Clima se schimbă din ce în ce mai repede și asta nu mai e un secret pentru nimeni - asta, desigur, dacă nu faci parte din categoria specială a celor care aleg să ignore cu bună știință previziunile, semnalele de alarmă și cantitatea covârșitoare de dovezi aduse de cercetători în acest sens. O simțim și pe propria piele: incendiile din pădurile tropicale sunt tot mai frecvente, Australia a ars dramatic nu mai departe de acum câteva săptămâni, vremea e din ce în ce mai imprevizibilă, iar zăpada acestei ierni a fost rara avis. Toate astea conturează un peisaj înspăimântător, aproape apocaliptic, în care apar viruși noi, dar și tulburări precum eco-anxietatea (angoasa provocată de viitorul planetei într-un context climatic incert și sumbru).
Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă cu planeta, cum contribuim la agravarea situației ecologice și ce putem face ca să-i schimbăm cursul, am citit din librăria prietenilor de la Cărturești. Dacă vreți să vedeți ce teme și titluri au mai apărut în lista de citit a redacției, aici e raftul Scena9, unde se află toate.
Asta schimbă totul. Capitalism vs. mediu
Când am citit această carte, mi-am imaginat de mai multe ori că mă arunc în zăpadă, mi s-a făcut dor de ea. Anul ăsta, am atins-o o singură dată, într-una dintre puținele zile în care a nins în București.
În cartea ei, Naomi Klein nu vorbește explicit despre zăpadă, ci mai degrabă despre prezența absenței acesteia și actorii care otrăvesc planeta noastră fără să fie taxați. Actorii sunt marile companii iar sistemul care le permite asta e capitalismul care, în postmodernitate, nu doar că a privit cu pasivitate încălzirea Pământului, dar a și creat metode de profit care au grăbit acest proces. Cred că cel mai tare m-a uimit și întristat să aflu că în anii ’80 începuse să se înfiripe un discurs ecologist pertitent, care a fost înghițit aproape cu totul în deceniile următoare. Încheierea Războiului Rece și recunoașterea încălzirii globale i-a făcut pe unii dintre gânditorii deveniți ecologiști să spere în trezirea unei conștiinței colective care ne va uni să salvăm planeta, iar „umilința în fața complexității naturii avea să conteste hybris-ul tehnologic”. Nu s-a întâmplat asta, deși primele descoperiri științifice care au demonstrat că arderea carbonului poate încălzi planeta au fost făcute la sfârșitul anilor ’50. Mai mult decât atât, mișcarea de contestare a pericolelor încălzirii globale și știrile false au transformat discursul despre mediu într-o film apocaliptic pe care trebuie să-l eviți cu orice preț, că-ți provoacă anxietate. În 2007, 71% dintre americani credeau că folosirea în continuare a combustibililor fosili va produce modificări climatice. În 2011, numărul lor a scăzut la 44%. Cele mai mari rețele de televiziune din State difuzau, în 2007, 147 de știri despre schimbările climatice, față de doar 14 pe tot anul 2011.
„Cea mai mare problemă a acestor argumentări e ideea că ar exista o piață liberă a energiei care trebuie protejată de distorsiuni. Companiile de combustibili fosili nu doar că primesc subvenții globale anuale cuprinse întreb 775 de miliarde și 1 000 de miliarde de dolari, ci, în plus, nu plătesc nimic pentru privilegiul de-a fi tratat atmosfera pământului ca pe o groapă de gunoi gratuită - fapt pe care Raportul Stern privind Economia Schimbării Climatice îl descrie ca pe „cel mai mare eșec de piață pe care lumea l-a văzut vreodată”. Această gratuitate este adevărata distorsiune, iar confiscarea cerului e adevărata subvenție.”
Cartea asta merge bine cu Occupied, un serial distopic din Norvegia despre criza mediului. (Venera Dimulescu)
Pământul nelocuibil. Viața după încălzirea globală
Anul ăsta a fost cel mai cald ianuarie din istoria Europei, iar pe 6 februarie în Antarctica s-a măsurat o temperatură record de 18,3 grade Celsius. Nu a fost un eveniment izolat, valurile de căldură din noiembrie, ianuarie și februarie au provocat topiri masive în Antarctica.
Pământul nelocuibil. Viața după încălzirea globală de David Wallace-Wells începe așa: „Situația e gravă, mult mai gravă decât credem.” Continuă apoi să ne explice, pe mai multe capitole - căldură mortală, foamete, înec, incendii de vegetație, moarte a oceanelor, aer irespirabil etc, cu statistici și previziuni, ce se întâmplă și ce ne așteaptă. Puse laolaltă, toate schimbările prin care trece planeta ar trebui să ne facă să regândim modul în care trăim, repede. (Ioana Cîrlig)
„Atacurile nu vor fi discrete- altă iluzie legată de climă. În schimb, vor produce o cascadă de violențe, distrugeri în lanț, iar planeta va fi lovită iar și iar, cu intensitate din ce în ce mai mare și în moduri care se completează reciproc și ne subminează abilitatea de a răspunde, distrugând o mare parte din peisajul care am considerat că ni se cuvine și pe care, secole la rând, l-am considerat fundația stabilă pe care mergem, construim case și autostrăzi, ne ducem copiii la școală și le promitem că sunt în siguranță- subminând și promisiunea că lumea pe care am creat-o și construit-o în natură ne va proteja de ea, în loc să conspire cu dezastrul împotriva creatorilor săi.”
Darwin. Expediția pe Beagle
Teoretic, asta-i o carte pentru puști. Practic, e un roman grafic despre marea călătorie a tânărului Darwin în jurul lumii. Charles avea 22 de ani când s-a îmbarcat pe vasul Beagle, în calitate de însoțitor de bord și de plictiseală al căpitanului FitzRoy. Pe drum și-a descoperit un teribil rău de mare și-o arzătoare pasiune pentru animale, plante, fosile și teoriile despre evoluția pămânului, care l-au făcut să petreacă mai mult timp pe uscat decât pe Beagle, colecționând, inventariind, clasificând mostre și exemplare de viață, care mai umplu și astăzi vitrinele Muzeului de Istorie Naturală din Londra. Documentată brici (știați că Darwin era anti-sclavie?), scrisă cu tandrețe aventurieră a la Jules Verne și desenată în cea mai bună tradiție a BD-ului, cartea despre expediția pe Beagle e o călătorie minunată prin mintea lui Darwin (cu oprire pe carapacea broaștelor țestoase din Galapagos, care i-au arătat calea către teoria evoluției speciilor). Bonus: povestea neștiută a celor trei oameni născuți și crescuți într-un trib din Patagonia, răpiți de căpitanul FitzRoy și aruncați într-un experiment social teribil.
Bonus dublu: Originea speciilor desenată și explicată pentru copii de Sabina Radeva, apărută în traducere tot la Editura Humanitas. (Luiza Vasiliu)
Am terminat de citit cartea asta în ziua când a apărut știrea despre cum cele mai mari companii din industria cărnii, deși rivale, au legătură cu masacrarea a nouă oameni din pădurea amazoniană, regiune unde acapararea de terenuri pentru agricultură se face de multe ori prin violență extremă. Crimele au avut loc chiar în statul brazilian Mato Grosso, acolo de unde pornește și una dintre investigațiile lui Stefano Liberti, jurnalist premiat și documentarist. Cartea lui m-a ajutat să înțeleg mult mai lucid (și să privesc mult mai cinic) ce primim pe farfurie, la pachet cu hrana de zi cu zi. De la uriașe scheme financiare și sărăcirea unor întregi comunități, până la dezechilibre naturale uneori ireversibile.
Liberti pornește prin lume, pe urma a patru ingrediente extrem de răspândite în alimentația pământenilor din secolul 21: carnea de porc, soia, tonul la conservă și bulionul. De la cea mai mare fermă de porci din China - și una dintre cele mai mari din lume, după ce a cumpărat cea mai grasă companie crescătoare de porci din America -, până în pădurea braziliană, la mega-fermele de soia, din apele Senegalului, unde tonul aproape că a dispărut, fiind expediat la conserve ridicol de ieftine spre farfuriile planetei, până la cel mai mare producător de bulion de pe glob, aflat tot în China. Deși n-are un ton alarmist (sau poate tocmai de aceea), cartea lui a fost ca un ceas deșteptător: știm foarte puține despre alimentele pe care le mâncăm. În noul sistem global al hranei, arată jurnalistul în seria lui excelent documentată, mâncarea a devenit o marfă ca oricare alta, controlată de un grup din ce în ce mai restrâns de mega-corporații, prea puțin interesate de sănătatea oamenilor și de starea naturii. (Andra Matzal)
„Hrana a devenit noul teren de cucerire a capitalului speculativ. Alianța inedită dintre marile grupuri alimentare și fondurile financiare a dus la dezvoltarea așa-numitelor companii-lăcustă: grupuri interesate să producă pe scară largă la cele mai mici costuri posibile, care stabilescu cu mediul și cu mijloacele de producție - pământ, apă, animale de crescătorie - un raport exclusiv extractiv. Asemenea întreprinderi au drept unic scop profitul, în cel mai scurt timp posibil. Ele exploatează intensiv resursele, până la epuizarea lor totală: odată dispărute capacitățile unui anumit loc, trec la altul, exact ca un roi de lăcuste.”
Verde uimitor
Publicată în urmă cu cinci ani, Verde uimitor a ajuns să fie văzută între timp ca o carte-manifest, deschizătoare de noi drumuri & noi interpretări în ceea ce privește viața plantelor. Una dintre tezele care stau la baza volumului e aceea că plantele sunt inteligente, au simțuri și conștiință, și pot comunica atât între ele, cât și cu animalele. Stefano Mancuso, unul dintre autori, este fondatorul neurobiologiei vegetale și a fost nominalizat de The New Yorker pe propria listă a oamenilor care schimbă lumea, iar Alessandra Viola este jurnalistă. Chiar dacă pare o abordare radicală, citind cartea afli că, de fapt, multe dintre aceste idei își au originea în secolul XIX, în scrierile lui Darwin, pe care Mancuso îl vede ca pe un soi de aliat. În cazul plantelor, nu se poate vorbi de un singur creier, văzut ca un centru de comandă, ci de o rețea extinsă de mici module, pe care autorii o compară cu internetul. Și asta le face să fie mai puternice. Dacă ar avea un singur creier, ar fi mult mai vulnerabile. Potrivit lui Mancuso, în ce privește biologia, noi suntem încă în perioada aristotelo-ptolemeică, în faza pre-copernicană în care credem că totul „se rotește” în jurul omului. (Ionuț Sociu)
„Dacă toate plantele ar dispărea mâine de pe fața pământului, omul ar putea supraviețui câteva săptămâni, poate câteva luni, nu mai mult. (...) Dacă, dimpotrivă, noi am fi cei care ar dispărea, în câțiva ani plantele ar prelua controlul asupra întregului spațiu pe care făcuserăm al nostru și, în mai puțin de un secol, urmele civilizației noastre ar fi îmbrăcate într-o haină verde.”
Adventures in the Anthropocene. A Journey to the Heart of the Planet we Made (Patterns of Life)
Nu se poate spune că Gaia Vince se plictisea la serviciu - era editor al celei mai prestigioase publicații științifice, Nature, iar pe sub ochii ei treceau cele mai bune studii și cele mai noi date despre planetă. Însă, de la un punct încolo, Vince și-a dat seama că știrile despre anumite dezastre ecologice și densitatea informației brute, necorelată cu realitatea, ascunde adevărul despre criza pe care o traversează planeta. Așa că, preț de câțiva ani, și-a pus pălăria de editor în cui și a început să călătorească pe tot globul, ca să afle cum trăiesc, de fapt, oamenii care se confruntă nemijlocit și zilnic cu realitățile schimbării climatice.
În călătoriile ei, a descoperit un om care creează ghețari artificiali în Nepal, un altul care pictează munții în alb, ca să atragă căderi de zăpadă și încă unul care face insule din gunoaie în Caraibe. În Oceanul Indian și Pacific a dat peste locuitori ai insulelor înecate, care asistă la moartea recifurilor de corali din zonă. În Bolivia a găsit foști fermieri forțați să locuiască în mine dezafectate, care le retează ani buni din durata vieții. În Peru, locuitorii zonei extrem de aride de lângă Lima țin în viață o pădure crescută pe dune de nisip, ca să recolteze ceață.
Fiecare capitol vorbește despre un ecosistem anume, de la ghețari la păduri tropicale. Reflectă cele mai noi ipoteze din ecologie, în timp ce explorează soluțiile celor intervievați și observați la muncă, în teren. Nu se ascunde după deget - situația e gravă, pădurile, ghețarii și coralii dispar - dar nici nu alunecă în fatalism, pentru că nu i-o permit personajele. Citatul de mai jos e din ultimul capitol al cărții - un epilog speculativ, în care fiul autoarei, acum în vârstă de 87 de ani, se uită la multele previziuni despre secolul XXI făcute de mama sa. Lumea secolului XXII, descrisă de acesta, a trebuit să treacă prin schimbări masive pentru a supraviețui. Dar a reușit să supraviețuiască. (Ioana Pelehatăi)
„Lumea a devenit un loc mai blând. Războaiele îngrozitoare, foametea, terorismul și ura, înecul și moartea a sute de mii de migranți, crizele umanitare… par să se fi încheiat acum… Marele amestec global de oameni care s-a petrecut ca rezultat al migrației provocate de climă, al urbanizării și al rețelelor online a produs o societate nouă, egalitară, mobilă social. Orașele-gigant ale lumii îi obligă pe oameni să locuiască împreună, în comunități unite, dar diverse, ceea ce a generat un spirit de cooperare.”
