Producătoarea Ada Solomon a pus umărul la realizarea unora dintre cele mai relevante filme românești din ultimele decenii. Împreună cu arhitectul Ștefan Ghenciulescu, a povestit despre București, cu toate lumile pe care le cuprinde, despre cinema și memoria vizuală a orașului. Dialogul lor a avut loc în deschiderea MuzA – Muzeul de Arhitectură din România, un muzeu călător care-și propune să apropie oamenii de arhitectură.
Din depărtare, se aude ceva mai tare decât conversația la care încerc să fiu atent. Mai întâi vine zgomotul unei motociclete cu toba spartă. Apoi un bas atât de puternic, încât acoperă pentru câteva secunde vocile din sală. Motocicleta trece prin fața clădirii și dispare pe una dintre străzile din jurul Universității. Discuția continuă și câteva persoane din sală își maschează râsul. De fapt, e greu să-ți imaginezi o introducere mai bună pentru o conversație despre București.
*
Suntem în Palatul Creditului Funciar Rural, la un dialog între producătoarea de film Ada Solomon și arhitectul Ștefan Ghenciulescu. Evenimentul face parte din programul MuzA – Muzeul de Arhitectură din România, noua inițiativă itinerantă a Ordinului Arhitecților din România, care și-a deschis programul public prin expoziția MuzA la Palat: Fantezia.
Înainte să înceapă discuția, rulează pe întuneric aproape 40 de minute de București.
Bucureștiul din Marilena de la P7 și Soldații. Poveste din Ferentari. Bucureștiul din Toni Erdmann, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc ori Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Fragmente din filme realizate în perioade diferite, montate de Marc Solomon într-un singur colaj care funcționează aproape ca un film de sine stătător.
Pe ecran apar tramvaie zgomotoase, troleibuze Ikarus, chioșcuri de ziare și Dacii SuperNova. Se văd Piața Obor, Piața Unirii, Universitatea, Ferentariul și Uranusul ras de pe fața pământului. Mall-uri lângă piețe, reclame luminoase la păcănele, bannere electorale, blocuri ceaușiste, biserici înghesuite între clădiri, șantiere, trafic, pepeni de Dăbuleni și o altă Dacie, de generație mai nouă, câștigată la un concurs. Într-un cadru apare Catedrala Mântuirii Neamului în construcție. Lângă ea, un banner uriaș care promovează simultan Barbie: Joburi de vis și un concert Andra Măruță la ParkLake. E o urbe poluată fonic și vizual, uneori absurdă, alteori poetică, în care clădirile părăginite stau să cadă – dar hop, peste gard se înalță o corporație de 20 și ceva de etaje.
Arhitectul Ștefan Ghenciulescu glumește că ar putea să înceapă discuția cu o întrebare de genul: „Doamna Solomon, unde este Bucureștiul frumos? Unde este Bucureștiul așa cum ar trebui să arate? De ce se arată aceste lucruri în aceste filme?”. Nu o face. Imaginile care tocmai au rulat sugerează deja că realitatea orașului nu poate fi contestată. Am păstrat șase idei din conversația care a urmat.
Bucureștiul în toate formele lui
Una dintre observațiile care apare frecvent atunci când se vorbește despre cinemaul românesc este că orașul ajunge pe ecran prin ceea ce are mai puțin atrăgător de oferit. Ada Solomon spune însă că Bucureștiul nu poate fi redus la imaginea unui oraș degradat. Este un oraș în care coexistă realități foarte diferite și care rareori poate fi descris printr-o singură etichetă. „Nu e neapărat Bucureștiul urât. E și un București cu Louis Vuitton, e și un București în culori, un București monumental. E un București monumental degradat, e un București cu Casa Poporului în deschidere. Sigur, e și un București al cartierelor și e un București haotic, pentru că e un oraș haotic Bucureștiul”.
Aceeași diversitate îl face și dificil de filmat. Una este să lucrezi într-un spațiu controlabil, precum Piața Palatului, și cu totul altceva să filmezi pe Aleea Livezilor, în Ferentari, unde intervin alte reguli, alte relații și alte provocări, explică ea. În această logică, filmul nu are rolul de a uniformiza sau de a cosmetiza, iar Bucureștiul ajunge pe ecran cu diferențele și asperitățile lui, așa cum există ele în realitate.
„Sunt mai mult bucureșteancă decât româncă”
Ada Solomon ajunge repede la propriile amintiri. Povestește că a copilărit la intersecția bulevardului Mărășești cu Dimitrie Cantemir și că, între mici perioade petrecute în Berceni și Vatra Luminoasă, și-a trăit aproape toată viața într-un perimetru restrâns al orașului. „Spun despre mine că sunt mai mult bucureșteancă decât româncă. Orașul ăsta e patria mea”.
În câteva minute apar menționate răposata Hală a Unirii din copilărie și toate drumurile făcute prin centru, prin locurile pe care le-a bătut „cu piciorul în sus și în jos”. Din fragmentele acestea se conturează și Bucureștiul reconstituit din memorii, repere personale și locuri care au dispărut între timp sau s-au schimbat odată cu orașul. Urma acestei relații cu orașul se vede și în alegerile făcute pentru filme. În timpul colaborării la Toni Erdmann (2016), regizoarea Maren Ade i-a lăsat libertatea de a propune locații din București. Printre ele s-a aflat și Parcul Unirii, un loc pe care producătoarea română îl considera prea puțin prezent în cinema și pe care a vrut să-l vadă pe ecran. „Pentru mine, e o oază înconjurată de vacarm și de zgomot vizual, de reclame peste reclame. Mi s-a părut important și a fost o mică victorie faptul că am convins-o să nu filmeze în Cișmigiu, ci în Parcul Unirii, scena aceea foarte importantă din Toni Erdmann, dintre Sandra Hüller și tatăl ei”.
Filmele păstrează orașul chiar și atunci când el dispare
Orașele se schimbă mai repede decât ne place să credem. Dispar clădiri, apar altele noi, se modifică trasee, se închid spații care păreau permanente. Pelicula are obiceiul de a conserva lucruri pe care orașul le pierde între timp. În fundalul unor secvențe din Angela merge mai departe (Lucian Bratu, 1981) apare și Uranusul de dinaintea demolărilor. La momentul filmării, cartierul avea una dintre cele mai vii comunități din București. În filmul regizat de Lucian Bratu se văd străzile în pantă, piatra cubică și tramvaiele roșii care circulau prin zonele care acum nu mai sunt.
În timpul lucrului la Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, filmul lui Radu Jude din 2023, echipa a încercat să reconstituie traseul protagonistei din filmul Angela merge mai departe, apelând inclusiv la oameni care cunoșteau Bucureștiul din perioada respectivă.
„Dorina Lazăr (Angela) ne-a ajutat. Până la urmă, am găsit adresa exactă a apartamentului din Angela merge mai departe. N-am reușit să filmăm chiar în apartamentul cu pricina, dar într-un apartament învecinat. Sigur, astea sunt lucruri pe care nu le vede nimeni care vede filmul, dar pentru noi sunt importante. Și pentru Radu Jude (regizorul filmului) au fost foarte importante”.
Bucureștiul real nu e plin de figuranți
În Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, 2021), personajul interpretat de Katia Pascariu, Emilia Colibiu, traversează orașul din Colentina spre centru, apoi către Gara de Nord. Pe traseu apar piețe, bulevarde, trecători și fragmente din viața cotidiană a Bucureștiului. O mare parte dintre oamenii care ajung în cadru nu sunt figuranți, ci oameni aflați pur și simplu pe stradă.
„Acolo e un cinema furat, un cinema semi-documentar în care am încercat să nu se vadă camera pe cât se poate și totuși să fie în desfășurarea normală a vieții, cu câte un figurant plantat pentru o replică sau reacție”, spune Ada Solomon.
În jurul camerei se află, de regulă, cam 30 de oameni, de la electricieni și tehnicieni, până la asistenți de regie. Misiunea lor este să facă echipa cât mai puțin vizibilă și să păstreze senzația că orașul își urmează cursul normal. „Figuranții trebuie aleși astfel încât să semene foarte tare cu ce e real acolo și, în același timp, să nu fure privirea prea mult. Altfel, oamenii se uită la aparat și nu mai curge viața pe lângă tine în Piața Obor sau pe bulevard”.
Cum devine un loc personaj
În spatele fiecărei străzi, piețe sau clădiri care apare pe ecran există un proces de selecție. Totul începe cu directorul de locații, omul care caută locurile potrivite pornind de la indicațiile regizorului. Uneori, cerințele sunt foarte precise: un cartier cu mult verde, o clădire mai degradată, un apartament aflat la un anumit etaj sau o stradă care transmite o anumită atmosferă. Propunerile ajung apoi pe masa regizorului, a scenografului și a directorului de imagine. „Nu degeaba au interpretat aceste cartiere sau aceste locuri, pentru că ele sunt personaje. Ele devin personaje alături de personajele filmului și creează lumea filmului”, spune Ada Solomon.
Există însă și situații în care locația este stabilită încă din scenariu, ca parte a viziunii regizorale. Nici atunci munca nu se oprește odată cu alegerea locului. Urmează prospecțiile tehnice, în care echipa trebuie să ia diferite decizii care vor influența filmul și storytelling-ul. „Să zicem că avem un scurtmetraj care se întâmplă efectiv în Parcul Carol, în zona dinspre momentul Eroului Necunoscut. Chiar și zona aia e o zonă foarte mare. Dar unde te așezi? De unde pică lumina? Când e bine să filmăm aici? (...) Pentru că echipa tehnică trebuie să meargă și să decidă, împreună cu regizorul – când, ce secvență, în ce parte zilei și pe urmă trebuie luate toate aprobările, de văzut în ce mod trebuie să controlezi spațiul…”.
Bucureștiul din filme s-a schimbat odată cu cinemaul românesc
Dacă în primele filme asociate Noului Cinema Românesc orașul apărea prin apartamente, camere înguste și câteva locații atent alese, imaginea Bucureștiului s-a diversificat treptat. Au apărut mai multe spații, mai multe culori și mai multe feluri de a privi orașul. Ada Solomon leagă această schimbare și de condițiile în care au fost făcute filmele, începând cu anii 2000.
„În perioada de început a noului cinema românesc s-a mers foarte mult pe ceea ce se numește minimalismul cinematografic românesc, o reprezentare foarte austeră, foarte redusă. Era și o alegere stilistică, dar era și o alegere dată de resursele foarte limitate”. Două decenii mai târziu, Bucureștiul apare pe ecran în registre foarte diferite. Nu seamănă orașul din Poziția copilului cu cel din Babardeală cu bucluc, după cum nu seamănă nici cu Bucureștiul aproape atemporal din Bună! ce faci? (Alexandru Maftei, 2011), explică ea. Privite împreună, filmele funcționează și ca o mică istorie vizuală a felului în care cinemaul românesc și-a schimbat privirea asupra orașului.
Concluzie: Un rol special
Bucureștiul din film pare că rămâne o înșiruire de locuri. Dar, luate împreună, cadrele devin o serie de suprapuneri urbane care construiesc o imagine mai mult decât completă a orașului. Tocmai din aceste suprapuneri se vede că Bucureștiul nu poate fi redus la o singură imagine.
Privit printr-o lentilă superficială, orașul este un decor. Dacă mergi puțin mai în profunzime, îți dai seama că este un actor neplătit, cu un rol decizional în film. Orașul setează atmosfera, influențează felul în care este percepută o scenă și contribuie la poveste la fel de mult ca multe dintre personajele care îl traversează. În cele din urmă, felul în care este reflectat ajunge să spună la fel de multe despre poveste ca povestea însăși.
FOTO main: Scenă din „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc" (2021, regia Radu Jude)
