În urmă cu ceva timp, prietena mea Liliana mi-a povestit cum s-a întâlnit cu o cunoştinţă comună. „Nu eram sigură că mă știe, m-am prezentat. Și ea mi-a răspuns «ah, sigur că te știu, ne știm din bucătăria Elenei»”. Îmi plac bucătăriile. Sau îmi plac bucătăriile vii, în care se taie legume şi se sotează, în care se scot tăvi din cuptor şi în care bolborosesc oale, în care se vorbeşte, în care oamenii stau grămadă în căldură şi miros de mâncare şi râd împreună şi se bucură sau, dimpotrivă, găsesc un spaţiu în care să se plângă şi să fie ascultaţi. Aşa era bucătăria din apartamentul alor mei, aşa era bucătăria din apartamentul Andreei, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu. La ea în bucătărie îmi petreceam aproape toate serile sau după-amiezele. Sper ca şi bucătăria mea, măcar când şi când, să fie aşa, un spaţiu în care se povesteşte şi în care se împarte mâncare. Mi-aş dori ca aici să strâng poveşti şi portrete: nu tocmai un interviu, nu tocmai o cină, dar şi una, şi cealaltă.
„Am ajuns”, îmi scrie Maylis din spatele blocului. Înainte cu vreo oră mă întrebase dacă are unde să-şi parcheze bicicleta tandem cu care urmează să traverseze România şi cu care în 2014 a ajuns până în Argentina. Dar să nu anticipez. Când merg s-o iau de jos, nu ştiu mare lucru despre ea, doar că vorbeşte română şi că va traversa ţara noastră împreună cu prietena mea bună, Elisabeta, care vine de la Lyon special pentru asta. În timp ce ne chinuim – mă rog, mai mult ea – să băgăm tandemul în lift, îmi spune că a învăţat română singură pentru a putea citi harta. Nu prea înţeleg ce şi cum, sunt stresată că ne urmăreşte adminstratora blocului pe cameră şi că o să-mi apară la uşă să-mi reproşeze că am băgat monstruozitatea de bicicletă în lift. Avem un lift mare la bloc, unul de marfă, că altfel nu am fi avut nicio şansă. Dar chiar şi aşa, asist oarecum îngrozită cum roata din faţă a tandemului freacă oglinda, pentru a se propti pentru un drum de opt etaje în camera de supraveghere.
Maylis a adus un crumble pe care l-a făcut în apartamentul închiriat prin airbnb. Se cam stresează că e mic şi noi suntem multe (sunt şi fetele mele acasă, iar eu mă bucur în sinea mea că vor asista la discuţia cu Maylis, poate vor fi impresionate de pasiunea ei pentru natură, bicicletă şi oameni). Maylis nu vrea să mâncăm, zice să o aşteptăm şi pe Elisabeta, al cărei avion are întârziere. Nu am pregătit mare lucru: câteva aperitive reci şi turtiţe calde, care ştiu că sunt bune şi goale. Am mai pus pe masă măsline şi ardei umpluţi cu brânză, vinete şi ardei copţi, am fiert nişte porumb şi am făcut icre, câteva bucăţi de brânză.
Maylis Mercat are 33 de ani şi, cum s-ar zice, s-a născut pe bicicletă. Părinţii săi au fost dintotdeauna pasionaţi de ciclism şi au străbătut Europa în lung şi-n lat, mai întâi singuri, apoi împreună cu cei trei copii, Maylis şi fraţii ei mai mici. „Din micile călătorii cu părinţii mei, îmi amintesc că mă jucam în continuu cu fraţii mei folosind tot felul de chestii din natură, iar când urcuşul era prea greu, părinţii ne cereau să coborâm şi să împingem bicicletele alergând”. La finalul zilei continuau să meargă pentru că aveau de fiecare dată mult prea multă energie pentru a se putea odihni. Maylis îşi aminteşte şi că prima limbă învăţată a fost spaniola. În prezent ştie şase limbi, printre care şi româna. Ultima învăţată a fost turca: înainte de a veni în România, a petrecut trei luni cu unul dintre fraţii ei, împărţind aceeaşi bicicletă şi acelaşi drum, prin Turcia spre Bulgaria. Au făcut împreună 4000 de kilometri.
Îşi aminteşte că a mai fost o dată în România, când era adolescentă. Fraţii ei, care aveau atunci 13 şi 15 ani, s-au revoltat, spunând că nu au chef de nicio excursie în nicio Românie. Voiau să rămână cu prietenii, ca orice adolescenţi – mă gândesc automat la fetele mele, care ar face la fel, și revolta lor s-ar auzi probabil în tot cartierul. Până la urmă au cedat şi au venit toţi cinci în România, au mers pe drumuri judeţene, au traversat ţara, şi au ajuns în Sighetu Marmaţiei. Atunci a fost şi momentul în care Maylis a decis că va continua pe cont propriu explorarea lumii pe bicicletă. Şi pentru că nu i-a plăcut niciodată să meargă singură, şi-a cumpărat un tandem: o bicicletă de două locuri. Invită oameni, rude, prieteni şi prieteni ai prietenilor sau simple cunoştinţe să meargă împreună pe diverse segmente de drum – cu Elisabeta a petrecut fix cinci minute într-un bar înainte de a-i propune să facă împreună drumul Bucureşti-Târgu Mureş.
E vorba şi de pedalat, de a face singurătatea mai confortabilă, dar şi despre oameni, despre poveştile şi vieţile lor, despre mediu şi grija faţă de natură. Aşa că de la tandem la tant d’aime (joc de cuvinte în limba franceză însemnând aproximativ „atât de multă iubire”) nu a fost decât un pas: tant d’aime e o platformă, dar şi un proiect. Aici Maylis strânge poveşti şi oameni, lucrează minuţios la propria ei hartă a lumii. Când scriu acest text, intru pe site-ul ei şi descopăr deja propria sa variantă a acestei poveşti, de la întâlnirea în apartamentul meu din Titan la casa părinţilor Elisabetei de lângă Târgu Mureş).
Elisabeta întârzie, așa că suntem doar noi două. Ca jurnalistă experimentată, Elena conduce discuția, punându-mi întrebări despre viața mea și despre proiectul Tant d’aime, în vederea scrierii unui nou articol. Va trebui să aștept sosirea Elisabetei pentru a afla mai multe despre viața ei, o combinație de scriere, cinema și festivaluri de literatură feministă. Cât despre Elisabeta, nu v-o prezint deocamdată, pur și simplu pentru că nu o cunosc. Am întâlnit-o pentru cinci minute într-un bar din Lyon cu câteva săptămâni înainte de plecarea mea și încă mi-e greu să cred că a venit cu adevărat să pedaleze cinci zile alături de mine.
Asta aşa, ca să citiţi şi perspectiva lui Maylis asupra întâlnirii noastre.
Maylis întinde pe pat o hartă uriaşă a României şi îmi arată pe unde a intrat în ţară, care este traseul pe care şi-a propus să-l urmeze în România, pe unde va ieşi din ţara noastră şi cum va continua după. La graniţa de nord a României se va întâlni cu mama ei – va fi prima oară când vor fi ele două cu un tandem.
Tururile astea serioase le face o dată la zece ani. În restul timpului, e ingineră. „Nu consider că am o viaţă nomadă, ci pur şi simplu nişte ani în care călătoresc. Iar aceste perioade mă fac să apreciez şi mai mult viaţa mea sedentară şi confortul de a sta într-un loc, aspecte de care uităm mult prea rapid atunci când nu ne lipsesc niciodată”.
În ceea ce priveşte ingineria, este vorba şi de pasiune, şi de nevoie. Eu îi spun că sunt surprinsă, mi-aş fi imaginat că ar fi fost interesată de altceva, de un domeniu care să-i permită să stea cât mai mult în natură, dar Maylis a văzut lucrurile într-un mod mai realist decât mine: „Când eram elevă, îmi plăceau toate materiile, dar am ales ingineria pentru că mi se părea că astfel pot continua să fac ce-mi place fără să mă chinui să-mi câştig existenţa. Dintotdeauna mi-a plăcut să rezolv probleme, iar munca asta îmi permite să câştig uşor şi să muncesc mai puţin. Continui să învăţ şi rareori mi se întâmplă să mă plictisesc”. Este ingineră în domeniul energetic şi al mediului. Când nu călătoreşte, se trezeşte zilnic la 7.00, merge o oră cu bicicleta până la şantierul unde lucrează. În timpul pedalatului, îşi ascultă lecţiile de turcă, stă pe şantier până la 18.00. Aici zilele sunt diferite în funcţie de etapa în care se află şantierul. Iar seara, deseori merge să joace polo pe bicicletă (!) într-un hangar din portul Bordeaux. Sau merge la cinema. În weekenduri, îi place să se plimbe şi să facă dulceţuri şi conserve pentru iarnă.
Cel mai tânăr companion în călătoriile sale a fost un băieţel, Nino, în vârstă de patru ani, însoţit de mama sa, Eleana. Eleana şi Maylis au fost bune prietene în timpul şcolii şi se mai întâlniseră pe bicicletă în urmă cu 15 ani. De data aceasta, pentru că Nino o însoţea pe Eleana, au folosit un sistem numit follow me şi au prins bicicleta celui mic de tandem, transformându-l într-un... tridem. Au traversat astfel Sicilia, în aprilie anul acesta, un traseu foarte greu, cu puţine zone plate pe care se poate merge fără efort, în schimb cu multe urcuşuri şi coborâri. Evident că înainte au trebuit să testeze sistemul, „dar nu prea mult, ca nu cumva să ne pierdem motivaţia”. Nino abia învăţase să meargă pe bicicletă, cu doar o săptămână înainte de a începe această aventură. Cel mic a făcut-o să-şi amintească de propria ei copilărie şi de cum trăieşte un copil statul la cort, gătitul în natură, cum e să înoţi gol într-un râu sau, râde Maylis, cum să faci pipi în foc ca să-l stingi înainte de culcare. În fiecare seară, puştiul vorbea cu tatăl său şi îi povestea încântat ce-a mai făcut, ce-a mai aflat.
La polul opus, cel mai vârstnic pasager pe şaua din spate a tandemului va fi sora bunicii ei, în vârstă de 80 de ani, cu care va traversa în această toamnă Danemarca.
Avionul Elisabetei a avut întârziere, îmi scrie ea din aeroport. „Merg la tren, deci în vreo oră, o oră jumate sunt la tine”. Devin uşor îngrijorată, ştiu că dimineaţă urmează să plece devreme, că le aşteaptă un drum nu doar lung, ci şi greu. Îi vorbesc lui Maylis despre îngrijorările mele. Evident, ascultând-o, mi se pare şi mie că exagerez. Ea a luat totul în calcul, şi-a propus o săptămână pentru drumul Bucureşti-Târgu Mureş, o vor lua uşor, uşor, are în plan undeva la 100 de km pe zi. Vor merge prin Argeş, apoi pe Transfăgărăşan. „Nu ţi-e frică de urşi?”, o întreb. „În niciun caz”, îmi răspunde. „De ce?” Îi spun că pe Transfăgărăşan, de regulă, urşii ies pe marginea drumului şi că una e să treci pe lângă ei în maşină, şi alta pe bicicletă. Maylis zâmbeşte şi mă roagă să nu-i spun Elisabetei toate îngrijorările mele. În atâţia ani de călătorii pe bicicletă nu a întâmpinat niciodată o problemă cu adevărat imposibil de rezolvat. Au fost ploi torenţiale şi călduri sufocante, dar, îmi spune zâmbind, „e de ajutor ca atunci când e frig sau toarnă cu găleata să mă gândesc la cât de bine o să fie când o să fiu înăuntru şi o să mă uit la un film”.
În timpul studenţiei la Lyon, Maylis a cunoscut-o pe Lucia Palenzuela, pe care a găzduit-o în sistemul „couch surfing”. Lucia este artistă şi cineastă argentiniană, numele ei se regăseşte pe genericul multor filme argentiniene recente în departamentele de sunet şi imagine. Când s-au întâlnit, Lucia era la prima ei vizită în Europa. Iar când viza Luciei era pe cale să expire, au decis să plece împreună spre Argentina, cu bicicleta, pur şi simplu, „mergând în linie dreaptă”. Drumul lor spre Argentina a trecut prin Spania, Maroc, Mauritania, Senegal. Au traversat Atlanticul la bordul unui velier, au ajuns în nordul Braziliei şi de acolo, prin Paraguay, în Argentina. În total, o călătorie de opt luni, 12.500 de kilometri numai pe bicicletă (în fine, şi pe apă).
Nu a fost doar o călătorie, ci şi un proiect cultural: pe drum, au proiectat filme folosind energia bicicletei. „Cin’énergie” s-a numit. Pentru ca filmul să „ruleze”, cineva trebuia să pedaleze – „nu, nu eu sau Lucia”, râde Maylis, „noi eram prea obosite după o zi de mers”. „Ideea acestui cinema susţinut de energia cicliştilor a fost a Luciei, din dorinţa de a crea legături cu oamenii întâlniţi”. Schiţa pentru sistemul de proiecţie a făcut-o Maylis, apoi l-au construit în atelierul bunicului său. „La început ne doream să proiectăm doar filme care să aibă legătură cu mediul, dar rapid ne-am dat seama că mulţi dintre spectatori nu ştiau să citească, aşa că am început să arătăm filme mute, precum cele cu Charlie Chaplin, Tripletele din Belleville, Kirikou (chiar dacă acesta nu e mut) sau filme braziliene. În Brazilia, oamenii îşi doreau foarte mult să vadă imagini din călătorii, aşa că de multe ori am proiectat fotografii chiar din Brazilia”.
Ca ecran, au folosit pânza cortului sau zidurile caselor. În această călătorie au fost interesate să întâlnească şi localnici preocupaţi de protecţia mediului, inventatori a tot soiul de aparate ingenioase pentru a-şi face viaţa mai uşoară şi pentru a avea grijă în acelaşi timp de mediu: de exemplu, sistemul de irigaţie al lui Ibrahim din Mauritania, cuptorul economic pe gaz pentru coacerea pâinii al lui Abdelghani din Şafşauan, Maroc, sau biocărbunii unei comunităţi din Senegal.
„Argentina a devenit a doua mea casă”, îmi spune Maylis. În total, a trăit cinci ani acolo. „Îmi plac enorm căldura oamenilor şi haosul care domneşte, deşi uneori e foarte obositor să te lupţi fără să se schimbe nimic”. În Argentina, a creat împreună cu Lucia o asociaţie dedicată ciclismului. „E mult de muncă cu ea, e obositor, dar mă şi motivează. Apoi, nu e aşa de uşor să trăieşti departe de familie -- obişnuiesc să mă întorc la ai mei o dată la fiecare doi ani”. Maylis şi-a construit și o casă împreună cu Lucia, o experienţă din care, spune, a învăţat enorm. „Casa asta a fost pentru mine un laborator în aer liber, în care am putut testa tot felul de idei astfel încât să ajungem să consumăm un minimum de energie”.
Înainte să ajungă şi Elisabeta, Maylis mai apucă să îmi spună că traversarea Atlanticului cu velierul a fost o experienţă cu totul ieşită din comun. Dar emoţionant a fost să pedaleze cu femeile din Algeria și să urce pe Muntele Ararat împreună cu fratele său. Îi place să întâlnească tot felul de oameni şi se topeşte după zâmbetul copiilor când încearcă pentru prima oară tandemul.
Nici nu apucă bine Elisabeta să se descalţe şi să se spele pe mâini, că ne repezim la masă. E deja târziu şi ne e foame. Mă uit la alea mici, una mănâncă doar brânză, alta nimic -- aşteaptă amândouă crumble-ul adus de Maylis şi îngheţata de vanilie. Mă felicit că am copt turte, regret că n-am mai apucat să fac chifteluţele de dovlecei şi sunt bucuroasă că am încălzit măslinele în ulei cu coajă de lămâie şi condimente, pentru că, într-adevăr, chestia asta le transformă în ceva foarte bun (nu că măslinele n-ar fi deja bune, dar credeţi-mă pe cuvânt şi data viitoare faceţi-le o baie caldă de ulei de măsline şi condimente). „Le înnobilează”, cum ar spune instragramerii foodie pe care îi urmăresc eu.
***
„Suntem în judeţul Argeş, am mers 100 de kilometri până acum, nişte oameni ne lasă la ei în curte să campăm. Te pup”. E primul mesaj vocal pe care mi-l trimite Elisabeta din drumul lor spre Târgu Mureş. Recunosc, răsuflu uşurată, eram oarecum îngrijorată gândidu-mă la ele. Acesta va fi ritualul nostru în acele zilele pe care le vor petrece pe drum: la finalul zilei, un scurt mesaj în care îmi spun că sunt bine şi unde urmează să-şi pună cortul şi să-şi petreacă noaptea. Sau, scurt, într-o dimineaţă: „Se apropie Transfăgărăşanul”.
Pe Elisabeta am cunoscut-o în urmă cu aproape zece ani când făceam documentarea pentru un spectacol. Pe vremea aia lucra la o revistă glossy şi crea concepte pentru şedinţe foto. Am făcut împreună de atunci spectacole, filme, m-a îmbrăcat în sirenă şi fotografiile le-a publicat în Glamour, împărtăşim pasiunea pentru gătit și pentru păsări – acum, când scriu acest articol, ea este în tabără la Chituc, la inelat, unde mă ademeneşte în fiecare an, iar eu o refuz plină de amărăciune. Am stat una la alta şi am gătit una pentru cealaltă, mi-a luat fetele de la şcoală şi a fost cu ele la filme, am petrecut ore în şir la telefon şi ştim fiecare povestea celeilalte, suntem amândouă matinale, niciuna din noi nu mănâncă porc, Elisabeta e deja vegană şi nici eu nu mai am mult până acolo. Înainte de a pleca la drum, Maylis a trimis-o la cumpărături: cască, pantaloni de ciclism, vestă reflectorizantă. Îi împrumut eu o frontală, un sac de dormit şi o cuvertură. Am un pic inima strânsă când pleacă, în miezul nopţii, de la mine, din Titan: dacă li se întâmplă ceva?
Noaptea pe care şi-o petrec la Agnita, lângă o pădure, nu dorm nici eu. Ştiu că Elisabeta e îngrijorată, îmi scrie că Maylis insistă să campeze lângă pădure, deşi au citit împreună ştiri pe net cu urşi prezenţi în zonă. „Un pic mă enervează curajul ei de a dormi aici”. Îi răspund şi eu cu ce-mi trece prin cap: să ducă mâncarea departe de cort şi să anunţe salvamontul, pentru a fi localizate. Nu au nici semnal, decât într-un singur punct, e complet beznă şi au mers deja destul de mult de la şosea la locul de campat. Adorm înspre dimineaţă şi mă trezesc cu două mesaje scurte de la ea: „Neaţa”. „Întregi”. De aici vor mai face o zi până la Târgu Mureş, seara vor fi la casa părinţilor Elisabetei.
Las să treacă vreo două zile şi o sun să-mi povestească. Maylis deja plecase, urma să se întâlnească cu mama ei şi să-şi continue călătoria prin Europa. „A fost aşa de frumos”, îmi spune Elisabeta, deja nostalgică, mi se pare mie. Îmi povesteşte cu încântare de prima noapte petrecută lângă Câmpulung, într-un sat unde un cuplu a insistat să le primească în casă. Ei înşişi locuiau într-o fermă dezafectată, al cărei teren era ocupat acum de panouri fotovoltaice. Locuiau acolo împreună bătrâni, adulţi şi copii, aveau curent electric de la panouri, dar nu aveau apă curentă, nici gaze, traiul lor era mai degrabă improvizat. Asta nu i-a împiedicat să fie primitori şi atenţi cu cele două călătoare atât de excentrice. „Unul dintre ei a plecat şi s-a întors cu un pepene mare, pe care l-am mâncat împreună, cu toţii. Am observat că foarte mulţi erau încântaţi să ne ajute ori să ne ofere sfaturi. Când aveam nevoie de ceva, o trimiteam pe Maylis. Oamenilor le plăcea româna vorbită de ea şi ne credeau străine pe amândouă, voiau să ne impresioneze, să rămânem cu o părere bună despre România”.
O întreb de incidente, dacă au avut şi momente neplăcute. „Da, cu şoferii în primul rând. Foarte des se opreau în dreptul nostru şi ne înjurau. Maşini cu numere de România. Maşini cu numere străine, dimpotrivă, încetineau şi şoferii ne salutau, nu e tocmai obişnuit să întâlneşti un tandem. Am înţeles cu ocazia asta că cicliştii şi şoferii nu au aceleaşi drepturi pe stradă, ca şi cum ar exista o ierarhie şi şoferul ar fi mai important decât ciclistul”.
Cea mai neplăcută experienţă a fost însă pe Transfăgărăşan, dar nu cu urşii, ci cu un bărbat. Un bărbat de vreo 50 de ani, pe bicicletă şi el, a tot mers în urma lor, iar la un moment dat le-a înjurat. „Maylis nu a înţeles, dar eu m-am speriat. Mai ales că ne tot depăşea, apoi rămânea în urmă şi ne tot spunea ba că o să ne desumfle roţile, ba că ne bate, ba că ne prinde şi ne bagă mâna-n chiloţi. Era pustiu, nu mai era nimeni pe lângă noi. La un moment dat mi-a fost clar că trebuie să sunăm la poliţie pentru că începuse cu tot felul de ameninţări; efectiv mi s-a făcut frică. Iar Poliţia ne tot întreba dacă ne-a făcut ceva, iar eu îi explicam că ne ameninţă şi ne e teamă. Până la urmă au venit, dar şi asta mi s-a părut disproporţionat: vreo trei de la Salvamont, alţi vreo patru de la Poliţie, trei de la Jandarmerie. L-au încătuşat, i-au luat bicicleta şi i-au lăsat-o pur şi simplu în parcarea unei mănăstiri. Am început să ne simţit prost pentru el, era evident că are probleme psihice. I-am întrebat pe poliţişti de ce nu cheamă pe cineva din familie să le dea bicicleta, dar ei au zis că o să vină el singur să şi-o ia”. Preotul mănăstirii în care au rămas peste noapte le-a condus până la locul de campare şi tot timpul a ţinut-o pe Elisabeta de mână. „Mă întreb dacă pe un bărbat l-ar fi atins aşa. Tot repeta «vai, ce fete tinere, frumoase, singure la drum». De altfel, toate interacţiunile noastre au fost mai degrabă cu bărbaţi. Pe femei nu prea le vezi, sunt probabil în case, grădini, la muncă. Dar pe străzi, la cârciumi, pe trotuare numai bărbaţi. Toţi insistau cu asta -- două fete singure. Unul era pe marginea drumului cu penisul în mână spre noi, poate voia să urineze sau doar să ni-l arate. Un altul, la vreo 70 de ani, a trecut pe lângă noi şi ne-a strigat «vă depăşesc!». A mers puţin în faţa noastră, s-a oprit, şi-a dat pantalonii jos şi a început să se masturbeze. Bilanţul nostru a fost că am văzut zece urşi şi două penisuri”, îmi povesteşte Elisabeta.
Acum râde, dar s-ar fi lipsit bucuroase de aceste interacţiuni. „Dacă aş mai face o dată drumul ăsta, clar nu aş mai campa lângă pădure. Ce mi-a plăcut teribil este că mi s-a schimbat relaţia cu spaţiul. Eram obișnuită să fac drumurile lungi prin țară cu trenul, cel mult cu mașina. Aș vrea să nu uit că am simțit totul mai intens de pe bicicletă. Mirosurile toate, de cultură de porumb, de eșapament, de iarbă uscată, de balegă, de praf, de cimbrișor, de hoit. Atmosfera din sate, cum ne dădeam bună ziua cu toată lumea. Pe bicicletă, într-un sat, nu treci în două minute. Pedalezi şi ai timp să faci contact vizual, să te întrebe cineva ceva sau să auzi «uitați ce bicicletă!» Am auzit de mai multe ori «uai, bicicletă cu două şei!» Am trecut în județul Argeș printr-un sat cu multe case decorate cu coloane grecești sau cu porți cu statui cu lei, cu pitici de grădină. Îmi place să văd ce consideră oamenii că e frumos pentru spațiul lor. Și aici mă gândesc la tipurile de flori pe care le aveau în curte sau la poartă. Unii aleg tuia şi gazon, alții aleg gladiole şi trandafiri. Am văzut şi bananieri. Într-o casă părăsită creștea iederă. Sau troițele protejate cu uși şi geamuri din pvc cu termopan. Vreau să rămân în cap cu clopoțeii de munte care creșteau prin crăpăturile stâncilor şi cu cei zece urşi de pe Transfăgărăşan, cu sutele de prigorii, sticleți, ulii şi rândunici, cu fazanii și fâsele de câmp, cu bursucul lovit de mașină”.
Aş vrea să spun că ştiu despre ce vorbeşte Elisabeta. Adevărul este că nu ştiu, doar am visat şi mi-am imaginat o astfel de călătorie. Poate că la un moment dat o voi face. De altfel, înainte de a ne despărţi, i-am spus lui Maylis să mă treacă pe listă, într-o zi o s-o însoţesc şi eu pe şaua din spate a tant d’aime-ului.
P.S. Rețeta de crumble de la Maylis
Tăiaţi fructele într-o tavă -- pot fi orice fructe de sezon (mere, pere, piersici, prune, caise etc.). Pentru aluat, trebuie o măsură de unt şi două de făină, iar zahăr pun mereu la ochi. Se amestecă repede până se formează firimituri, apoi se dă la cuptor, la 180 de grade, până se rumeneşte.
