O listă scurtă cu nume din secole și părți ale lumii diferite care scoate în față artiste care merită cunoscute mai bine.
În anul 1994 este publicat The New Grove Dictionary of Women Composers, un volum cuprinzător care strânge laolaltă informații – biografie, creație și referințe bibliografice – despre femei creatoare. Este vorba despre nici mai mult, nici mai puțin de 875 de compozitoare, personalități din lumea muzicală timpurie sau actuală a căror creație a fost subreprezentată în programele de concert din toate timpurile. Desigur, integrarea lucrărilor câtorva dintre acestea în stagiunile ultimelor decenii este îmbucurătoare, dar insuficientă: din cele 875 de compozitoare, câte își găsesc cu adevărat locul alături de colegii lor făuritori de sonorități și câte nume dintre acestea sunt cunoscute publicului internațional sau local?
Fie că vorbim de perioada Evului Mediu – în care călugărița benedictină Hildegard von Bingen și-a croit drumul cunoașterii multifațetate (inclusiv al compoziției) într-o lume exclusiv patriarhală – sau de epoca romantică și modernă – în care Fanny Mendelssohn, Clara Schumann, Amy Beach, Lili și Nadia Boulanger sau Germaine Tailleferre sunt doar câteva dintre cele care își desfășurau activitatea creatoare –, firul istoriei muzicii s-a țesut negreșit și din energia artistelor. În România, școala componistică a secolului 20 (de la Carmen Petra Basacopol, Felicia Donceanu, Myriam Marbé, Irina Odăgescu-Țutuianu la Liana Alexandra, urmate de Doina Rotaru, Maia Ciobanu, Violeta Dinescu, Livia Teodorescu-Ciocănea etc.) deschide calea unei tradiții de afirmare a vocilor feminine. Astăzi, fie că vorbim de compozitoare-cadre didactice-directoare artistice ale unor festivaluri de profil (Diana Rotaru, Sabina Ulubeanu) sau de compozitoare-performere/dirijoare (Irinel Anghel, Ana-Maria Avram), ele au devenit modele pentru tinerele studente cu personalități creatoare conturate din ce în ce mai solid.
Cu ocazia Lunii Femeii, propun o scurtă listă personală formată din opt compozitoare pe care le îndrăgesc, din secole și părți ale lumii diferite.
Galina Ustvolskaya (1919-2006)
Studentă a compozitorului rus Dmitri Șostakovici, Ustvolskaya s-a născut și dezvoltat artistic în Rusia comunistă, creând o muzică actuală, virilă, insubordonată normelor realismului socialist, dar conținătoare de toată oroarea timpului. Considera că nu poate compune decât dacă era conectată la divinitate, așadar creația sa cuprinde doar 21 de lucrări, dintre care șase sonate pentru pian – ultima dintre ele fiind și cea mai crâncen-viscerală – și cinci simfonii, majoritatea concepute pe texte religioase.
În Composition II, „Dies Irae”, Ustvolskaya dă naștere unui imn al morții modern, în care cele opt contrabasuri, pianul și cutia de lemn (wooden cube) sunt folosite, în mare parte, ca instrumente de percuție. Lucrarea minimalist-repetitivă creează prin obstinația bătăilor un tablou morbid, epuizant, claustrofob: o prevestire alarmantă, acută a sosirii Morții, evocată prin lovirea cu ciocanul a suprafeței de lemn (să fie o ușă, un cadru de geam, un mormânt chiar?), susținută de căderile grele, regulate, scurte în claviatura pianului și de urletele provenite parcă dintr-un film horror ale corzilor. Atacul ritmic, ostinato al „armei” folosite amintește de o scenă de groază: Jack Nicholson în filmul The Shining regizat de Stanley Kubrick, înnebunit de furie și teroare, lovind cu toporul ușa de lemn a băii în care se ascunsese Shelley Duvall; ambele momente te izbesc prin răbdarea brutalității.
Sofia Gubaidulina (1931)
Contemporană cu Ustvolskaya (dar și cu conaționalii Alfred Schnittke și Edison Denisov) și, la rândul ei, una dintre cele mai cunoscute și apreciate compozitoare născute în Rusia sovietică, Gubaidulina a fost o artistă profund legată de spiritualitate, fiind devotată cultului creștin-ortodox, împotrivindu-se regimului comunist. A iubit în special sonoritățile inedite ale instrumentelor tradiționale (bayanul rusesc, înrudit cu acordeonul sau instrumentele cu coarde precum dombra tătară, koto-ul japonez sau zheng-ul chinezesc) și clash-ul rezultat din combinarea acestora cu instrumente clasice (In croce, In the Shadow of the Tree, Seven Words).
Cu o dragoste nemărginită pentru muzica lui Bach – compozitor pe care îl omagiază alături de chinezul Tan Dun, germanul Wolfgang Rihm și argentinianul Osvaldo Golijov la împlinirea a 250 de ani de la moartea acestuia (în anul 2000), prin lucrarea Johannes Passion –, Gubaidulina reînvie în (parte din) creația sa limbajul și structurile baroce. Opusurile sale pentru pian cuprind, așadar, printre altele, și o ciaconă (la bază, un dans lent în care tema acordică inițială revine constant variată polifonic), o lucrare feroce debutată și încheiată, în ramă, cu o sobrietate și amplitudine sonoră ca de catedrală. Între coperți, discursul muzical se metamorfozează, treptat, dintr-un peisaj difuz-misterios în momente de neastâmpăr mecanicist, de virtuozitate sardonică, alternate cu un soi de căutare cvasi-impresionistă, onirică sau cu seriozitate bachiană.
Myriam Marbé (1931-1997)
Marbé se numără printre numele cele mai consistente din componistica românească. Alături de Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Aurel Stroe și Ștefan Niculescu, ea face parte din „Generația de Aur” a anilor ’60, o perioadă recunoscută pentru dorința artiștilor autohtoni de a radicaliza, de a moderniza conținutul muzical, deci de a se afilia la curentul internațional al schimbării acustice. Compozitoare, pianistă (discipolă a renumitei Florica Musicescu), muzicologă, regizoare de film, pedagogă (profesoară de compoziție, printre alții, Violetei Dinescu, Maiei Ciobanu, Mihaelei Vosganian și Liviei Teodorescu-Ciocănea), Myriam Marbé a scris muzică de cameră (printre care se află Trommelbaß, un ansamblu-inimă – un trio de coarde și percuție – care bate cu o perseverență înspăimântătoare) și muzică de balet, simfonică, concertantă (un Concert de saxofon dedicat lui Daniel Kientzy și câte unul pentru pian, clavecin, violă și viola da gamba), instrumentală, vocală.
În Ritual pentru setea pământului, compozitoarea creează o scenă incantatorie magică, concentrată în principal pe puterea cuvântului și nu pe cea a sunetului. Discursul literar-muzical este potențat de grupul de cântăreți – o împreunare de voci ce mai mult șoptesc/glisează, se tânguiesc și recită decât cântă –, ajutat pe alocuri de loviturile ritmice ale instrumentelor de percuție și de pianul preparat sau de bătăile din palme ca de joc folcloric.
Doina Rotaru (1951)
Una dintre cele mai interesante creatoare de sonorități de la noi, Doina Rotaru își declară într-un interviu pe ROvival – un canal de YouTube proaspăt și creativ, ce pune lupa asupra muzicii clasice românești – inspirațiile care o urmăresc. Este îndrăgostită de particularitatea folclorului (local, european sau extra-european), de arhetipuri și de simboluri pe care le integrează cu rafinament în creația sa, dar și de scriitori (precum Boris Vian, Gabriel García Márquez sau Jorge Luis Borges) sau de sculptori (spre exemplu de Constantin Brâncuși sau de Dimitrie Paciurea). Scrie lucrări solo, muzică de cameră sau orchestrale în configurații acustice diverse, dar având o înclinație evidentă către specificitatea timbrală a flatului, instrument pe care îl consideră a fi „un mesager între om și zei”, un mijlocitor sacru al meditației, al invocațiilor.
Concertul nr. 5 pentru flaut și orchestră subintitulat L’ange avec une seule aile/Îngerul cu o singură aripă a fost comandat, în anul 2010, de către Festivalul Internațional de Muzică Contemporană Toamna Varșoviană și dedicat lui Mario Caroli. Doina Rotaru pornește aici de la mai multe simboluri și imagini, pe care le preschimbă în sunete: îngerul ca reprezentare a perfecțiunii și aripa ca metaforă pentru zbor și ascendență spirituală, îngerul de jucărie din geamul unui orfelinat, ascuns într-o poezie a mamei flautistului italian sau „domnul foarte bătrân cu aripi uriașe” din nuvela lui Márquez – toate acestea într-un joc misterios de lumini și umbre.
Kaija Saariaho (1952-2023)
Despre compozitoarea Kaija Saariaho nu m-am sfiit să scriu și cu alte ocazii: prima dată s-a întâmplat în urma dispariției sale din luna iunie a anului trecut, plecare ce a marcat stingerea unei creatoare-simbol pentru țara sa natală, Finlanda, dar și pentru patria-adoptivă, Franța. În primul articol dedicat acesteia încercam să-i aduc un omagiu: să propun o introducere în lumea ei – un univers în care predomină Lumina și dragostea pentru natură, arte plastice, poezie, cinema –, dar și să invit la o scurtă călătorie prin lucrările sale cele mai cunoscute: misterioasa Lichtbogen, tripticul experimental-electronic Jardin Secret, evocatoarea Six Japanese Gardens, concertul plin de virtuozitate Graal Théâtre, aducerea-aminte a regizorului Ingmar Bergman sau a pictorului Odilon Redon în Laterna Magica, respectiv Frises, provocatoarea operă Innocence.
Mi-am dorit, mai apoi, să urmăresc parcursul acestui element esențial din opusurile compozitoarei – lumina –, cu metamorfozele și simbolistica lui: este – după cum o numeam – o entitate cu proprietăți ocrotitoare, binefăcătoare, ancestrale, cosmice, senzuale, memoriale, primordiale, purificatoare, picturale. Firul luminii captate de Kaija Saariaho se coagulează prin lucrările Changing Light, Notes on Light, Light and Matter, Light Still and Moving, dar și prin alte trimiteri la acest element natural.
Julia Wolfe (1958)
Născută în Philadelphia, Julia Wolfe este una dintre cele care au continuat și expandat traiectoria componistică a minimalismului american. Creația ei, puternic ancorată în timbrul instrumentelor cu coarde – angrenate în diferite configurații, de la solo și cvartet la ansambluri mai ample –, „combină impulsul violent al muzicii rock cu o aură de seninătate minimalistă, [folosind în cvartete] cele patru instrumente ca pe o chitară mare, care transformă stările de spirit psihedelice în puncte culminante frenetice și extatice” (The New Yorker). Totodată, Wolfe inserează în (parte din) opusurile sale și câteva influențe din creația pop, folosindu-se de mărci muzicale locale: nuanțe de funk în piesa Lick sau riff-ul inițial din Think a Arethei Franklin în My Lips from Speaking. În 1986, compozitoarea fondează alături de Michael Gordon și David Lang organizația Bang on a Can, un vehicul de promovare a muzicii contemporane.
În câteva dintre lucrările ei, Wolfe este maestră în a construi tensiuni, încordări clădite cu o tihnă care te bântuie (de exemplu, în Girlfriend pentru ansamblu cameral și sunete preînregistrate/electronics). În Big Beautiful Dark and Scary, inspirată de peisajul post-apocaliptic de după 9/11 – după cum anunță și titlul –, compozitoarea dă naștere unei imagini sonore cu potențial anxiogen care, contrar succesivelor încercări de build up reluate din nou și din nou ca într-o spirală halucinantă guvernată de perpetuum mobile, nu pare să-și găsească defularea cuvenită decât printr-un scurt moment solistic (clarinetul care își urlă tristețea printr-o linie descendentă), urmat în final de ascensiunea angrenajului de forțe (poli)ritmice, dinamice, instrumentale.
Annie Gosfield (1960)
Contemporana și conaționala Juliei Wolfe, compozitoarea newyorkeză Annie Gosfield, are profilul unui rockstar. Mereu îndrăzneață față de domeniul acusticii și demolatoare a granițelor muzicale, artista înfăptuiește opusuri liminale. Dă glas bucuriei sale creative prin intermediul instrumentelor acustice acordate tradițional-temperat, microtonal sau chiar dezacordate și modificate structural, dar mai ales prin mixarea acestora cu mediul electronic – sampler-ul, chitara electrică, sunetele preînregistrate provenite din spațiul urban-industrial (sirene, mașinării, discuri deformate, radiouri defazate) sau sound-uri distorsionate până la noise –, în arhitecturi atent conturate sau lăsate în voia jocului improvizației. Gosfield nu extinde doar percepția asupra fenomenului sonor (poate avea zgomotul funcție estetică, poate să treacă acesta drept muzică?), ci și asupra cadrului în care se desfășoară, în general, concertele tradiționale: ea părăsește sălile destinate acestora, favorizând spațiile alternative (fabrici, cluburi, etc).
Pe albumul Flying Sparks and Heavy Machinery găsim lucrarea EWA7, structurată sub forma a trei tablouri de inspirație industrială. Născută în urma unei rezidențe de creație ce își propunea să pună într-un fapt sonor fusion-ului dintre artă și industrie folosind fabrici din Nürnberg pe post de spațiu creativ, lucrarea poartă semnăturile compozitoarei: îmbinarea între muzica acustică și cea electronică și încorporarea „sunetelor de mașini eșantionate, a percuției interpretate pe metal industrial, a chitarei electrice modificate, a ritmurilor inspirate de mașini, a zgomotelor ambientale și a sunetelor reciclate” într-un opus cu secțiuni compuse, alternate de interludii improvizatorice.
Unsuk Chin (1961)
Numele compozitoarei sud-coreene este prezent în programele de concert ale celor mai mari filarmonici, printre care cea din Berlin, Paris, Londra, New York, Chicago sau Los Angeles. Născută în Seoul și crescând alături de tatăl care slujea într-o biserică locală, Unsuk Chin a luat contact, încă de mică, cu diversitatea muzicii, fie că vorbim de expunerea sa la cântece vestice religioase, la sonoritățile ritualurilor tradițional-șamanice sau la lucrările din canonul clasic occidental. Și-a părăsit orașul originar pentru a-și lărgi orizonturile componistice la Hamburg, îndrumată fiind de unul dintre avangardiștii secolului trecut: compozitorul György Ligeti. Nu crede că există granițe între diferitele expresii sonore; pentru ea, „muzica e muzică”, fie ea vestică sau estică, clasică sau tradițională.
În 2016 are loc premiera lucrării Le Chant des Enfants des Étoiles/Cântecul copiilor din stele pentru cor de copii, cor mixt, orgă și orchestră, ca o încununare a fascinației compozitoarei pentru domeniul astronomiei. Lucrarea plină de speranță vorbește despre egalitate (toți suntem plămădiți din praf de stele, indiferent de gen, etnie, religie, culoarea pielii ș.a.m.d.), dar și despre insignifianța omenirii în fața necuprinsului Universului. Peisajul cosmic se constituie din sunete pe de-o parte – un tablou acustic colorat, în care ies în evidență clopotele, harpa, celesta, glockenspiel-ul și orga, întrepătrunse cu împletirea de voci – și cuvinte, pe de alta – câteva poeme ale unui William Blake, Octavio Paz, Fernando Pessoa etc. despre facerea lumii, despre ființele umane sau despre eternitate.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
