Povestea compozitorului Leoš Janáček, „prima dragoste” muzicală a scriitorului Milan Kundera.
Pe 11 iulie 2023 s-a stins din viață Milan Kundera, unul dintre cei mai importanți romancieri și eseiști ai literaturii moderne. Scriitor de origine cehă, acesta și-a petrecut aproape jumătate din viață în exilul parizian, mutându-se acolo în 1975 și devenind cetățean francez șase ani mai târziu. Susținător al partidului comunist în tinerețe, Kundera și-a atras apoi antipatiile sistemului, fiind considerat trădător după ce criticase, sub o formă satirică, totalitarismul de tip sovietic din Cehoslovacia de atunci, în primul său roman, Gluma. Exclus de la catedra de literatură universală a Academiei de Film și interzis în toate bibliotecile cehești, Kundera părăsește Praga și se mută la Paris, orașul unde va rămâne până la moarte.
Este cunoscut mai ales pentru romanul Insuportabila ușurătate a ființei, dar și pentru Cartea râsului și a uitării, Nemurirea, Lentoarea, Identitatea, Sărbătoarea neînsemnătății, pentru proză (nuvele și romane), poezie, teatru și eseuri deopotrivă, din care transpar umorul ager și ironia ascuțită, dar și un simț acut al nostalgiei și insignifianței. A fost urmat pretutindeni de povara expatrierii – Kundera-emigrantul este acest Ulise modern, obsedat de ideea întoarcerii acasă, urmărit de așa-numitul Heimweh/homesickness (aproape intraductibil în limba română) – și dizolvă în operele sale tema odiseică (cu precădere în romanul Ignoranța), ca pe o încercare de vindecare, de eliberare. Nu a fost doar un scriitor remarcabil, ci și un împătimit al muzicii clasice, în special cea a secolului al XX-lea. Inițiat de tatăl său în arta sonoră, Kundera era un ascultător activ și dedicat, cu înclinații muzicologice: a scris texte despre compozitori precum Ludwig van Beethoven, Arnold Schönberg sau Iannis Xenakis.
„Prima sa dragoste” muzicală, după cum chiar el o numește, o reprezintă, însă, compatriotul Leoš Janáček. Auzise de acesta de la tatăl său, Ludvík Kundera, un muzicolog și pianist cu o profundă admirație pentru creația compozitorului ceh, un promotor al acesteia. Deși Janáček murise în 1928, cu un an înainte ca Milan să se nască, muzica lui l-a urmat în casa părintească, devenind soundtrack-ul copilăriei, dar și un „rămas-bun” sonor către tatăl său, în contextul tragic al dispariției acestuia. Într-un eseu omagial apărut în volumul O întâlnire, scriitorul își amintește: „încă din cea mai fragedă copilărie, auzeam zilnic muzica lui cântată la pian de tatăl meu sau de elevii lui; în 1971, în vremurile sumbre ale ocupației, am interzis orice discurs la funeraliile tatălui meu; doar patru muzicieni au cântat, la crematoriu, al doilea cvartet de coarde al lui Janáček.” De altfel, și ecranizarea romanului său Insuportabila ușurătate a ființei – film regizat de Philip Kaufman și avându-i ca protagoniști în rolurile principale pe actorii Juliette Binoche, Lena Olin și Daniel Day-Lewis – este înțesată de momente janacekiene, atent alese de Kundera însuși.
Janáček și Kundera sunt profund legați de țara-mamă, în special de regiunea moravă: „dacă aș fi întrebat prin ce s-a înscris durabil țara mea natală în genele mele estetice, n-aș ezita să răspund: prin muzica lui Janáček”. Compozitorul, născut în 1854, a fost influențat de contextul social-politic în care și-a desfășurat activitatea: Primul Război Mondial, urmat de prăbușirea Imperiului austro-ungar și de constituirea, în anul 1918, a noului stat unitar și independent Cehoslovacia. S-a dedicat descoperirii, colectării și integrării muzicii moravo-sileziene în lucrările sale – o creație ce urmează canoanele clasice occidentale, folclorizată, colorată de spiritul local, de un ethos regional. Din cântece și dansuri populare își trage seva improvizatorică, melismatică (puternic ornamentată), ritmul flexibil, schimbările bruște de stare, dar și un adânc sentiment de longing, de năzuință-nostalgie ancestrală.
Deși, prin natura diferită a vocației fiecăruia – Janáček a fost un om al sunetului, iar Kundera al cuvântului –, pe amândoi i-a unit dragostea pentru grai, pentru limba vorbită, trăită. În același volum menționat mai sus, scriitorul afirma că „marele pariu [al compozitorului] a fost să caute frumuseștea muzicală în proză: în proza situațiilor cotidiene; în cea a limbajului vorbit care-i va inspira arta melodiei.” Din dorința de tezaurizare a unor particularități lingvistice, el și-a modelat liniile melodice după intonația și pronunția vorbirii și după specificitatea prozodică a limbii cehe, denumindu-le nápĕvky mluvy/melodii vorbite. Precum compozitorii est-europeni Béla Bartók și George Enescu, Janáček a iubit și s-a dedicat creației folclorice, din care a preluat nu numai elemente melodico-ritmice (un gen de interpretare parlando, descătușată, eliberată de metrica și ritmica tradiționale, tehnici vocale neconvenționale ce amintesc de șoaptă, bocet, chiot etc.), dar și o atracție pentru subiectele realiste, naturaliste din cotidianul omului obișnuit.
Janáček a compus nenumărate opere (printre care Jenůfa, Vulpița cea șireată, Din casa morților sau Katia Kabanova), iar Kundera a fost un împătimit al acestora, dedicând chiar un text acestui gen muzical (vezi eseul Cea mai nostalgică operă). A compus muzică simfonică, concertantă, vocală, corală și de cameră, dar scriitorul a găsit cea mai apropiată de inima sa creația janacekiană pentru pian și pentru cvartet de coarde. O considera a fi plină de contraste, de o „tensiune între brutalitate și tandrețe, […] între frumos și urât”, de o originalitate ieșită din comun.
În 1905, Janáček compune Sonata pentru pian intitulată 1. X. 1905 sau From the street, una dintre cele mai importante lucrări solo ale acestuia, apărută în urma unui eveniment tragic petrecut în toamna acelui an la Brno. În acea perioadă aveau loc proteste ale locuitorilor în legătură cu fondarea unei noi universități cehe. Violențele au culminat în data de 2 octombrie când militarii au intervenit împotriva participanților la demonstrație, înjunghiind mortal un tâmplar în vârstă de 20 de ani. Se pare că Janáček era prezent la aceste proteste și a început să lucreze la piesă imediat după incident, dorind ca prin intermediul ei să-și exprime dezaprobarea pentru moartea nedreaptă și violentă a tânărului. Lucrarea este alcătuită din două părți – Předtucha/Presentimentul și Smrt/ Moartea – și reprezintă un tribut sonor dramatic, tensionat, tulburător, simplu.
Șase ani mai târziu, compozitorul grupează treisprezece miniaturi pianistice în două volume, sub denumirea de On an Overgrown Path/Pe o potecă înmugurită. Colecția de scurte lucrări are un caracter intim-interiorizat, tandru, enigmatic, dar și neliniștit, angoasa(n)t, iar fiecare piesă este însoțită de un titlu programatic, ca niște frânturi poetic-descriptive, ce trasează cadrul scenelor: o seară, o frunză suflată de vânt, imaginea imaculatei fecioare, un cântec de leagăn, doliul în urma pierderii propriului copil etc. Este un caleidoscop muzical de trăiri, un compendiu ce surprinde dragostea, dezamăgirea, suferința, primejdia, disperarea. Un an mai târziu, în 1912, compozitorul publică lucrarea In the mists/În ceață, un ciclu format din patru mișcări, pictural cu tente impresioniste, în care se simte aceeași înclinație a sa pentru un soi de intimism abătut. În creația pentru pian, Janáček-naratorul își găsește spațiul propice în care să-și strige incertitudinile, revolta, melancolia.
Cvartetul nr. 2 Intimate Letters/Scrisori intime, scris în 1923, a vorbit mai mult la înmormântarea tatălui lui Milan Kundera decât a ales s-o facă scriitorul. Allegro-ul final al lucrării însoțește scene din filmul Insuportabila ușurătate..., iar povestea de dragoste fictivă își găsește rădăcini în realitatea compozitorului: cvartetul ia naștere în urma unui schimb de corespondență substanțial (mai mult de 700 de scrisori) cu Kamila Stösslová, o mai tânără femeie căsătorită. Lucrarea îmbină limbajul romantic cu cel modern, momente de lirism cu tehnici extinse ale instrumentelor cu coarde și arcuș (pasaje interpretate sul ponticello, cu un sunet scrâșnit, zgâriat, distorsionat, dublat de indicația de caracter furioso).
Poate că nu doar idealul național i-a adus aproape, din punct de vedere spiritual, pe Leoš Janáček și pe Milan Kundera, ci un soi de inadecvare identitară, un sentiment de a fi outsider în propria țară sau în lumea artistică. Janáček, născut într-un oraș „provincial”, și-a câștigat cu greu recunoașterea națională și apoi internațională (în jurul vârstei de șaizeci de ani), iar creația lui este și în zilele noastre prea puțin prezentă în repertoriile curente. Este numit de scriitor „un alergător unijambist”, căruia pare să-i fi fost redată adevărata consistență muzicală abia în 2003, la șaptezeci și cinci de ani de la dispariția sa, într-un concert la Paris dirijat de Pierre Boulez, în care Kundera „nu a ascultat niciodată un Janáček mai janacekian” și în urma căruia s-a născut speranța că muzicianul, „într-un singur picior, e în sfârșit pe cale să ajungă din urmă, o dată pentru totdeauna, plutonul alor săi [Bartók, Stravinski, Schönberg etc.]”. Kundera, izgonit din țara natală, și-a petrecut aproape jumătate de veac urmărit de rădăcinile cehe și hulit de unii pentru alegerea de a scrie exclusiv în limba franceză, odată cu mutarea sa. Poate că n-ar fi imposibil de imaginat faptul că destinul unui scriitor „unijambist” a fost alinat, pe ici, pe colo, cu muzica unui compozitor care „era diferit și era singur” și că amândoi, prin opera lor, au reușit să fenteze insuportabila ușurătate a morții, devenind nemuritori.
Fotografie preluată de pe Pexels.
