George Miller, metalurgistul cinemaului de acțiune contemporan, întâlnește duhul imageriei făurite pe computer. Rezultatul? Plăcut pentru ochi, dar cam atât.
M-am întrebat întotdeauna ce s-ar întâmpla dacă CGI-ul – această pensulă digitală care transformă realitatea în șevalet de vis – ar încăpea nu pe mâna unor hrăpăreți ai marilor studiouri, ci pe aceea a unui artizan care încă mai știe cât de greu se fabrică o imagine. George Miller, omul aflat la butoane pentru acel aiuritor de materialist Mad Max: Fury Road (2015), a oferit un răspuns. Pentru Three Thousand Years of Longing, acesta a născocit abur colorat din atingerea unor corpuri, a operat cu camera mișcări imposibile, a traversat milenii de istorie în căutarea spectacolului. Admirabil, nimic de spus, mai cu seamă în secvențele în care Miller a ținut în frâu megalomania facilă în favoarea unor mici clinchete de sclipire regizorală – ca atunci când barda înfiptă într-un cal la galop spintecă, în trecere, câțiva soldați inamici, prin simpla acțiune a inerției. Aici e Miller cel vechi – Miller cel interesat de acțiunea forțelor primare, generatoare ale unui spectacol tot mai rar văzut.
Totuși, prefer în continuare, în cinema, gândirea cineastului (om care gândește în cadre) gândirii dezvoltatorului de jocuri video (om care gândește în efecte). A doua, de care Miller se folosește aici în belșug, plimbându-ne pe câmpuri de luptă prăfoase și prin haremuri unde femei neverosimil de planturoase dezmiardă un sultan fricos și slinos, satisface mai puțin, căci nu găsește niciun obstacol în calea sa. E în firea lucrurilor ca digitalul să meargă ca uns, tot timul. Când însă totul devine (prea) posibil – e lecția generală a lui Bazin –, sentimentul e frustrat, iar doza de pericol, de suspans și de adevăr scade. Miller a filmat doi actori – pe Tilda Swinton și pe Idris Elba – într-o cameră (e adevărul arhaic al cinematografului), apoi i-a înconjurat din toate direcțiile de o mare de fals, călătorind cu ei în Turcia și în Londra, în Israel și Imperiul Otoman, fără să se scoale din fotoliu. Ceva trebuie că-i jenează aici pe toți cei care, fără să respingă noul, au iubit adevărul înregistrării fotografice: imensa capacitate de persuasiune a cinemaului este trădată în numele unei arte de storytelling care poartă în ea, vrând-nevrând, un sâmbure corporatist.
Pensula nu poate plăsmui decât cu prețul falsificării. Așa se explică de ce povestea noastră despre un duh întemnițat în felurite sticle de-a lungul a milenii, incapabil să își desăvârșească iubirea dând curs dorințelor ce îl animă, nu reușește să emoționeze. Miller a jucat maximalist, dar e posibil ca această gândire expansivă, care leagă legende din vremea lui Solomon și conferințe academice din prezent, să fi dăunat tocmai întregului. Ce mai înseamnă un punct culminant atunci când totul, până atunci, a fost fantastic, grozav, imens? A nu se înțelege de aici că sunt ostil față de această frenezie a povestirii: dimpotrivă, tocmai absolutizarea ei – „spune-mi o poveste sau mori” – îi conferă lui Miller un fel de ipostază contemporană a Șeherazadei, obsesivă în aceeași măsură în care e și copilăroasă. Și asta fiindcă Three Thousand Years of Longing e mai aproape de pățaniile filmelor pentru copii – de la Lemony Snicket la Hugo al lui Scorsese – decât de o operă înverșunată, care se ia în serios și vrea să demonstreze nu știu ce. Cu aerul său de parc tematic, de colecție de joculețe educative pe subiectul istoriei orientale, filmul pare născut de un maestru încă viu și năstrușnic – dar tot un maestru, obligat în această calitate să privească spre trecut.
E ceva ușor retro aici – ceva de anul 2005: o bucurie infantilă pentru posibilitățile noi ale unui vechi dispozitiv. Lucrurile sunt atât de pe față, încât compun un statement în anacronismul lor. Suntem departe de încordarea vandabilă a filmelor cu super-eroi. Dar sentimentul final tot cel al efemerului cu miros de popcorn rămâne. Miller a realizat aici un veritabil film de pandemie – se vede pe fețele figuranților dintr-o sală de conferințe, mai toate acoperite de mască –, ilustrativ în sensul în care ne-a arătat cum înlocuitorii artificiali nu pot face uitat „the real thing”. Ca zgomotul preînregistrat al suporterilor, chemat să facă atmosferă pe niște stadioane goale. Ca o plimbare pe Google Streetview în comparație cu plimbarea pe bune. În pragul unei epoci a imaginilor generate de AI, care amenință să bulverseze schemele actuale, Three Thousand Years of Longing își asumă poziția de film al zilei de ieri, și nu face rău. Dar cu bemolul, mereu necesar, că ceea ce vorbește ochiului e condamnat să se dizolve cu repeziciune astăzi, în epoca tuturor loviturilor permise, dacă își expune facilitatea realizării cu prea mare onestitate.
Three Thousand Years of Longing rulează în cinematografe.
