În perioada 26-28 mai, în cadrul proiectului CINEMA ENTRE NOUS, vor fi prezentate la București câteva zeci de scurtmetraje ale marelui artist vizual Ion Grigorescu, în cadrul primei retrospective dedicate filmelor acestuia în plan local. Proiecțiile au loc la Cinema Elvire Popesco și sunt acompaniate de dialoguri cu publicul la care vor participa artistul, critici de film și de artă și artiști. Vă invităm să parcurgeți mai jos un text și un material video ce îi sunt dedicate.
Ion Grigorescu e o figură aparte în peisajul cultural de la noi, fiind unul dintre puținii artiști din România comunistă care au deținut o cameră de filmat (pe 8 mm) și au explorat potențialul mediului cu entuziasm și consecvență.
Filmele lui scurte, realizate începând cu a doua jumătate a anilor 1970, denotă spirit ludic și o curiozitate candidă în raport cu potențialul aparaturii cinematografice și cu practicile artistice posibile cu tehnica de amator la îndemână. Revenind mereu și mereu, în ultimii 50 de ani, la aceleași teme și formate, corpusul filmic al lui Grigorescu pare, privit retroactiv, unul unitar și coerent, o operă deopotrivă plină de prospețime și arborând un aer nonșalant, de joacă și experiment.
Filmele artistului sunt, cu puține excepții, gesturi spontane, de construcție în mers a unor forme și conținuturi, în majoritatea cazurilor acesta refuzându-și orice fel de intervenții ulterioare asupra materialului captat. Montate direct în cameră și lipsite de un scenariu sau de schițe prealabile, au la bază un impuls sau o idee de explorat cu deschidere. Vorbim în primul rând despre un cineast autodidact pentru care filmul a reprezentat încă de la început un mediu autonom de expresie, legat doar tangențial de celelalte medii artistice explorate (în primul rând, pictura și fotografia), și capabil să surprindă mișcarea vieții și a lumii în timpul derulării lor. De altfel, mișcarea e o constantă a operei cinematografice a lui Grigorescu, indiferent de natura filmelor individuale. E un motiv ce o traversează ca o energie vitală insesizabilă, dar veșnic prezentă la datorie pentru a semnala exteriorizarea unei agitații lăuntrice, o reprezentare frustă a unei intimități particulare.
Filmele lui Grigorescu sunt de facturi diferite: unele sondează aspecte ale corpului nud al artistului, surprins în ipostaze multiple, cu o curiozitate copilăroasă - de parcă l-ar (re)descoperi cu aceste ocazii. De la „Masculin/feminin” (1976), „𝐀̂me” (1977), „Box” (1977), „Aquatic” (1979) la mai recentele „Skin” (2005) sau „Sleep” (2008), toate sunt marcate de o performativitate intensă, inspirată cu siguranță de mișcări artistice ale erei - precum body art-ul sau acționismul vienez -, și prezintă detalii ale trupului acestuia în moduri asexuale, utilizând camera ca un instrument de pătrundere în cele mai bizare și improbabile unghiuri, sau punând în scenă autoflagelări și ritualuri manifestate spontan. Uneori grotești, alteori solemne, aceste filme sunt temerare în cinematografia din România comunistă și - cu o singură excepție, a unei proiecții cu scandal a lui „𝐀̂me” în anii 1980 - au fost descoperite de criticii de artă în perioada postdecembristă, cu surprinderea că a existat un soi de sincronicitate (chiar dacă izolată și singulară) în filmul de la noi cu mișcări internaționale majore din cinemaul experimental occidental al anilor 1970-1980.
Opera lui Grigorescu abundă de home movies (filme de familie), care descriu momente din existența sa cotidiană, din vacanțele alături de familie și prieteni sau din diverse alte călătorii alături de oameni apropiați. Există zeci de astfel de exponente în toate perioadele creative ale acestuia, cele mai multe tipice, descriind adunări intime cu ocazii festive (serbări cu ocazia zilelor de naștere și petreceri cu ocazia sărbătorilor) - „Ziua Martei” (1976), „Alecsandri” (1979) și „Pomul de Crăciun” (1980) -, sau prezentând momente oarecare ale vieții de zi cu zi care capătă, prin imortalizarea pe peliculă sau pe VHS, valențe nebănuite - joaca anarhică a copiilor artistului din „Mihăiță” (1993) și minutele de grație din timpul actului banal de a cânta la pianul proaspăt acordat de fratele său în „Câinele și omul” (1993).
În afara lor, se desprind alte filme-jurnal (tot un soi de home movies și ele), avându-l în prim-plan pe Grigorescu însuși: „Omul, centrul universului” (1978), un comentariu eseistic asupra raportului benefic și complex dintre om și natură, „Interviu din interviu” (1994), un eseu poliedric legat de pierderea identității artistului secătuit de prea numeroasele răspunsuri acordate presei, sau „Ego” (1993). Mai sunt apoi o serie de filme caraghioase, precum „Mimică” (1976), „Teatru” (1993) sau „Operă” (1993) în care artistul se strâmbă, se schimonosește și comentează ironic tot felul de fenomene ale vieții și culturii. Sau eseurile de comentariu politic și social - de pildă, „Dialog cu președintele Ceaușescu” (1978) și „Adevărurile lumii capitalului” (1977) -, uneori șocant de fruste raportat la contextul represiv al ultimilor ani ai comunismului de la noi.
O serie întreagă de filme de călătorie prin cartierele Bucureștiului și prin alte locuri din România leagă opera cinematografică de cea fotografică a lui Grigorescu, captând în surdină străzi întregi, artere și spații industriale și verzi, într-o adevărată vrie documentaristă ce reconstituie câteva decenii din evoluția capitalei, dar și din a altor locuri pitorești din țară.
Însă opera artistului cuprinde și numeroase filme dificil de clasat, sau care îmbină toate aceste componente în cadrul unei anumite construcții. În universul lui Ion Grigorescu revin obsesiv teme și preocupări, fiind continuate pe parcursul a zeci de ani în formule diferite. Privită global, întreaga sa filmografie funcționează ca un veritabil jurnal intim, cu ramificații în tot felul de direcții, dar menținând o coerență internă remarcabilă. E punctată de giumbușlucuri, de descoperirea unor trucuri naive (supraimpresiuni, expunere multiplă), de dezinvoltura remarcabilă de a exprima acțiuni pe care mulți le facem în intimitate (mai ales în copilărie), dar nu ne trece prin cap să li le devoalăm și altora. E o operă impresionantă prin perseverența căutărilor în direcții apropiate, prin tatonarea unor teritorii până la epuizarea lor, prin curajul artistic de a rămâne amator toată viața.
Ion Grigorescu e unul dintre acei artiști rari care au descoperit de unii singuri, în solitudine, și ne-au revelat apoi și celorlalți că filmul e o artă încă proaspătă și cu resurse veșnic noi de explorat.
Printre filmele prezentate la retrospectiva CINEMA ENTRE NOUS se numără unele dintre primele încercări pe 8 mm ale lui Grigorescu, realizate în perioada comunistă (după mijlocul anilor 1970): scurtmetrajele despre corp „Masculin/feminin” (1976), „𝐀̂me” (1977), „Aquatic” (1978), eseurile politice „Adevărurile lumii capitalului” (1977) și „Dialog cu președintele Ceaușescu” (1977), sau filmele-jurnal „Omul, centrul universului” (1978) și „Pomul de Crăciun” (1980). Din opera recentă vor fi proiectate „Skin” (2005) și „Sleep” (2008), unele experimente inedite, precum „Teatru” (1993) sau „Operă” (1993) și câteva filme digitizate special cu această ocazie și proiectate pentru prima oară public - „Bucureștiul cu Paul Gherasim” (1993) și „Câinele și omul” (1993).
Imagine principală: „Autosuprapunere”, lucrare de Ion Grigorescu, 1977
