În anii ’80, un american întreprinzător a pus bazele a ceea ce urma să fie cunoscut ca „banca de spermă Nobel”, unde cei care-și doreau copii inteligenți urmau să aibă acces la material genetic de calitate, donat de laureați Nobel. În 1991, întreprinzătorul „alegător de sămânță și profet al propășirii” a obținut un premiu Ig Nobel pentru inițiativa lui. Afacerea n-a mers conform așteptărilor. Singurul laureat Nobel despre care se știe că a donat acestei bănci este William Shockley, care este și părintele fondator al Silicon Valley și este cunoscut pentru convingerile lui eugeniste și rasiste. Acesta a spus despre proprii copii că reprezentau „o regresie foarte semnificativă”, deoarece erau concepuți cu prima lui soție, mai puțin inteligentă decât el.
În anii din urmă, au fost descoperite mai multe cazuri în care medicii au folosit propria spermă în tratamentele de fertilizare pe care le-au realizat. Unii medici sunt părinții genetici a zeci sau chiar sute de copii, concepuți pe parcursul a decenii de activitate: ce ar fi putut oferi acești medici renumiți și respectați pacienților lor, care să fie mai bun și mai sigur decât propriul lor potențial? Pe Netflix poate fi vizionat un documentar despre un astfel de medic. Unii din oamenii concepuți cu ajutorul lui s-au confruntat cu probleme de sănătate a căror proveniență nu putea fi explicată. După ce l-au identificat pe donator, au înțeles și sursa problemelor lor: el suferea de artrită reumatoidă, o boală autoimună care, de altfel, l-ar fi exclus ca potențial donator. În unele din aceste cazuri, părinții nici nu știau că tratamentul lor de fertilizare realizat cu decenii în urmă inclusese gameți donați. Au aflat abia după ce copiii lor, ajunși la maturitate, au făcut un test ADN și au descoperit că au surori și frați genetici despre existența cărora nu știuseră nimic.
Recent, o bancă de spermă din Danemarca a impus o limită minimă de IQ (și lipsa de antecedente penale) pentru donare și a inclus coeficientul de inteligență al donatorilor, alături de informații cum ar fi trăsăturile fizice sau istoricul medical, în catalogul din care clienții își aleg donatorul. Acest lucru nu este problematic, conform conducerii clinicii, deoarece crește numărul de opțiuni puse la dispoziția clienților, crescând astfel gradul lor de autonomie. De asemenea, susțin reprezentanții clinicii, nimeni nu are un drept să doneze spermă, deci nimeni nu este discriminat.
În același timp, inițiative pornite sau finanțate din Silicon Valley urmăresc nu doar asigurarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, dar și optimizări ale speciei umane cum ar fi crearea de oameni suficient de inteligenți încât să ne salveze de inteligența artificială. Acest rezultat ar fi obținut cu ajutorul selecției gameților în tratamente de fertilizare (sau chiar al creării de gameți artificiali care să aibă caracteristicile dorite), analizei genetice și selecției între embrioni, și editării genetice a embrionilor.
Sigur că am putea să ne gândim de două ori înainte de a dezvolta și a introduce o tehnologie nouă. Dar nu mai bine inovăm tot ce se poate inova, producând astfel profit pentru investitori, și apoi încercăm să creăm oameni mai sofisticați decât noi, care să ne salveze de consecințele acțiunilor noastre? Până atunci, unii dintre cei mai bogați (și, deci, inteligenți) oameni din lume contribuie la creșterea coeficientului de inteligență al populației oferind la scară largă propriul lor material genetic (vezi, de exemplu, aici și aici).
Dincolo de particularitățile exemplelor de mai sus, de ce ar fi o problemă să încercăm să aducem pe lume copii mai bine dotați intelectual? Este greu pentru oricine să navigheze lumea complexă în care trăim. De ce nu am încerca, individual sau colectiv, să creăm oameni mai bine echipați să-i facă față – sau chiar oameni capabili să ne salveze pe toți, în viitor? În cele ce urmează, am să trec în revistă câteva posibile motive.
În primul rând, în viitorul previzibil, nu există nicio modalitate sigură de a prezice cum se vor dezvolta trăsăturile unui copil. Un copil foarte bine dotat intelectual (presupunând că acest lucru ar putea fi determinat prenatal) ar putea să nu fie interesat de activități intelectuale. Poate va prefera să nu-și petreacă timpul studiind, la fel cum un copil cu mare potențial atletic ar putea să nu fie interesat de sporturi de performanță sau de provocările activităților fizice solicitante. Omul mai inteligent decât inteligența artificială a viitorului și-ar putea dori să-și vadă de viața lui (să zicem, de pasiunea de a picta căluți de lemn sau de a cultiva dovlecei) în loc să-și salveze creatorii. Potențialul și interesele oamenilor nu coincid întotdeauna, oricât ar fi investit părinții sau designerii lor în anumite rezultate mai degrabă decât altele. Mai mult decât atât, omul superinteligent s-ar putea să nu fie tocmai fericit că a fost creat pentru un destin prestabilit, și să refuze să performeze conform specificațiilor.
O întrebare relevantă aici este dacă omul acesta superinteligent ar avea o responsabilitate mai mare să prevină sau să repare problemele pe care le-au creat alții, decât are orice alt om - și decât au chiar oamenii care le-au creat. Putem juca un fel de leapșa a responsabilității, în care creăm alți oameni, mai capabili decât noi, care să ne rezolve problemele? Le putem apoi reproșa pe bună dreptate dacă se dovedesc la fel de iresponsabili ca noi, sau dacă refuză să-și utilizeze inteligența cum trebuie?
Apoi, știința nu poate prezice cu exactitate cum se vor manifesta anumite gene și cum vor fi acestea afectate de mediul în care trăim. În cuvintele unei celebre cercetătoare americane, Evelyn Fox Keller, nu există expresie a unei gene în absența unui mediu. Deținerea anumitor gene este corelată cu anumite rezultate, iar lipsa anumitor gene, cu alte rezultate. Părinții - și oamenii de știință - pot urmări să asigure un anumit potențial, dar nu pot controla dezvoltarea copiilor sau lumea din jurul lor. Prin urmare, nu pot asigura un anumit rezultat în loc de altul.
Poate nu-l pot asigura, dar dacă îl pot face mai probabil, nu merită totuși efortul? Răspunsul la această întrebare este că depinde. Să zicem că în urma unui tratament de fertilizare avem mai mulți embrioni, iar unul dintre aceștia are o mutație asociată cu o boală foarte gravă. Dacă s-ar naște, copilul respectiv ar suferi enorm și, în cazul anumitor boli, nu ar avea nicio șansă să trăiască o viață bună. Unele boli cu cauze genetice, cum ar fi sindromul Lesch-Nyhan, sunt atât de îngrozitoare încât puțini ar argumenta că acești oameni ar trebui să se nască. Inteligența însă nu este un exemplu de astfel de corelație clară între potențial și rezultat.
Trei distincții uzuale în discuțiile etice și politice pe această temă sunt între selecție și manipulare genetică, între intervenții în scopuri terapeutice și de ameliorare (enhancement), și între modificări ereditare și neereditare. O poziție comună în ceea ce privește distincția dintre selecție și manipulare este legată de celebra problemă a non-identității, formulată inițial de filosoful britanic Derek Parfit. Dacă doar am făcut selecție între embrioni, nu am schimbat natura embrionului pe care l-am ales pentru transfer, pentru că nu am intervenit asupra structurii sale genetice. Am prevenit doar nașterea unui alt copil, care nenăscându-se nu ne va putea reproșa alegerea noastră. Modificarea unui embrion însă înseamnă o intervenție asupra persoanei în care se va dezvolta acest embrion: acest om anume ar fi avut alte proprietăți dacă nu se intervenea prenatal asupra lui.
O eventuală acceptare a acestei distincții nu implică faptul că selecția este acceptabilă în timp ce manipularea nu, ci doar că cele două tipuri de acțiune sunt distincte moral. Ambele ridică probleme legate, de exemplu, de justificarea alegerilor făcute, de reducerea potențialului în mare necunoscut al unui embrion la o singură genă sau o singură caracteristică în baza căreia se ia decizia, și așa mai departe. Manipularea genetică ridică, în plus, și întrebări legate de alegerea de a interveni în structura genetică a unui embrion, și implicit a persoanei în care acest embrion se va dezvolta.
Conform celei de-a doua distincții, intervențiile care au ca scop evitarea suferinței sunt diferite din punct de vedere moral de cele care urmăresc conferirea unui avantaj. De exemplu, cineva ar putea argumenta că este acceptabil (sau chiar că avem o obligație morală) să încercăm să evităm nașterea cuiva a cărui viață ar fi caracterizată numai de suferință, dar nu să intervenim asupra unui embrion cu potențial obișnuit, pentru a-l face mai inteligent. Distincția aceasta nu este întotdeauna foarte clară, la fel cum nu este foarte clar nici ce trăsături anume ar trebui să conteze drept „ameliorare”: ameliorare din perspectiva cui? Este întotdeauna mai bine pentru orice persoană să fie mai inteligentă decât oamenii din jurul său - sau chiar decât toți ceilalți oameni? În exemplul de mai sus, al omului creat special ca să fie mai inteligent decât inteligența artificială a viitorului, intenția nici nu este să fie mai bine pentru el, ci ca el să poată servi intereselor celor care l-au creat. Tocmai din motivul acesta este foarte posibil ca această persoană să nici nu se simtă avantajată.
Cea de-a treia distincție stă la baza restricțiilor curente împotriva intervențiilor care ar urma să se transmită ereditar. Modificările asupra celulelor reproducătoare, precum gameții și celulele embrionare, se transmit descendenților persoanei modificate. Aceasta explică reacția critică față de experimentul din 2018 în care un cercetător a anunțat că a editat genele unor embrioni sănătoși pentru a-i face imuni la infecția cu HIV. Vestea a fost întâmpinată cu o serie de apeluri la o interdicție globală a utilizării reproductive a editării ereditare a embrionilor umani. Multe dintre reacții s-au concentrat asupra momentului intervenției – a faptului că era prea devreme să fie utilizate aceste tehnologii în acest fel – însă experimentul a fost criticat mai ales pentru potențialul lui de moștenire ereditară. Tocmai pentru că natura noastră și interacțiunea dintre genele noastre și circumstanțele în care ne trăim viața sunt atât de complexe, astfel de intervenții pot avea consecințe pe care cercetătorii nu le pot prevedea și controla.
Editarea genetică a oamenilor este o soluție high-tech la probleme din care multe ar putea avea soluții mult mai simple și mai sigure cu ajutorul intervențiilor sociale, comportamentale sau medicale. De exemplu, prevenirea HIV poate fi realizată prin educație sau utilizarea medicației profilactice existente. Nu este nevoie de experimente costisitoare și riscante.
De ce, atunci, sunt propuse, finanțate sau chiar întreprinse astfel de intervenții? În parte, tocmai pentru că sunt high-tech: cineva ar putea deveni primul om de știință sau filantrop sau maniac care a realizat ceva nemaivăzut, care îl va face celebru cu orice preț. De asemenea, pentru că ne permit să continuăm să refuzăm fie și să ne gândim la măsurile necesare pentru remedierea problemelor existente. Ne permit și să ridicăm din umeri în privința riscurilor noilor și viitoarelor tehnologii, ale căror efecte nu le vom putea controla: când vom ajunge acolo, nu trebuie decât să avem pregătite soluții și mai sofisticate, inclusiv, de ce nu, niște supraoameni.
O altă posibilă explicație ar putea consta în aroganța și elitismul din spatele fanteziilor despre inteligență. Pe de o parte, proponenții acestor inițiative se consideră ei înșiși inteligenți, numai buni să controleze conceperea oamenilor de care avem nevoie. Apoi, aceste inițiative se bazează pe ideea că există o relație foarte clară între inteligență (și mai precis insuficiența ei) și cauzele problemelor contemporane. Multe din problemele contemporane sunt cauzate însă nu de lipsa inteligenței, ci a altor calități, cum ar fi empatia față de toate ființele care pot suferi, grija față de oameni, animale non-umane, mediul în care trăim, luarea în serios a impactului pe care îl avem asupra lumii. Este puțin probabil că nașterea mai multor oameni inteligenți ca laureatul Nobel din exemplul cu care am început acest articol – sau și mai inteligenți decât el – ar însemna neapărat o lume mai bună. Ar putea însemna, dimpotrivă, și mai multă capacitate de a face rău în moduri și mai complexe și mai lipsite de scrupule.
Sursă foto: arhiva Azopan
