Cel mai mare festival de film din România a plecat prin țară și va poposi în orașe mai mici și mai mari până-n toamnă. Până te decizi ce filme să vezi, citește gânduri, întrebări și conexiuni, cu fotbal și festinuri, din ediția a 25-a a TIFF, de la o tânără artistă și împătimită cinefilă.
TIFF-ul schimbă Clujul timp de zece zile. Cinematografele se umplu, la ore normal consacrate unui job 9-5, iar orice obiect roșu din oraș pare să te ducă, întâmplător sau nu, cu gândul la festival. Ediția aniversară de anul acesta a marcat un sfert de secol în care TIFF a crescut odată cu orașul și cu publicul său. Faptul că suntem „tot aici”, privind filme împreună, spune poate cel mai bine povestea longevității sale.
Eu sunt cinefilă, artistă, curatoare, și, din 2024, fac tabele și artifficii de calcul ca să pot vedea cât mai multe filme la fiecare ediție. În anii trecuți am participat și în alte roluri: voluntar în 2016 la protocol, unde scanam badge-ul la intrările de la cele mai râvnite petreceri. În 2019 am stivuit cartoane pentru experiențele VR de la Casa de Cultură a Studenților și am fost guest cu echipa filmului Horia (2024, r. Ana-Maria Comănescu, România), pentru care am facut posterul și am văzut cum e să fii de partea cealaltă a scannerului de badge-uri. M-am mutat înapoi în țară în 2023 (pe timp de TIFF!), după un master în Olanda, și sărbătoresc întoarcerea în fiecare an cu un moment de scris în jurnal pe terasă la Cinema Arta.
Anul acesta, am luat notițe în mod religios și din ele am format conexiuni, întrebări, plus niște gânduri despre afișul ediției. Le-am adunat aici ca jurnal de festival. Dacă ai ratat TIFF.25, ai aici o perspectivă asupra ediției aniversare. Bonus: din fericire, festivalul nu se încheie la Cluj! O parte dintre filmele de anul acesta ajung în retrospectivele din București (9-12 iulie) și alte orașe, iar mai multe pot fi descoperite pe TIFF Unlimited.
În total, am apucat să văd 30 de filme, care reprezintă doar o mică parte din tot ce a însemnat programul. Aș putea rezuma experiența ediției 25 într-un trio imprevizibil: consumerism, încetinire și fotbal. Le explorez pe toate mai jos.
(Atenție: următoarele gânduri includ spoilere pentru unele filme.)
I. Consumerism
Mihai Chirilov, critic de film și directorul artistic al festivalului, spune în aperitiff, ziarul TIFF, că nu poți separa arta de politică – și zice bine. Așa că hai să nu le separăm. Anul acesta, festivalul a început pe 12 iunie, când Elon Musk era declarat primul trilionar al lumii. Între timp, la Cluj ne aștepta o selecție impresionantă de filme ce ating repercusiunile politicii și deținerii puterii de către cei precum Musk. Regele Soare (2026, r. Vincent Maël Cardona, Franța) ne arată ce iese din oameni dacă câștigă la loterie și începe cu istoria creației loteriei în Franța, ca o taxă voluntară pe care oamenii o vor plăti negreșit, pentru că le dă speranță. Un alt film francez, proiectat la închiderea TIFF.23, Fericiții câștigători (2024, r. Maxime Govare, Franța), ne punea pe gânduri asemănătoare: dacă câștigăm la loto, poate ar fi mai bine să nu zicem nimănui. Sicko (2026, r. Aitore Zholdaskali, Kazahstan) prezintă un scenariu distopic, în care un cuplu cu multe datorii înscenează o boală gravă care îi le oferă un context înșelător pentru a strânge bani. Între timp, în Tortul președintelui (2026, r. Hasan Hadi, Irak) o fetiţă de nouă ani trebuie să facă rost de lucruri de bază: ouă, făină şi zahăr, dar într-un context politic răsturnat de ani de instabilitate și război.
După unele filme, parcă nu îți mai vine să stai la o matcha sau o patiserie la suprapreț.
Îmi văd numele pe ecran într-o porție gigantică de paste în Marea crăpelniță (1973, r. Marco Ferreri, Franța), dar deja nu îmi mai e foame. Urmează un munte de pireu, tortellini, clătite, borș, mămăligă tartă de fructe, și dom de pateu. Unul dintre personaje are cea mai „dulce" moarte, în timp ce este hrănit și satisfăcut până la finalizare. Înșiruirea de mâncăruri și actele sexuale dintre mese îmi extrage de undeva din adâncurile amintirilor o reclamă (cam nesărată) din 2008 cu Florin Piersic la zahărul Lemarco, în care actorul se sărută pasional cu o femeie cu tort în loc de cap.
Îmi aduc aminte de vechea expresie de la TIFF, „filmele se mănâncă pe pâine”, și mă gândesc că nu am mai auzit-o de ani buni. Precum se înfruptă cei din Crăpelniță, așa fac și eu cu filmele la TIFF, unul după altul, cu puțin timp între ele să le diger. Este vorba, fără doar și poate, de o lăcomie ce o hrănesc cu vârf și îndesat; mă întreb dacă să iau o pauză la anul.
Până atunci, festinul (și satira societății de consum) continuă în Farmecul discret al burgheziei (1972, r. Luis Buñuel, Franța) și Balearic (2025, r. Ion de Sosa, Spania), unde vedem alte circumstanțe ale apatiei celor cărora le merge bine. În cel de-al doilea film, un grup de spanioli înstăriți petrec pe lângă un tată muribund, în timp ce incendii de vară ard mocnit pădurile ce le sunt fundal pentru petrecere. Iar francezi burghezi iau loc la o masă în restaurant, și se gândesc de două ori dacă totuși să comande, chiar dacă află că are loc un priveghi în locație. Își fac toate poftele și nu sunt prea preocupați de propria ipocrizie, ba chiar sunt surprinși când sunt arestați pentru trafic de cocaină. Simt un junghi de frustrare și la Delicatessen (1991, r. Jean-Pierre Jeunet, Franța), când mă gândesc cât de multe filme au ca bază un personaj cu un neajuns financiar, care trebuie să recurgă la soluții ingenioase, precum măcelarul/administrator care își convertește locatarii în carnivori în lipsa altor surse de proteină.
La trei zile după încheierea TIFF-ului, valoarea lui Musk se depreciază din nou sub un trilion, dar asta nu schimbă nimic.
II. Încetinire
După consum lacom și mai multe încercări de a-mi aduce aminte când mi-am închis ultima dată telefonul înainte începerea unui film, fac o tranziție spre răbdare și reflecție. Reconstituirea (2025, r. Jim Sheridan, David Merriman, Irlanda) este un film ce arată ceva rar în zilele noastre: oameni cu păreri polarizant diferite, despre cazul real al uciderii producătoarei Toscan Du Plantier în sudul Irlandei, caz ce până în ziua de azi nu a fost soluționat. Jurații din film stau, forțați de context sau nu, și se ascultă. Un omagiu peliculei clasice despre judecată, morală și valori 12 oameni furioși (1957, r. Sidney Lumet, Statele Unite), Reconstituirea ne lasă, însă, în coadă de pește. Apreciez asta mult – nu totul este de înțeles și de soluționat în mod convenabil, confortabil și entertaining în 90 de minute.
Tot la capitolul încetinire, menționez două filme evlavioase Maica (2025, r. Teona Strugar Mitevska, Belgia) prezintă viața modestă a maicilor în Calcutta, India, dar arată că până și în aceste contexte pline de pietate apar agende personale și dorințe: Maica Superioară Teresa (da, acest film e o ficțiune semi-istorică) dorește să înființeze propriul ordin, dar apar obstacole ce necesită soluții care se bat cap în cap cu credința ei. Iar Duminicile (2025, r. Alauda Ruiz de Azúa, Spania) ne încântă cu o poveste coming-of-age despre o adolescentă care vrea să se călugărească din proprie dorință, dar și la încurajarea preotului școlii și a schitului la care merge în vacanțe. Mătușa ei este personajul statornic din familie ce dorește să se asigure că această decizie nu este luată în mod pripit. Cu o coloană sonoră grandioasă, varianta de cor a melodiei lui Nick Cave, „Into My Arms” oferă o experiență pătrunzătoare de ascultat în cinematograf. Ambele filme prezintă stilul de viață modest al lumii religioase, statornic în fața lumii schimbătoare, iar vizionarea lor se simte ca o formă de escapism pentru cinefilul contemporan.
Pentru cei ce cred, dar și pentru cei pasionați de suprafețe reflective (subsemnata), sala Florin Piersic oferă o experiență iluminatoare dacă ieși de la film în intervalul orar 17:19 - 17:24. La deschiderea ușilor de ieșire, punctele de colectare a gunoiului au o poziționare și un unghi fericit, încât azvârl foarte multă lumină în sala de cinema. Cu privirea spre ieșire simți să îți mijești ochii în fața viitorului tău foarte luminos, iar o privire în spate recreează peștera lui Platon, în care îți lași silueta peste scaune. Momentul reflectiv salubritar trece precum o eclipsă totală de soare, foarte repede.
III. Fotbal
Secțiunea Close Up a TIFF-ului de anul acesta a inclus zece dintre filmele lui Corneliu Porumboiu, nume consacrat al Noului Val Românesc și fiu de arbitru de fotbal (Adrian Porumboiu). Regizorul a mai fost prezent la ediția aniversară TIFF.10 în postura de cap (și spate) de afiș de festival. Spotul din acel an aduce un omagiu la filmul lui A fost sau nu a fost (2026, România), care s-a văzut în retrospectivă. Ce nu a fost anul acesta e unul dintre spoturile festivalului din 2008, regizat tot de el, pe tema James Bond, pe care îl las aici din motive nostalgice.
Am început festivalul cu scurtmetrajele lui Porumboiu. Călătorie la oraș (2003, România) ne traspune instant în anii 2000, cu ce era pe atunci o aventură pentru a cumpăra un calculator (în timp ce în sală cineva nu știe să își dea luminozitatea mai mică la super-calculatorul de buzunar). Iar în Visul lui Liviu (2004, România) un Dragoș Bucur tinerel pune rochii de mireasă în frigider, își aprinde țigara de la aragaz, și își întreabă apropiații ce visează. Mă gândesc la ce vise am eu, cu spreadsheet-uri și ecrane, și mă întreb cum ar putea fi viața fără telefon, dacă așa ceva mai e posibil.
În aceeași zi, pe 13 iunie, cinefilii au avut de luat decizia dacă să meargă să vadă Fjord (2026, r. Cristian Mungiu) la Cinema City sau să se uite la filme din festival. Spre deosebire de 2007, în care 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007, r. Cristian Mungiu, România), câștigătorul Palme d'Or la Cannes din acel an, a fost proiectat la TIFF, anul acesta nu s-a întâmplat același lucru.
Revenind la Porumboiu: recunosc că până la acest TIFF nu m-am gândit să pun filmul și fotbalul în aceeași oală. A fost o descoperire imprevizibilă, despre un regizor care are o legătură puternică cu un element atât de definitoriu românesc. Cam cum e Șerban Savu pictorul care face tablouri despre grătarele de 1 mai. Simțeam că mi-ar prinde bine să discut cu un microbist, așa că m-am bucurat să mă intersectez cu cinefilul Ioan Șteopoaie (a scris la aperitiff anul acesta, iar în 2023 a făcut o expoziție de artă despre fotbal, pe un teren!). Vizionăm împreună Al doilea joc (2014, r. Corneliu Porumboiu, România), un meci întreg Steaua-Dinamo din '88, în care ninge încontinuu și jucătorii alunecă ca la patinaj, narat de Porumboiu și tatăl său, care a fost arbitrul meciului.
Porumboiu-fiul vede poezia în fotbal, Porumboiu-tatăl vrea să i-o reteze. Ioan îmi zice că ar fi vrut să joace un fotbal cu Porumboiu (tatăl) când era în formă și îmi explică de ce TIFF-ul este un timp greu pentru microbiștii cinefili ca el, având în vedere că programul lui prioritizează și meciuri din Cupa Mondială, ce își are calificările concomitent. Încearcă să prindă tot ce ar vrea să vadă și face compromisuri. Povestim și despre Fotbal infinit (2018, r. Corneliu Porumboiu, România), documentarul despre Laurențiu Ginghină, omul care a dezvoltat un nou sistem de reguli pentru fotbal, care taie din haos și din colțurile terenului. Ioan zice că ce propunea Ginghină nu era, de fapt, așa de nesăbuit cum îmi sună mie.
Mai târziu în festival am văzut Făcălețul de aur (2025, r. Constantine Costi, Marea Britanie) și m-am gândit cum mai multe personaje din filmele de la ediția actuală a TIFF explică cu diagrame ce e important pentru ei – fie el fotbal sau cum se aranjează mesele pentru o competiție de terci sau moștenirea unui business de servicii funerare (2m² (2026, r. Volkan Üce, Belgia). Este ceva deopotrivă comic și înduioșător în acest gest.
***
La spectacolul-eveniment din cadrul TIFF.25, Notte Morricone (regie și coregrafie de Marcos Morau), melodia mea preferată din The Legend of 1900 (1998, r. Giuseppe Tornatore, Italia) mă face să plâng, în timp ce nenumărați dansatori și un pian se coordonează să dea un mesaj nou muzicii lui Ennio Morricone, compozitor italian care a semnat nenumărate coloane sonore iconice, de la westernuri (The Good, the Bad and the Ugly, Once Upon a Time in the West, A Fistful of Dollars), la filme de Tornatore și Tarantino. Spectacolul povestește prin dans lumea interioară a compozitorului, fascinația lui pentru șah și ce i-a oferit muzica de-a lungul vieții, iar Morau își merită laurii pentru titlul de „cel mai bun coregraf al anului", acordat de revista germană Tanz.
La Notte Morricone am stat la loja de deasupra scenei Teatrului Național din Cluj și-am constatat că arhitectul austro-cehoslovac Adolf Loos a zis bine: ornamentul, care mi-a obstrucționat destul de mult din câmpul vizual, este crima. Dar l-am văzut în sală pe tata, la altă lojă, și am vorbit telefon după spectacol. Având în vedere că el m-a introdus în lumea filmelor când eram mică, inclusiv prin filmul 1900, m-am emoționat. M-am gândesc cum și noi, ca familie, ne-am schimbat. Multă vreme defineam împreună filmul de TIFF ca ceva ciudat și de neînțeles, dar acum ne povestim la telefon care ce-a văzut. El îmi spune despre experiența lui de la premiera Hoinari prin munți (2026, r. Cosmin Dumitrache, România), documentar despre alpiniștii Dinu și Marlene Mititeanu, cu care amândoi am mers pe munte, iar eu îi povestesc cum am prins foarte multe filme serioase și lungi, la care mă simțeam ca la un antrenament de ținut respirația sub apă. Cam cum am văzut în Titanic Ocean (2026, r. Konstantina Kotzamani, Grecia) – doar că acolo avea sens să nu ne grăbim, pentru că povestea îți explică de ce ai nevoie ca să devii sirenă. Practic, vizionarea multor filme de peste 100 de minute m-a făcut și pe mine o sirenă mai răbdătoare.
Însă anul acesta la TIFF am prins de picior un singur film pe care să-l recomand ca must see: Gol goluț (2026, r. Muriel d’Ansembourg, Olanda), care aduce un discurs foarte wholesome pe subiecte de intimitate. Filmul îl are ca protagonist pe Alec (Caolán O'Gorman), un licean timid care își ajută tatăl cu „afacerea familiei”: producția de filme porno. Având o copilărie în care industria pornografică este o normalitate – părinții săi s-au cunoscut pe platoul de filmare – filmul prezintă o variantă inedită a poveștii în care un adolescent navighează stângaci un crush. Alec este pudic în a se apropia fizic de Nina (Safiya Benaddi), lucru ce se bate cap în cap cu lejeritatea ce o are în a filma acte sexuale pe set. Multe scene punctează discuții incomode (dar importante) din jurul educației sexuale și a stereotipurilor din industria pornografică. (Filmul a luat și două trofee în cadrul premiilor TIFF: Premiul pentru Cea mai bună interpretare acordat lui O'Gorman din rolul principal și Premiul Juriului Ecumenic.)
Dar un singur film este puțin. În ultimele zile de festival mi-am dat seama că nu prea am râs ediția asta. Mi-au lipsit din anii trecuți un vampir umanist cu o familie ciudată sau un road-trip love-story în care un personaj e costumat în maimuță tot filmul. Totuși, nu pot să critic selecția; chiar și un om care vede 30 de filme interacționează doar cu ~15% din totalul TIFF. În schimb, un element pe care l-am putut vedea cu toții este posterul festivalului…
La ediția aniversară de TIFF, îmi e dor de afișe cu zvâc
Tot Chirilov ne spunea în aperitiff că:
„Într-o lume în care publicul a devenit hipersensibil, gata să se simtă jignit din te miri ce, autorii calcă pe coji de ouă și își temperează preventiv orice avânt comic reverențios pentru a nu ofensa. Un film ca Marea Crăpelniță al lui Ferreri nu ar mai fi posibil în zilele noastre. [...] Am abandonat libertatea de a provoca și de a călca strâmb pentru confortul de a nu deranja pe nimeni."
Asta aș puncta și eu despre conceptele vizuale ale edițiilor din ultimii ani – undeva, din punct de vedere vizual, TIFF-ul și-a pierdut zvâcul.
Nemulțumirea mea datează de când au decis să recicleze inima de la TIFF.22 pentru următorul an. Iar anul trecut am avut primul poster TIFF cu și despre AI. Or, TIFF-ul este un prilej extrem de bun pentru a deschide noi orizonturi prin dialog și artă, iar posterul este un element cheie în festival, mai ales ca prim punct de contact și invitație pentru cei care merg (sau nu) la filme. Pe vremea când băncile lui Funar încă existau în Cluj, afișele TIFF-ului erau provocatoare. În ziua de azi probabil că nu ar mai rula un spot cu doi ciobănași care se tăvălesc în iarbă la vale și se sorb din priviri sugestiv (2009).
Dar nu pot să nu mă întreb: ce are banca lui Funar de a face cu TIFF-ul?
Gheorghe Funar a fost primarul controversat al Clujului între anii 1992 și 2004, timp în care emitea opinii antisemite și teorii deplasate despre cum dacii ar fi cea mai veche civilizație a lumii. Printre altele, acesta garanta pentru Ioan Stoica, patronul companiei Caritas, care a fost cea mai mare schemă piramidală din istoria României. Banca tricoloră omagiată pe afișul TIFF își are originile în campaniile anti-maghiare inițiate de Funar, în cadrul căror mai multe obiecte urbane au fost vopsite astfel, dintr-un sentiment ultranaționalist.
În același timp, sloganul TIFF de anul acesta, „Tot aici", are un mesaj foarte clar și răsunător, care cred că face o treabă bună să sărbătorească longevitatea festivalului, felul în care s-a maturizat într-un eveniment complex și de prestigiu. Poate că tocmai maturizarea evenimentului și responsabilizarea față de parteneri și sponsori nu le mai permit organizatorilor (sau le-au tăiat apetitul) de a fi provocatori cu spotul și afișul.
Însă chiar și doar după numărul mare de proiecții sold out la ediția aceasta (mai multe decât am văzut în ultimii trei ani, inclusiv marți la ora 12:00 amiaz), cred că TIFF-ul poate să aibă mai multă încredere în publicul său. Oamenii pot, și, cred eu, ar aprecia, o idee mai complexă pentru afiș. Apropo: ce nu știu mulți este că, în paralel, au fost create patru postere alternative pentru ediția aniversară TIFF, de către patru ilustratori. Au făcut o treabă minunată, dar au primit extrem de puțină vizibilitate.
Am prins finalul TIFF-ului în Piața Unirii, unde am aflat de o tradiție nouă după ultimul film: scaunele sunt adunate de staff, iar voluntarii au liber. Ecranul gonflabil, sutele de kilograme de prelungitoare și echipamente au plecat din locații, dar festivalul continuă. În perioada 9-12 iulie, retrospectiva TIFF vine la București, unde puteți viziona o selecție din filmele ediției 25, iar în toamnă, unele dintre ele vor ajunge și în alte orașe din țară.
fin
Fotografie principală: Gala de deschidere TIFF.25, via tiff.ro
