Diana Șubran are 32 de ani și s-a născut în Azuga. A început să predea schi încă de la 14 ani și a făcut parte din prima promoție a liceului sportiv din oraș. Când era în liceu, mama ei a emigrat în Spania, la fel ca mulți alți localnici dezorientați după închiderea fabricilor. Ca să depășească golul lăsat de plecarea ei, Diana s-a mutat singură și a învățat să fie independentă. Deși cei din jur se așteptau să urmeze o carieră sportivă, a ales să studieze engleză-spaniolă la București. Asta a ajutat-o să se adapteze rapid în Valencia când a mers pentru prima dată în vizită la mama ei. Se gândea să rămână acolo, dar chemarea iernii a adus-o înapoi în Azuga.
După ce s-a întors, l-a cunoscut pe actualul ei soț, Andrei, antrenor de snowboard. Au dezvoltat împreună o școală și un club pentru sporturile de iarnă. Mai târziu, în timpul pandemiei, au început să amenajeze trasee de mountain bike pentru a avea activitate și vara. Ideea a fost concepută împreună cu Alex Duma, mutat din București în Azuga, care administra atunci cabana „Popasul Uriașilor”. Li s-a alăturat și Carol, un monitor de schi din stațiune care lucra și în construcții.
Chiar dacă alții n-au crezut în ei, au reușit să creeze o afacere sustenabilă, din care își întrețin familiile și care a transformat Azuga într-o destinație atractivă pe tot parcursul anului. Astăzi, între gestionarea activităților sportive, pasiunea Dianei pentru creație vestimentară și creșterea fiicei lor, Petra, ea și soțul ei arată că viitorul micului oraș montan stă în inițiativă, răbdare și respect pentru natură.
Am cunoscut-o pe Diana în timp ce făcea voluntariat pentru proiectul „Azuga 365”. Am vorbit despre trecutul și prezentul stațiunii, de la dezamăgirile trăite de părinții ei după închiderea fabricilor, la propriile împliniri de care se bucură azi.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
***
„Mama și tata au fost printre primii antreprenori din Azuga”
Azuga a fost mereu un oraș liniștit. A fost mai multă agitație când oamenii lucrau în fabrici. Am prins puțin din sfârșitul lor și începutul unei noi ere: a turismului. După închiderea fabricilor, era mereu o tensiune între oameni, din ce mi-au spus cei din jurul meu. Mulți s-au mutat de-aici, alții au început să facă naveta la Predeal, Sinaia, Brașov. Tremurau în stație până veneau autobuzele. După ce au avut locuri de muncă asigurate, au fost nevoiți să facă activități care nu le plăceau neapărat. Mă uit la tata și la colegii lui care au lucrat în fabrici și văd că nu și-au găsit rostul. Pierderea industriei le-a lăsat, deși nu-și dau seama, un gol psihologic foarte mare. Au rămas blocați acolo. Unii n-au reușit să se regăsească în altă activitate. Le simți tristețea când discuți cu ei. Povestesc cu dor și nostalgie de cât de frumos era în fabrică, chiar dacă eu aș zice că munceau ca niște roboți.
Ai mei au lucrat amândoi la fabrica de bere. Mama și la cea de sticlă. Modela vaze, lacrimi. Îi plăcea mult să migălească, era punctul ei forte. Aveam casa plină de tot felul de chestii care nu puteau pleca în magazine sau la export, pentru că aveau un defect, așa că angajații le luau acasă. După ce s-au închis fabricile, mama și tata au fost printre primii antreprenori din Azuga. Au luat în gestiune o cârciumă. Mama avea și un aprozar cu legume și fructe. Le-a mers foarte bine o vreme, apoi a fost un moment de cotitură între ei și au pierdut tot ce reușiseră să realizeze.
„Mama mea nu a iubit niciodată iarna și umezeala de-aici”
Mama a avut apoi tot felul de joburi. A lucrat ca barman, în Predeal, pentru că în Azuga nu prea erau locuri de muncă. A făcut naveta acolo mulți ani, după aceea și-a schimbat jobul undeva spre Sinaia. Era tristă, cel puțin așa o vedeam eu. În cele din urmă, a plecat în Spania, când eu eram în clasa a zecea. Nu i-au plăcut niciodată iarna și umezeala de-aici. Ca mai toți românii plecați de nevoie din țară, a făcut curățenie, a avut grijă de bătrâni și de copii. A plecat ca să aibă un venit mai mare, să poată să mă țină în facultate. Mă vedea foarte dornică de cunoaștere.
Tata a fost ceva mai bine, pentru că era foarte priceput la construcții. A început o afacere și a avut o echipă de muncitori. A ținut-o mulți ani, după care s-au stricat și acolo lucrurile. Dacă mă întrebi pe mine, din cauza lipsei de seriozitate a oamenilor. A renunțat și s-a dus și el în alte părți cu jobul. A fost mereu și instructor de schi. A fost printre primii care au avut meseria asta. Acum e singurul din generația veche care mai activează. Îi plac mult copiii și trăiește pentru asta. Urmează să iasă la pensie și este omul pădurilor. Știe tot ce înseamnă ciuperci, fructe de pădure, leurdă. Aduce non-stop acasă, de când eram mică.
„M-am mutat singură și mi-am luat viața în mâini”
Plecarea mamei mi-a dezechilibrat puțin adolescența. Dar, în aceeași măsură, mi-a dat maturitatea necesară să iau decizii corecte. M-am mutat singură și mi-am luat viața în mâini. Ea m-a sprijinit în asta. Eu oricum lucram deja. Am făcut schi de mică și sunt instructor de la 14 ani. Am lucrat în cadrul unor tabere organizate de profesorul meu de sport. La 16 ani, am zis că pot s-o fac și singură. Am făcut asta până azi. Eu iubesc cel mai mult iarna. Iernile de altădată erau atât de bogate în zăpadă. Ca și copil, era idealul. N-aveam tehnologie, iar cazematele și drumul greoi până la școală, printr-o zăpadă cât casa, erau tot ce ne trebuia.
După ce am terminat liceul, am plecat la facultate în București, chiar dacă a fost mai greu financiar. Puteam să aleg Brașovul, să stau acasă și să fac naveta, dar voiam să plec cât mai departe de locul acesta unde nu mai era mama. Am făcut Facultatea de Limbi Străine, secția engleză-spaniolă. Nu doar pentru că mama era în Spania și visam să merg cândva la ea, ci pentru că îmi plăcea spaniola. În vara de dinainte să plece, mama stătea pe o bancă, lângă căsuța noastră și învăța spaniola din dicționar. Iar eu ce să fac? Mă puneam lângă ea și învățam și eu. Mi-a plăcut foarte mult limba și am fost printre cele mai bune la spaniolă în facultate.
„Am decis să plec la mama, în Spania”
Chiar dacă simțeam că nu mă mai leagă mare lucru de Azuga când am plecat la București, era totuși ceva la care nu am renunțat nicio clipă: schiul și iarna. În cei patru ani de facultate, nu am susținut nicio sesiune de iarnă. Mergeam toamna la restanțe, pentru că iarna veneam în Azuga, la schi, de când dădeau primii fulgi. Profesorii mei au fost înțelegători și nu mi-au dat examene mai grele toamna.
Venind în Azuga constant, mi-am dat seama că iubeam și liniștea de-aici. În București era un haos total. Simțeam o presiune continuă. Oamenii erau mereu agitați, stresați, era trafic. Mă durea zilnic capul, mi-am făcut tot felul de teste, credeam că am o problemă. Nu mai eram capabilă să mă concentrez la facultate. În ultimul an, am fost în București doar la examene. Apoi m-am întors în Azuga.
Aveam, de câțiva ani, și o relație cu cineva din oraș, care s-a încheiat însă la scurt timp după ce m-am întors. Am stat câteva luni în Azuga și mi-am dat seama că nu aveam ce să fac aici. Așa că am decis să plec la mama, în Spania. Mi-a fost ușor să mă adaptez acolo, pentru că știam spaniolă. Mi-am făcut prieteni imediat. Era iulie când am ajuns: plajă, vreme bună, oameni faini. Am stat ce-am stat la plajă, dar m-am plictisit. Am căutat să fac sport și să lucrez. Nu puteam să stau degeaba.
„Simțeam un gol în stomac că nu aveam ce să fac iarna”
Acolo e mai greu cu munca, până intri în circuit. Doar că eu aveam multe rude din partea tatălui în Valencia, unde era și mama. Când au plecat în concediu, vara, mi-au dat casele lor să fac curățenie. Fiind foarte tânără, eram atentă la detalii și nu eram saturată de munca aceasta. A fost un mare avantaj și că vorbeam foarte bine spaniola. Proprietarii caselor puteau să discute oricât cu mine, în comparație cu rudele mele, care abia rupeau câteva cuvinte. După, am fost cerută de mai multe ori să merg în locul lor, dar le-am explicat că nu eram acolo ca să lucrez așa ceva. Ceva din mine nu voia să facă asta, dar nu știam nici în ce direcție s-o iau. Cert e că mi-am trimis acolo toate lucrurile din Azuga, cu gândul că o să rămân.
Am stat câteva luni, iar când urma să vină iarna, am vrut să lucrez ca instructor de schi. Am întrebat-o pe mama care era cea mai apropiată pârtie. Mi-a spus că pârtiile erau departe, în celălalt capăt al Spaniei. Însemna să te muți acolo. Mi se părea ciudat să mă mut într-o altă stațiune când eu îmi formasem deja ceva în Azuga. Am fost mereu vehementă cu ce simt, așa că i-am spus mamei că a doua zi o să plec în România. Mi-am și luat bilet de avion. Simțeam un gol în stomac că nu aveam ce să fac iarna. Mama mi-a respectat decizia, deși a suferit foarte mult.
„Eu eram însărcinată și dădeam cu grebla”
Când m-am întors, am urmat un curs de instructor de schi la Sinaia. Primisem o diplomă după liceu, dar nu era recunoscută la nivel de instructor. Am vrut să fiu atestată, să nu-mi spună nimeni nimic. Acolo l-am întâlnit pe soțul meu, Andrei. Era trainer la cursul de snowboard. Eu făceam naveta cu maxi-taxi, iar el m-a întrebat într-o zi: Nu vrei să te duc eu cu mașina? Merg în același oraș. Am început să vorbim și așa a luat naștere relația noastră. Iubeam amândoi iarna și muntele.
Pe timp de vară, m-am angajat la recepția unui hotel, apoi m-am ocupat de cafeneaua unui prieten, după ce a deschis-o. Am avut mereu job, dar stăteam puțin în fiecare loc. În spiritul meu liber, nu acceptam să fiu condusă de cineva. Voiam să mă plimb și eu pe munte, ca Andrei, așa că i-am propus să facem ceva împreună. Ceva în care să ne simțim liberi și să putem fi bine și ca relație. El avea o școală de snowboard, am venit și eu cu schiul și am făcut o școală de schi și snowboard. Ulterior, sub umbrela acestei școli, am început și cu bicicletele.
Ne-am întrebat ce-am putea face vara. Nu te ajungeai cu banii din iarnă, mai ales dacă voiai să construiești ceva. Andrei făcea downhill cu bicicleta de pe vremea când era în lotul național de snowboard, a participat și la competiții. Așa că ne-am gândit să facem ceva pe partea de mountain bike. Numai bine a bătut la ușă pandemia. Pentru noi a fost un prilej să facem ceea ce avem azi. Nu eram atât de îngrădiți aici. Pe toată durata pandemiei, am avut niște declarații de la Salvamont și primărie pentru amenajarea traseelor de mountain bike. Potecile erau formate deja, dar am zis să le dăm o formă mai ca-n afară, împreună cu Alex [Duma]. Mergeam cu toții în pădure. Eu eram însărcinată și dădeam cu grebla.
„Nu mai ai cum să fii pasionat când vezi că afară sunt 10 grade cu plus”
Nimeni n-a crezut în noi la început. Oamenii ziceau că suntem nebuni că mergem să dăm cu lopata. Dar băieții au crezut în treaba asta. Li s-a alăturat și Carol, iar ei trei au muncit zilnic la trasee, fără resurse materiale. Ar fi putut primi sprijin din mai multe părți dacă perspectiva asta s-ar fi văzut ca fiind de viitor. Acum, iarna, veniturile sunt din monitorie, iar în restul anului câștigăm din tot ce înseamnă mountain bike. E mult mai lung sezonul decât la schi. Munca începe din martie.
E foarte mult de muncă în spatele a ce se vede. Andrei e omul tehnic din toată treaba asta, eu sunt mai mult pe partea de organizare. Vorbesc încontinuu la telefon și pe mail cu părinți, cu copii și organizez tabere. Avem și un club sportiv, care e cu totul altceva la nivel de organizare: multe acte, licențe de făcut la federație, concursuri și bugete de planificat. Deci eu și cu Andrei avem partea de tabere - unde inițiem copii și facem selecția pentru partea de performanță - și un club sportiv - unde facem performanță cu copiii și mergem la competiții.
Avem foarte multă treabă și iarna, chiar dacă s-a redus mult sezonul. Mai sunt temperaturi negative, se produce zăpadă artificială. Dar pentru mine, ca om și instructor care a cunoscut și perioadele cu frig și multă zăpadă, cu powder, e trist ce se întâmplă. Încet-încet, ajunge să fie doar ceva din care se câștigă bine financiar. Nu mai ai cum să fii pasionat când vezi că afară sunt 10 grade cu plus, că brazii sunt verzi, în loc să fie acoperiți cu zăpadă, iar tu trebuie să-i înveți pe copii pe un petec de pârtie. Tocmai de aceea ne-am orientat către mountain bike.
„Noi am avansat mult, dar pentru că nu am avut susținere, am avansat puțin”
Ce am dezvoltat noi în ceea ce privește mountain biking-ul este o nișă foarte faină, care ia amploare tot mai mult și aduce venituri pentru mai multe rânduri de oameni: instructorii din taberele noastre, cei care lucrează la trasee, pensiuni care mai au turiști prin prisma bicicletei, cei care au magazine, că le mai cumpără câte un biciclist sau mai mănâncă la un restaurant. Dar nu este într-atât de dezvoltată pe cât perioada de iarnă, chiar dacă e mai scurtă. Iarna e ceva cu istoric aici.
Nu s-a investit și nu s-a crezut atât de mult în partea asta de biciclete. Noi ne luptăm acum să convingem autoritățile și antreprenorii să investească, să aibă o perspectivă a ce ar putea să însemne Azuga și pe partea de mountain biking. E important să se vină cu idei, cu buget, cu multe lucruri de care ne-am împiedicat noi. Noi am avansat mult, dar pentru că nu am avut susținere, am avansat puțin. În alte părți, unii poate au mers mai departe, deși s-au apucat mult mai târziu, pentru că au avut sprijin. Alex a reușit să cumpere foarte târziu un utilaj micuț, o mașinărie care bate pământul și care nu ajută pe cât ar ajuta unul mare, care este foarte costisitor. Dar am ajuns totuși la un nivel sustenabil, în care fiecare dintre noi trăim decent, ne întreținem familiile. Ne-am depășit nivelul pe care-l aveam.
„Cred totuși că lucrurile au avansat aici față de când eram copil”
Eu sper ca oamenii deschiși să înțeleagă că trebuie făcut ceva în privința dezvoltării. Să-și deschidă un bar, o cafenea, să facă ceva în orașul acesta, iar comunitatea să susțină micile afaceri. Eu aș vedea afaceri făcute de localnici. Acum, majoritatea, în ceea ce privește turismul, nu sunt făcute de localnici. E foarte greu la început, sunt multe piedici, nu știi dacă va merge, dar dacă nu ne scoatem capul și nu ne încurajăm unii pe alții, n-are cum să crească orașul acesta.
Se pot face multe lucruri în Azuga. Fabrica de bere e vizavi de casa noastră și a rămas ruină. Vorbeam cu Andrei că cineva ar putea face acolo niște căsuțe cu un parc tematic între ele, un aventura park. Turiștii care vin cu copiii aici n-au ce să facă cu ei cinci zile. Cei cu pensiuni și hoteluri ar trebui să investească și în activități care să-i țină pe turiști. Ei investesc în hotelul lor, să arate mai bine, dar nu și în ce să facă turiștii și se miră că bicicliștii voștri vin dimineața și pleacă seara.
Azuga e și un oraș sportiv. Avem mulți sportivi cu rezultate, dar le lipsește o bază de antrenament ca lumea. Vin și din alte părți - chiar acum se antrenează aici un boxer profesionist, a fost lotul de handbal sau de volei - în sala de sport pe care o avem, care este foarte OK, dar insuficientă ca bază sportivă. Avem nevoie de una care să includă dotări pentru o categorie mare de oameni, pentru că ar crește mult nivelul sportului în România. Orașul e și bine poziționat, că e aproape de București, de Brașov. Este o bază sportivă la Miercurea Ciuc, dar pentru cei de aici sau din București e aproape imposibil de ajuns la ea, și atunci scade performanța.
Cred totuși că lucrurile au avansat aici față de când eram copil, chiar dacă au plecat mulți oameni, iar partea economică s-a îngreunat. Dar acum suntem mai liberi, mai deschiși la minte. Unii dintre noi am putut să devenim antreprenori. Ar trebui să apară și alții care să vadă în Azuga ceea ce vedem noi, nu doar o investiție. Să vadă o perspectivă. Sper ca până crește Petra să vină acei oameni.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului „Azuga, între regalitate și industrie”, inițiat de Asociația Lala-Land și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul a documentat, printre altele, transformările orașului de-a lungul timpului și posibilele sale perspective de viitor, prin lentila unor localnici.
