos ca fotograf. Și am zis: „Hai să facem proiectul ăsta”. Eu sunt născut în București, nu știam prea bine cum e cu calendarul pastoral al ciobanilor care merg la drum sau al transhumanței, cum spunem noi. Am zis că vreau să merg de 4 ori într-un an, o dată pe anotimp. Așa mă gândisem eu. Cei de la National Geographic au zis că e complicat, iar când am ajuns și la buget s-a încheiat. Și-am mai lălăit-o așa vreo doi-trei ani. Devenea clar pe-atunci că România se integrează în UE și se vor schimba lucrurile.
Pe-atunci am făcut fotografii pentru Sibiu, Capitală Culturală Europeană, ocazie cu care am dat o fugă până în Mărginime. Erau bune și niște fotografii de acolo, mă interesa și pe mine, deci era win-win. Și atunci am găsit un cioban care mi-a zis că da, mai merge la drum. Dar părea imposibil să comunici de fapt cu el. „Păi și unde vă găsesc?”. „Aaa, păi o iei așa, apoi așa și încă vreo două ore…” Normal că n-o să-l nimeresc pe vreo potecă de munte nemarcată. „Telefon mobil?”. „Are fi-miu…”. „Păi dă-mi numărul!”. „No, că n-avem semnal…” Deci totul era communication breakdown. Și în 2007 am început exact cu același cioban și familia sa, tocmai pentru că le-am lăsat într-un plic, la un festival de-al lor, fotografiile de prospecție pe care făcusem. M-a sunat fiul lor și mi-a zis: „Și noi mergem la drum, hai cu noi!”
Am început cu el în 2007. Am mers în 2007 și în anul următor de 14 ori cu ei, nu de 4 ori, cum credeam eu, inclusiv la drumul lor de iarnă. Ciobanul acela era printre ultimii care mai mergea. Dar a renunțat cumva în timp ce fotografiam eu. Nu din cauza asta (râde), dar a renunțat. Așa că, în mod firesc, proiectul s-a numit Ultima transhumanță.
Părea un proiect rotund atunci. De ce ai continuat?
N-aș fi vrut să-l continui. Ăștia 20 de ani au fost cumva o sumă de greșeli, de nereușite, de dat în bară. La sfârșitul lui 2008 terminasem pe banii mei un proiect în care aveam peste 100.000 de fotografii. Aveam din ce să aleg, Slavă Domnului! Ce știa un fotograf să facă, mai ales pe vremea aia? Evident că mă gândeam la un album foto și o expoziție. Clasic.
Doar să faci un album e scump. Făcusem înainte un album la o tipografie din România și am zis că așa ceva nu mai fac niciodată. Vreau să tipăresc în Italia, adică next level. Muncisem și nu voiam să arunc la gunoi munca respectivă, să tipăresc oricum. Prețurile la o tipografie bună de la noi sunt cam la fel cu cele de la una bună din Italia. Diferența e atât de mică încât nu e sesizabilă. Dar erau totuși niște bani destul de mulți, pe care nu-i aveam.
Am aplicat la diverse finanțări și am început să bat pe la uși, să promovez proiectul. Totul era închis. Atunci nu exista AFCN, cel puțin nu la nivelul la care este acum. Și am aplicat la un program de la Institutul Cultural Român, un program interesant pe-atunci, se numea Cantemir. În 2009 mi-au zis „nu”. În anul următor, când s-a lansat din nou programul ăla, am zis să nu scriu din nou aceeași aplicație sau variațiuni pe aceeași temă și am zis să-l schimb cu totul. Apăruse între timp tehnologia de filmare de bună calitate, pe care puteai să o cari într-un rucsac, full frame, era bine. Și făcusem niște teste comparate cu pelicula. Făcusem imagine de film, deci înțelegeam ce trebuie să compar cât de cât. Stătea foarte bine și am zis că le propun să-l extind.
În 2009, când am tot bătut pe la diverse uși, era o rețea mică de nebuni care făceau chestia asta: auziseră diverși tipi din Europa de mine, deci aveam un network involuntar dezvoltat paneuropean. Drept pentru care când am zis să acopăr încă 5 țări, în afară de România: Turcia, Grecia, Albania, Italia și Țara Galilor (Marea Britanie). A fost ușor să găsesc în țările respective parteneri culturali, după cum se cerea într-un limbaj ăsta de silicon.
În România mi-a fost mai ușor să mai găsesc o familie de ciobani. Cei cu care fusesem mi-au zis că mai sunt niște vecini un pic mai încolo, „vino și te prezentăm”. Era familia Dănulețiu, cu fiul lor, Gheorghe. Pe urmă l-am prezentat eu, la rândul meu, casei de producție video al Vodafone și a ajuns Ghiță Ciobanul.
Așadar, am zis că mai iau încă cinci țări. Mai adaug o familie din România. Nu fac doar fotografie, ci și filmez. Și fac album, fac expoziții în mai multe țări și film. Am avut noroc că în comisie, printre alții, era și antropologul Vintilă Mihăilescu. Nu-l cunoșteam, nici el nu mă știa direct pe mine, dar i-a plăcut proiectul. Mi-a zis mai târziu, când ne-am cunoscut, că s-a certat cu ceilalți din juriu, pentru că nu voiau să-mi aprobe proiectul. Cum ziceam, am avut multe nereușite și am făcut multe greșeli în anii ăștia, însă am primit mult mai multe cadouri: de la brânză la astfel de întâlniri. Una peste alta, tot proiectul a fost o mângâiere, o bucurie.
În mod cu totul neașteptat, Cantemir a zis „da”. Am făcut expoziția, am făcut albumul, doar că eu, deși terminasem imagine de film la UNATC și am avut un profesor de imagine absolut excepțional, Florin Mihăilescu, un pedagog extraordinar și un practician fabulos, nu știam ce-i ăla documentar. Profesorii noștri fuseseră formați și își practicaseră meseriile în comunism, când documentarul era asociat în mod evident cu propaganda. Și atunci pentru ei nu exista documentarul ca gen serios. La fel cum nu se punea problema să ne învețe cineva ce înseamnă un buget de film: faci imagine de film, nu faci bugete.
Ei bine, n-a fost așa. M-am trezit prin 2011-2012 cu peste 100 de ore de material filmat. Ce fac cu el? „Hai că e simplu, îl montăm și gata.” Nu, nu-i așa. A trebuit fac un draft pe care să pot să-l prezint în expoziție. Apoi un scurtmetraj cu care să iau o mică finanțare, pe urmă să fac un crowdfunding. În școală făcusem ore de montaj, dar pentru mine era îngrozitor de plicticos. Regizorul cu care am făcut echipă din anul întâi până în anul patru era un tip foarte muncitor, foarte talentat și făcea o echipă foarte bună cu monteorul. Drept care nici nu mi-am pus problema că eu o să stau tot timpul la montaj, la tăiat. Am învățat montaj în cabina de montaj, într-un studio de post-producție, cu o editoare foarte drăguță, foarte amabilă, dar care-mi zicea: „Știi, tu trebuie să-mi zici unde tai”. „A, eu?” Surpriză!
Găsisem pe site niște cifre despre munca la film: 50.000 de km umblați, niște sute de ore de filmare. Cât de complicat este să extragi din munca asta ceva care să aibă la final înțeles, coerență? Pe ce criterii ai selectat din orele astea multe și ce ai vrut neapărat să rămână?
Nu sunt prea autocritic cu filmul ăsta pentru că, după mulți ani de stat în post-producție cu el, eu zic că a ieșit cam ce mă gândeam eu. OK, nu a luat niciun Cannes, n-a luat nici un Berlin, dar e cum mă gândeam eu. Așa că, din punctul meu de vedere, e mai bine așa. Îl vedeam ca o curgere, îl vedeam ca o trecere fluidă. La o vizionare cineva a zis că filmul e ca un râu, că așa se văd oile care merg. Ah, dacă cineva a simțit asta, eu sunt arhi-mulțumit. E perfect.
N-am avut un buget mare, dar ăsta a fost un avantaj, pentru că am avut libertatea să greșesc. Aseară am văzut Swamp City cu punkiștii din Timișoara, în care unul zice: „Era minunat când cântam în liceu. Nu-ți păsa că greșeai." N-a fost chiar așa, dar nici departe. Am avut norocul ăsta, să pot să greșesc. Nicio problemă. O luăm de la capăt. La fel ca la fotografia de stradă: să ai timpul ăla, să stai, să aștepți să se coacă, e minunat.
În 2019 scriai că e aproape gata.
Da. Păi chiar a fost aproape gata. Adică mai avea foarte puțin să fie gata. Doar că, știm cu toții, s-a luat o pauză în 2020. S-a închis studioul de post-producție. După aceea, evident că la studioul de post-producție, care nu lucrase o vreme, s-au înghesuit alte proiecte care aveau producători serioși în spate și au intrat în fața Transhumanței. Nu m-am supărat, dar am mai lungit-o măcar încă vreun an și un pic, după care într-adevăr l-am terminat. Și a mai fost acest circuit festivalier, despre care cineva mi-a zis că a fost prea lung. Nu știam nici asta.
Cum s-au legat relațiile cu oamenii pe care i-ai urmărit în timpul documentarului?
Ce a fost complicat cu adevărat a fost să găsesc prima familie de ciobani români care să meargă la drum, pentru că și acum 20 de ani erau foarte puțini. Acuma nu știu dacă mai sunt 5 familii. Una știu sigur că mai merge, dar nu cred că își duce animalele primăvara pe jos.
Și a mai fost greu să găsesc o familie de ciobani iuruci în Turcia. Am semnat un parteneriat cu o primărie care m-a trimis la un cioban care făcea un drum cu oi și capre, dar era un drum scurt, de câteva zile. Dar săpând mai mult în zona aia, am văzut fotografii cu acești ciobani care sunt nomazi, de fapt. Nici majoritatea turcilor nu mai știu că există. Deci mi-a luat peste un an să tot dau e-mailuri, să vorbesc la telefoane. Dar i-am găsit, slavă Domnului. Am ajuns la ei și au fost foarte ospitalieri. Stăteam și mâncam brânză, beam ceai. Și am întrebat: „Și cămilele unde sunt?”. Pe mine mă înnebuneau cămilele care cărau ca măgarii noștri. Și îmi arată: „Vezi tractorul ăla? Le-am vândut.” Venisem pentru cămile, nu să văd tractorul.
Abia a treia familie avea și niște cămile. A patra avea mai multe cămile. Adică a fost relativ complicat. Dar odată ajuns printre ei, ciobanii văd cum te comporți, te analizează. După care, dacă stai cu ei la masă, mănânci cu ei ce mănâncă ei, dormi cu ei în condițiile în care dorm ei, până la urmă te acceptă. Peste tot au fost situații de felul ăsta, de construire a încrederii.
Un motiv pentru care ciobanii de tipul ăsta nu sunt încurajați este că sunt foarte liberi, fac ce vor ei, cum vor ei. Dar legiuitorul știe foarte bine că ciobanul poate să fugă când vrea, cum vrea, poate să ascundă orice vrea.
În România comunistă i-a ajutat regimul pentru că avea nevoie de ei, de produsele lor, având în vedere criza cumplită de alimente dinainte de 1989. Ciobanii veneau pe piață cu niște produse pe care le vindeau instantaneu. Acum nu mai e așa, ei nu mai vând instantaneu ce produc. Drept care, evident, ei sunt printre nostalgicii după acea perioadă, iar pe ei îi pot înțelege.
E interesant că în comunism au avut libertatea asta. Pentru că pentru marea majoritate a populației comunismul însemna restricții. Dar regimul pare că era pragmatic în privința lor.
Exact, și-a dat seama regimul că are nevoie de ei, drept care a dat un fel de ordine interne către șefii de CAP-uri și IAS-uri să fie tolerați. Și atunci, evident, șeful de la CAP le zicea: „Hai, stai pe parcela aia. Nu călca acolo, dar în rest te las în pace. Îmi dai și mie o putină de brânză, îmi dai și mie o oaie, ne înțelegem.” Adică era un troc nu tocmai oficial, dar care avea acoperire oficială. În sărăcia alimentară din anii 1980 erau regi. Acum nu mai sunt așa.
Apropo de relațiile pe care le-ai construit cu ciobanii, un lucru interesant din documentar e faptul că ai lăsat bucățile în care oamenii din alte locuri vorbesc despre tine, pe limba lor. De ce ai simțit nevoia să lași pasajele astea?
Cred că nici nu m-am gândit prea mult. Adică îți dai seama că nu am înțeles la momentul respectiv, când turcii sau albanezii vorbeau despre mine. Ei nu vorbesc engleza, eu nu știu turcă sau albaneză, asta e. Dar o dată ce am înțeles cum a fost, mi s-a părut frumos cum au zis cutare lucru și acolo unde s-a potrivit, evident că nu m-am putut abține. Zice ciobanul turc la un moment dat: „Gândește-te câte lemne de foc s-ar fi putut cumpăra cu banii pe care i-a dat pe avion…” Cum să nu bag asta în film? A fost o bucurie, n-am putut să rezist tentației.
Dar îți dădeai seama că vorbesc despre tine?
În general, nu îmi dădeam seama că vorbesc despre mine, pentru că ei au un stil foarte interesant de discuție. Nu mai vorbesc de stilul albanezilor, care prima dată am crezut că se omoară între ei, dar de fapt ei aveau o conversație. Porneau discuția normal, se ridica, dar amplitudinea devenea una în care mă așteptam să scoată cuțitele, să se omoare. Chiar eram cu doi dintre ei, cel care mă luase pe mine și un prieten la care am ajuns să mâncăm brânză cu iaurt și să bem o cafea. Și am zis la un moment dat că ăștia doi se omoară, iar eu o să rămân cu două cadavre într-un vârf de deal. O să sun la poliție și o să mă întrebe: „Ce cauți tu, străin aici, cu două cadavre lângă tine?”. Ajunseseră aproape la un paroxism al discuției, după care totul s-a aplanat frumos, discuția a devenit o simfonie liniștită. A fost o surpriză totală.
Și la albanezi, și la români e interesant stilul relativ haotic în care combină diverse subiecte. Unele au o logică. De exemplu, povestesc că acum o săptămână a fost ceață și le-a luat lupul o oaie, că n-au avut cum să-l vadă. Logic. După care vin alte povești, că s-au întâlnit cu nu știu ce vecin, după care poveștile sunt intercalate. Pe urmă, pentru că era prin 2007-2008, vorbeau de Elodia. Și haosul ăsta — cel puțin pentru mine — al discuțiilor lor, mă făcea să fiu idiot total. Ceea ce pe undeva a fost bine, cred. Dar n-am avut nici cea mai mică reacție. Eram blank, eram la fel de tâmpit de la început până la sfârșit. N-am avut nici o reacție.
Un amic britanic îmi spunea acum câteva zile că pentru el, ca britanic, lucrul cel mai interesant la România este felul în care s-a păstrat limba pe teritoriul ăsta. Și mă gândeam la rolul oieritului în formarea și păstrarea limbii române. Mă gândeam la traseele pe care le aveau ciobanii și la faptul că de-a lungul acestor drumuri trebuiau să comunice în aceeași limbă. Cum vezi tu lucrurile, după atâta timp petrecut printre ei?
În afară de orele astea de teren, am interviuri filmate cu cercetători care nu au intrat deloc în film sau cu fragmente care sunt foarte interesante, dar care nu mi s-a părut că intră în filmul ăsta în care spuneau cam ceea ce zici tu. Însăși de la numele raselor de oi pe care le avem noi la diverse alte etimologii, la cultura pe care au răspândit-o. Sunt termeni care circulă în toată zona slavă. Un amic din Polonia a reușit să găsească hărți și chiar documente de la 400-500 de ani, în care li se dădeau înlesniri ciobanilor care veneau din actuala zonă a României. Veneau de prin Mărginimea Brașovului, și ajungeau până acolo.
Acum 100 și ceva de ani, înainte de marea revoluție bolșevică din noiembrie, erau ciobani din Mărginimea Sibiului care făcuseră averi nu doar în Crimeea, ci și în sudul Caucazului. Am întâlnit pe cineva al cărui bunic fusese până acolo prin 1912. Erau teritorii uriașe pe care ciobanii știau să le folosească. Au făcut averi până prin 1918, când unii au trebuit să se ducă cu aur ca să își recupereze copilul.
Sunt și alții care au mers în Franța sau în Elveția, nu mai vorbesc de zonele astea mai apropiate, din fosta Iugoslavie. Evident că se creează niște legături. În ce măsură ei au fost principalii păstrători ai limbii habar n-am. Dar cred că un mic acolo sprijin au avut și ei.
Pomenea un personaj din film de Calea vlahilor, un traseu pastoral străvechi. Pot fi rutele astea recreate cumva pe o hartă, ori s-au transformat prea de mult de-a lungul timpului?
Au fost destul de clare rutele astea. Nu atât de clare ca o autostradă. Dar destul de clare, pentru că și relieful te cam obligă să traversezi prin anumite locuri, nu poți să o iei cu mult prin altă parte. La câmpie te mai răspândești mai la stânga, mai la dreapta, ca să aibă oile ce să mănânce. Dar sunt câteva astfel de hărți. Cred că una e pe chiar și pe Wikipedia apărută mai nou. În momentul în care a început proiectul, România nu era trecută la transhumanță pe Wikipedia. Între timp, nu doar că e trecută acolo, dar transhumanța e și în patrimoniul UNESCO.
Ai pomenit mai devreme despre rolul femeii în oierit și despre împărțirea pe genuri a rolurilor. Zice cineva în film că practic bărbatul e musafir acasă.
Povestește cineva la un moment dat — dar asta n-a mai intrat în film — de un cioban care se întorsese în apropierea satului cu oile și atunci i se năștea un copil și el nu s-a dus la copil imediat, să asiste la naștere, cum se face acum. Termină cu oile, le pune în strungă și ajunge acasă. Și una mai tânără îi spune, mai cu reproș: „Unchiule, se năștea copilul și tu n-ai venit repede acasă”. Și el îi zice: „Dragă, de copil are cine să aibă grijă. De oile mele, nu.” Cam asta e mentalitatea lor, una aparent sălbatică. Dar dacă nu mai ești un pic sălbatic, nu ai cum să fii cioban.
În România, când copilul are un an sau doi, evident că nu poate să meargă cu ciobanul la drum, iar femeia stă cu copiii acasă. Nu e ca la iuruci, unde, când am fost prima dată la ei, familia avea un copil de trei săptămâni și mergeau cu el în iurtă. La noi, femeia se ocupă de gospodărie, inclusiv de toate animalele din curte. Și acum, când am fost eu în zona asta de Mărginimea Sibiului, sub 10% dintre mașinile pe care le vedeam erau conduse de bărbați. Femeile conduc mașinile și tot ce e în gospodărie. Ele știu ce să facă, cum să facă, când să facă și fac impecabil.
Imaginea pe care o are un om din afară, să zic așa, despre cioban e că e un om izolat în lumea lui, cu oile lui, acolo. Dar cum zice un personaj din filmul tău, un cioban trebuie de fapt să discute, să negocieze în permanență totul.
Acum nu se mai fac transhumanțe transfrontaliere. Dar înainte granițele erau mult mai permisive, mai ales pe vremea Imperiului Otoman. Treceau mult mai ușor dintr-o țară actuală în alta.
Sunt niște psihologi excepționali. Înțeleg drumul, înțeleg cât să cedeze, știu să trateze cu străinii cu care se întâlnesc, cu angajații lor. Aveau ușurința asta de a dialoga, de a negocia. Ei știau și limbile respective, știau plantele cu care să-și vindece oile.
În film am introdus un moment despre tratamentele arhaice pe care le mai practică. Și când un cioban mi-a zis prima dată că face operații pe creier la oi, am zis: „Bă, ăsta nu m-a mințit niciodată. Dar acuma poate că exagerează”. A trebuit să verific informația, pentru că nu mi-a venit să cred, deși văzusem genialitatea și a lui și a altora. Și m-am dus la un doctor veterinar, care are și el oi și i-am zis: „Tu ai auzit așa ceva? Fac ciobanii asta?”. „Da, fac.” Dar tu faci?”. „Nu fac, că nu am echipament.” Ciobanul face operația aia cu bățul, dar un medic veterinar a trecut prin școală și normal că nu vrea să facă așa. Dar ciobanul o face și în 90% din cazuri oaia e salvată.
Prima dată când mi-a zis un cercetător de cunoștințele lor de astronomie, de biologie, de medicină veterinară, am zis că le înflorește. Nu, ăsta e adevărul. Ei știau toate lucrurile astea, știau ce plantă e periculoasă și ce iarbă cade greu. E simplu: cunoști lucrurile astea sau moare oaia. Moare oaia, îți schimbi jobul. Și ce faci?
Lumile noastre sunt tangente. Poți să treci din una în alta, deși de obicei nu o facem și nu știm nimic cu adevărat despre ei. Când mă duceam în acele drumuri de la început, mergeam patru ore până la Sibiu, mai făceam o oră până în Mărginime, și de acolo încă o oră până unde erau plecați. Deci în 5-6 ore ajungeai cu mașina. Parcai, apoi te luau ei cu o căruță, mai mergeai maxim încă două ore. În aceeași zi ajungeai într-o lume care părea de extratereștri. Părea altceva. Dacă aș fi ajuns pe Marte, era cam la fel pentru mine.
Sunt curios cum privește un iubitor de animale filmul tău, pentru că ciobanii au o relație foarte interesantă cu animale. Pe de o parte se poartă foarte aspru cu ele, mă refer la felul în care le manevrează. Pe de altă parte, sunt și foarte afectuoși cu animalele. Mi se pare că asta e o relație care în lumea modernă, urbană, nu există: fie ești un iubitor de animale, fie vrei ca animalele să dispară cu totul din jurul tău.
E fabuloasă relația asta a lor. Îți spun câteva foarte scurte povestiri. Zilele trecute am vorbit cu Ghiță, actualul Ghiță Ciobanul, să-l invit la film, să-l întreb unde poate să vină. Și vorbesc cu el de oi. Îmi zice: „Vând la musulmani, mie nu-mi place să le tai. Amu, dacă vine un prieten bun, tai una. Dar nu vreau să tai sute de oi ca să le vând. Sunt animalele mele, le-am crescut, le-am păscut, cum să le tai? Mi-e milă de ele”.
La un moment dat, când filmam cum se spală oile, am făcut un ham unei oi ca să-i pun un GoPro pe spate. A sărit oaia cu GoPro-ul, a ieșit din apă. Am zis: „Dar de ce să scot acuma GoPro-ul? Poate mai are baterie și atunci mai bine o mai las, că cine știe ce-o mai filma. Eu am rămas să filmez spălarea, oaia s-a dus nu știu unde în sat. Am zis: ei, lasă că mă întâlnesc mai pe seară cu ea. Seara, într-adevăr, am dormit chiar lângă strungă, doar că era noapte. Ce să mai cauți GoPro-ul? Dimineața, căutam GoPro-ul și eram eu și doi angajați a lui Ghiță. Am căutat pe ceas un sfert de oră, nicăieri. Era un GoPro împrumutat și la vremea respectivă era scump. Mă gândeam că asta e, o să dau banii pe un GoPro acuma. Vine Ghiță și-i zic că nu găsesc GoPro-ul. A stat 15 secunde: „Du-te bă după aia”. I-am zis că o căutam de un sfert de oră. „Tu cum știi unde e?”. „Păi cum, bă, sunt ale mele." Le știe, sunt ale lui, pe unele le știe după nume.
Și ultima poveste. Am făcut albumul ăsta și le-am dus ciobanilor exemplare. Ei bine, uitându-mă la ei în timp ce ei se uitau la album, mi-a fost clar că nu are nicio legătură felul în care văd eu albumul cu felul în care văd ei albumul. Ei se uitau la coada oilor: „Asta are coadă groasă, e de lapte”, „ia uite ce iarbă iarbă frumoasă e aici”. Eu n-am văzut lucrurile astea, deși eu am făcut fotografiile, eu le-am selectat, eu le-am prelucrat, eu am văzut albumul de atâtea ori. Nimic din ce spuneau ei nu văzusem eu.
Lumile noastre sunt tangente. Poți să treci din una în alta, deși de obicei nu o facem și nu știm nimic cu adevărat despre ei. Când mă duceam în acele drumuri de la început, mergeam patru ore până la Sibiu, mai făceam o oră până în Mărginime, și de acolo încă o oră până unde erau plecați. Deci în 5-6 ore ajungeai cu mașina. Parcai, apoi te luau ei cu o căruță, mai mergeai maxim încă două ore. În aceeași zi ajungeai într-o lume care părea de extratereștri. Părea altceva. Dacă aș fi ajuns pe Marte, era cam la fel pentru mine. Cu timpul, cât de cât m-au acceptat, am înțeles și eu două-trei lucruri: că nu te duci la oaie imediat cum ai ajuns acolo, că ea va fugi de tine, pentru că nu te știe.
Câinele sare pe tine, din același motiv: trebuie să-și apere teritoriul de străini, indiferent că e urs, că e lup sau tu, care ai o cameră. Și după o vreme câinii mă cunoșteau și nu mă mai lătrau. La un moment dat, pentru că la prânz nu era nici lumina bună, nici se întâmpla cine știe ce, am mers pe un deal și citeam instrucțiunile manualului de la aparat, că era unul nou. Și cum coboram a dat să sară pe mine câinii. „Sunteți tâmpiți, doar mă știți!”. La care se aud ciobanii: „Dă-ți jos ochelarii de soare!”. Câinii nu m-au recunoscut, eram încă o dată un dușman pentru ei. Lumile astea ale noastre, nu doar la nivel poetic, chiar sunt diferite.
Dacă e să sintetizăm motivele pentru care lumea asta nu mai există, un motiv e clar, cel economic: ciobanii nu mai vând lâna, pentru că nu mai are valoare. Brânza se vinde în alt fel decât se vindea acum 30-40 de ani. Dar mai sunt și alte lucruri: felul în care imigrația influențează practica asta, faptul că cei tineri din sate nu mai au nici o atracție față de genul ăsta de viață. Apoi intervine felul în care se schimbă infrastructura și relația omului cu proprietatea pe care animalele trebuie să o traverseze. Cum vezi tu lucrurile astea? Cum se îmbină ele când vine vorba de moartea oieritului?
Modernizarea vine cu avantaje, dar evident că sunt și părți proaste. Și nu sunt nicidecum nostalgic când zic asta. Trăim cele mai bune vremuri ever și n-am nici cel mai mic dubiu în privința asta. Înainte de 1989 aveai mai mult timp liber, pentru că n-aveai telefon și nu aveai un milion de bufoni, indiferent că acești buforni țin de AI, de TV sau de social media. Pe-atunci aveai un bufon, cel mult, și aia era.
Modernitatea vine cu infinitatea asta de posibilități, mai vine și cu diverse alte metode de creștere a animalelor. Nu mai ai nevoie să parcurgi distanțe mari cu animalele, poți aduce ieftin mâncarea pentru ele. Poți să ai saivane suficient de mari pentru a păstra în bune condiții respectiva masă și pentru o mie de oi. În plus, suntem înconjurați de obiecte din China din ce în ce mai bune. De ce nu mai are valoare lâna? Puloverul de pe mine e din lână de pe oi crescute în Australia sau Noua Zeelandă, apoi prelucrată în China. Și o port eu și e teoretic o marcă românească.
Satul nou e un sat global. Acum 30 și ceva de ani, România nu făcea parte din satul ăsta global. Acum 50 de ani nu exista acest sat global. În momentul în care ai satul ăsta global, anumite reguli se schimbă, anumite straturi dispar. Sunt joburi care dispar sau trebuie să se adapteze. Ciobanii s-au adaptat în bună parte: tinerii cu care și eu am mers la drum nu mai merg la drum, dar sunt ciobani în continuare. Au stâne mari, nu o duc neapărat prost material, dar nu mai pot să meargă la drum, oricât ar vrea.
Și, într-adevăr, faptul că în România, în timpul comunismului, erau terenuri mari ale unui IAS sau ale unui CAP, și cădeai la pace cu un șef și cădeai la pace cu Șeful, și atunci totul era permis, în limitele bunului simț. Acum, terenul ăsta a fost dat oamenilor, ceea ce e bine: era proprietatea bunicului, de ce nu? Dar acum ai 100 de proprietari pe același teren pe care înainte aveai un singur proprietar. 99 vor fi de acord cu tine, te vor lăsa să treci pe terenul lor, știu foarte bine că e bine pentru pământ ca animalele să treacă pe-acolo. Dar se găsește unul că n-are chef, nu vrea. Un Gică contra se găsește întotdeauna, de la scara blocului până la cel mai înalt nivel politico-social. Și dacă acel Gică Contra cheamă poliția o dată, te descurci. Dar a zecea oară nu mai ai timp, ca să îți pleacă oile, mai ai alte chestii de făcut decât să tratezi și cu ăla, să te cerți cu el. Ce faci?
Evident, au și alte probleme: nu mai au oameni pe care să-i angajeze, deși au ajuns să le dea salarii de-astea ca afară: le dau câte 4.000-5.000 de lei pe lună în mână. Bun, cazarea e proastă, într-o colibă, pe câmp, dar le dau și masă. Deci la sfârșitul anului tu poți să pleci de acolo cu 10.000 de euro pe an, dacă nu le spargi așa, în micile pauze pe care le ai.
Dar nimeni nu mai vrea să lucreze în condițiile alea. Oamenii nu mai vor să doarmă afară. Și îi înțeleg. Eu am dormit când a fost neapărată nevoie, pe zăpadă sau chiar și pe ploaie. Dar nu-mi doresc ca următorii 10, 20, 30 de ani, cât oi mai avea de trăit, să-i fac numai așa. Parcă îmi place să fac un duș din când în când. (Râde)
Ce ne rămâne din lumea asta, dispărută deja?
Eu, spre exemplu, nu mai dormisem niciodată afară iarna pe zăpadă. Sigur, am trișat un pic și mi-am luat un neopren. Mi-am pus neoprenul pe zăpadă. M-am băgat într-un sac de dormit și cu totul m-am băgat într-un cojoc de-a lor. Dar eram afară, n-aveam niciun cort și am fost pe munte. Adică sunt lucruri pe care le-am descoperit că pot să le fac și de care nu credeam că sunt capabil. Adică nu vreau să spun că am descoperit latura mea sălbatică și o să fac reclamă la deodorant, dar e sălbăticia aia minunată pe care o descoperi. E chestia aia care sună prost: legătura românului cu natura. E bucuria că vezi o pădure și știi că poți relaționa cumva cu ea. Dincolo de dezavantaje, mai mult sau mai puțin moderne — am fost ieri în pădurea Snagov și era plină de gunoaie — avem, cred, o relație cu natura poate mai puternică pe filiera asta ciobănească, pastorală, care chiar e milenară. N-am inventat noi oaia, dar am fost printre cei buni la a o crește.
Mai am o întrebare la care m-am gândit azi, după ce am văzut niște imagini de la un protest din Piața Victoriei. Niște oameni care erau îmbrăcați în șube de ciobani, la un protest politic. Cum privești folosirea simbolurilor care țin de lumea asta veche în discursul politic de acum?
Am norocul și ghinionul de a fi fost conștient de ce se întâmpla la nivel politic înainte de 1989, după 1989, acum. Sunt un spectator involuntar, s-a nimerit așa. Pe de o parte, folosirea asta a simbolurilor arhaice, nostalgice sau ce sunt ele a început înainte de 1989. A fost exploatat filonul ăsta: „Noi suntem continuatorii unei civilizații de două mii de ani și avem ADN de dac și roman”. Să fim serioși, lucrurile sunt mult mai complicate. Pe urmă, cu urcușuri și coborâșuri, exact ca la transhumanță, s-a exploatat mai mult sau mai puțin. Acum, a reapărut acest curent în forță și, dat fiind faptul că am fost atâta vreme spectator, o să spun: „Uau! E din nou ceva nou!”. Cineva s-a prins că asta prinde acum.
E un exemplu pe care l-am mai folosit în alt context. Instagram era o firmă mică, cu vreo zece angajați. Ce făcea? Postai o fotografie și aplicai câteva filtre care îți transformau o fotografie mediocră în ceva uau și o distribuiai și erai brusc un artist. Ce exploata Instagram-ul pe care Zuckerberg l-a cumpărat cu un miliard de dolari la momentul ăla? Exact asta exploata: nostalgia. Și nu avea legătură nici cu România, nici cu alegerile. Era pur și simplu o deschidere pe care o are și în momentul ăsta societatea către nostalgie, acel „pe vremuri era mai bine”. Avem o fotografie trecută în sepia, cu contrast mare. Sunt niște băieți care se pricep un pic la fotografie și au văzut niște fotografii vechi, știu ce filtre să aplice la fotografia simplă făcută cu telefonul ca să o facă nostalgică. Cu cojoacele astea e același lucru. E o trimitere nostalgică la acele vremuri idilice, care — să fim serioși — n-au existat. Viața ciobanilor e grea. Are momente frumoase, e superbă. Dar să nu ne amăgim.
Fotografii: Dragoș Lumpan (https://transhumance.ro/)