De unde vine dorința unui pianist consacrat de a-și extinde teritoriul creativ până la conturarea unui festival? Și ce mai înseamnă astăzi să spargi barierele dintre stiluri muzicale – dar și dintre artiști și public? Mai e posibilă autenticitatea într-un concept de management cultural fără a apela la marketingul gonflat, atunci când vocabularul e deja saturat de termeni precum „interdisciplinaritate”, „dialog”, „limite” sau „algoritmi”?
Îmi pun aceste întrebări în pragul participării mele la proiectul Opus Noisy, o serie de evenimente care mizează pe ideea întrepătrunderii dintre diferite genuri muzicale și alte arte: un recital de pian în dialog cu o voce AI, o componentă vizuală amplificată prin videomapping, o expoziție de artă mobilă prezentată într-un format de tip catwalk, deschideri către jazz-flamenco sau dans contemporan și altele. Toate acestea se completează printr-un demers educativ – lucrul cu elevi și studenți ai instituțiilor de profil din țară și integrarea lor într-o orchestră profesionistă –, o diversitate fascinantă a repertoriului și, nu în ultimul rând, prezența lui Daniel Ciobanu, în dubla ipostază de pianist și curator, alături de invitați precum Andrés Barrios sau Sabin Penea.
Întrebările de la început par să se estompeze într-un sentiment de încredere când mă gândesc la mintea și personalitatea pianistului care se află în spatele acestui festival. L-am întâlnit o dată, dar ceea ce am înțeles despre el s-a conturat mai ales atunci când l-am urmărit, în 2017, la una dintre cele mai prestigioase competiții de muzică clasică, Concursul Internațional de Pian „Arthur Rubinstein” de la Tel Aviv – unde a obținut medalia de argint și premiul publicului –, moment în care am realizat că, pentru el, cuvinte precum „instinct”, „libertate”, „spectacol” nu sunt simple concepte, ci o parte intrinsecă a ființei sale artistice.
Născut la Piatra Neamț și format muzical la Edinburgh, Paris și Berlin, Daniel Ciobanu a ajuns în ultimii ani pe unele dintre cele mai importante scene internaționale – de la Carnegie Hall și Elbphilharmonie Hamburg la Gewandhaus Leipzig și Konzerthaus Berlin, dar și la Ateneul Român în cadrul Festivalul „George Enescu”, pe lângă turnee și concerte susținute în diferite colțuri ale lumii. Declară că Maroc, Brazilia, Africa de Sud sau Israel sunt locurile în care a simțit cea mai afectuoasă primire, spații „unde perseverează mai degrabă progresul, riscul, imaginația, misticul, spiritualul și creativitatea, atribute pe care le las la rândul meu să mă domine în permanență când mă urc pe scenă sau în studiul individual”.
Despre acea experiență remarcabilă din 2017, de la concurs, scriam acum un an și jumătate, în contextul pregătirii ediției precedente a festivalului său. Îl ascult acum interpretând un fragment din „Tablouri dintr-o expoziție” de Musorgski, într-o înregistrare publicată din recitalul său solo din cadrul ultimei ediții #Sharp, susținut la Combinatul Fondului Plastic. Contextul, repertoriul, spațiul – toate par să transmită același mesaj al diversității, al unei lumi creative infinit colorate.
Este un artist descătușat, nonconformist, care se înconjoară de oameni – la propriu – într-un loc neasociat, în mod obișnuit, cu muzica clasică, dar care pare să-l cuprindă firesc. Un auditoriu aflat într-o proximitate extremă față de el, o partitură care promite, încă de la început, o călătorie muzeală, proiecții ale unor tablouri celebre plutind în spațiu, iar interpretarea... un veritabil teatru sonor. În timp ce particulele de praf dansează în jurul său, asemenea unei mici constelații de licurici, fascinate de una dintre cele mai importante creații muzicale ale secolului 19.
Deschiderea, imprevizibilitatea, această intensitate a trăirii sunt promise și anul acesta, între 25 aprilie și 5 mai, la Opus Noisy – un proiect care pornește de la ideea că „zgomotul” lumii actuale „nu trebuie evitat, ci înțeles și transformat într-un context fertil pentru experiența artistică”.
Din dorința de a descoperi mai multe despre ceea ce promite această ediție, am stat de vorbă cu Daniel despre cum a gândit evenimentele, despre arta interpretativă, libertate și public – și despre ce înseamnă, până la urmă, să construiești o experiență care chiar ajunge la oameni.
Scena9: La ce fel de experiență ar trebui să se aștepte cineva care ajunge la Opus Noisy? Ce ai pregătit publicului?
Daniel Ciobanu: Pe 25 aprilie la orele 18 vom da startul la Teatrul Actorilor in București cu Alone All Together, recitalul meu de pian cu un mic derapaj controlat din decorul convenției. Cu ajutorul unei voci AI în rol de maestru de ceremonii, publicul va fi purtat printr-o serie de texte-călăuză, scrise de mine pentru fiecare lucrare – ca să nu rămânem doar cu sunetele, ci și cu ideile, fantomele și micile mele accidente metaforice. Seara pornește de la o contradicție destul de ridicolă a prezentului: suntem hiper conectați cu toată planeta, dar uneori alienați de propria noastră prezență. De aici și titlul. E despre singurătatea în grup, despre intimitatea ratată a epocii digitale, dar fără să transformăm totul într-un seminar de suferință contemporană. Mai degrabă, e un fel de mic manifest pentru recuperarea instinctului personal, a atenției și a acelei forme de libertate care începe când nu mai înghiți pe nemestecate zgomotul social.
Programul reunește pagini de Beethoven, Debussy, Chopin, Satie, Liszt și improvizații de Keith Jarrett, nu ca un platou elegant de „greatest hits”, ci ca o adunare de spirite care au avut prostul gust superb de a nu se conforma. Fiecare, în felul lui, a refuzat realitatea servită gata ambalată și și-a inventat propriul sistem de branhii artistice, propriul delir, propria formă de ordine. Cu alte cuvinte: oameni imposibil de domesticit, și tocmai din această inadecvare magnifică s-a născut muzica lor mare. Asta e miza serii: să ne amintim că adevărata conexiune în această vastă conspirație a zgomotului social numită comunicare, începe în clipa severă în care te retragi din cor, din spectacolul general, și ajungi să auzi, poate la început chiar cu spaimă, ceea ce mai supraviețuiește în tine înainte de a fi înecat definitiv de lume.
Tot pe 25 aprilie, recitalul de flamenco-jazz al lui Andrés Barrios aduce în prim-plan un artist al noii generații spaniole, remarcat inclusiv prin nominalizarea sa la premiile Latin GRAMMY Awards în 2025. Seara propune o întâlnire subtil articulată între libertatea jazzului, rigoarea pianului clasic și vitalitatea tradiției andaluze, într-un parcurs în care artistul se exprimă atât la pian, cât și vocal, cu accente inspirate din estetica flamenco.
Apoi este concertul de la Școala de la Piscu pe 2 mai, unde împreună cu Orchestra Addixion cântăm alături și de studenții participanți la workshopul de instrumente cu coarde ce se desfășoară timp de o săptămână în București. Pentru mine, acesta e unul dintre cele mai emoționante momente: nu doar un concert, ci și o punte reală între generații, adică locul unde entuziasmul și pofta pentru muzică încă nu s-a birocratizat!
Urmează seara de la Ateneul Român pe 3 mai, unde voi fi solist împreună cu violonistul și concertmaestrul ansamblului, Sabin Penea, și Orchestra Addixion. În acest concert nu venim să lustruim respectuos prestigiul locului, ci să-l repunem în circulație vie. Programul, care trasează un arc tensionat de la Mozart și Bloch până la Piazzolla și Schnittke, nu bifează elegant o colecție de stiluri, ci spune ceva mai simplu și mai incomod: tradiția nu este un obiect de cult încremenit, ci o forță care trebuie mereu reactivată, tulburată, trecută din nou prin sistemul nervos al prezentului. Experiența va fi cu atât mai specială cu cât o parte a publicului va avea șansa rară de a trăi concertul nu din distanța confortabilă a sălii, ci chiar din mijlocul orchestrei, pe scenă, în contact direct cu tensiunea și energia brută a actului muzical. Pe scurt: mai puțină pietate, mai mult adevăr.
În ultimul concert la Combinatul Fondului Plastic, împreună cu aceeași orchestră, scoatem total muzica clasică din reflexul reverenței și o așezăm frontal într-un spațiu al materiei brute, al contrastului și al prezentului. Nu ca să o profanăm, deși unii vor suspecta asta cu un tremur nobil, ci ca să-i redăm ceva ce a pierdut sub straturile de politețe culturală: riscul, nervul, și febra ei revelatorie. Acolo va avea loc și premiera unui concert pentru pian și orchestră de coarde care îmi este dedicat, alături de un moment de tip catwalk în care vom prezenta articolele vestimentare pictate manual pe care le va purta orchestra. Da, muzicieni, partituri, beton, lumini și haine pictate: exact genul de propoziție care îi face pe apărătorii solemnului să caute baia cu săruri. Dar din nou concertul acesta afirmă, poate mai limpede decât orice discurs, convingerea care traversează întregul Opus Noisy din acest an: că muzica clasică nu e un exponat care trebuie venerat în liniște, cu spinarea dreaptă și imaginația în lesă, ci celebrată pe o forță vie, febrilă, cu adrenalină, capabilă să respire foarte bine și între beton, neon și fantasmele prezentului.
Când am stat de vorbă ultima dată, spuneai că îți dorești ca „un concert să devină o întâlnire mai specială între prieteni”. Mai e valabilă ideea asta astăzi sau proiectul a evoluat spre altceva?
Un concert pentru mine nu este un simplu eveniment – este un risc emoțional asumat împreună. Ideea apropierii spre public rămâne, dar anul acesta am pus-o în practică mai profund. Nu mai vorbesc despre prietenie în sensul unei convivialități cuminți, ci despre ceva mai dur și mai esențial: vreau sa aduc publicul la prezența reală – lucru care a devenit aproape un scandal metafizic. Există o diferență enormă între a fi binevenit și a fi necesar, iar concertul clasic a știut prea mult timp să facă primul lucru și l-a uitat cu desăvârșire pe al doilea. Nu urmăresc o simplă apropiere, mă interesează participarea reală: clipa în care nimeni din sală nu se mai simte turist într-un muzeu sonor, iar muzica nu mai stă frumos ambalată, ci circulă prin oameni ca o substanță vie, capabilă să-i deranjeze, să-i miște, poate chiar să-i compromită puțin interior. Nu vreau sa construiesc un public de fani, vreau o comunitate de complici. În fond, exact în direcția asta a crescut proiectul: nu spre un concert mai accesibil, mai simpatic și mai ușor de digerat, ca un desert cultural fără efecte secundare, ci spre unul mai adevărat – adică mai viu, mai riscant și mai puțin dispus să lase pe cineva neatins.
Vorbești despre improvizație ca despre un gest aproape subversiv într-o lume dominată de algoritmi. Ce mai înseamnă astăzi libertatea reală în muzică?
Libertatea în muzică nu e absența regulilor sau mica beție a arbitrariului – e curajul de a risca în interiorul lor. Orice pianist ar trebui să știe asta: partitura nu este o închisoare, ci un câmp de forțe, cu cât o cunoști mai bine, cu atât spațiul dintre note devine mai mare, mai personal si mai incitant. Între două note e și sânge, nu doar tehnică. Dar astăzi întrebarea asta are o greutate aparte, pentru că trăim într-o lume care a învățat să imite libertatea aproape perfect. Algoritmii nu îți interzic nimic – îți sugerează, anticipează, îți oferă exact ce crezi că vrei – și asta e mult mai periculos decât orice interdicție de fapt. În contextul ăsta, un concert live nu e o experiență previzibilă. E un gest de rezistență. Un sunet care apare o singură dată, în fața unor oameni care îl ascultă pentru prima și ultima oară – asta nu poate fi optimizat, nu poate fi recomandat și nici reprodus.
Pianistul Andrés Barrios pare să întruchipeze această libertate între stiluri. Ce te-a făcut să-l inviți și cum se leagă de direcția festivalului?
L-am invitat pe Andrés pentru că face exact ce proiectul în ansamblu încearcă să articuleze ca idee: nu fuzionează stiluri, ci trăiește simultan în mai multe. Există o diferență importantă între un muzician care trece de la un gen la altul și unul pentru care granița dintre ele pur și simplu nu a existat niciodată ca limită. Andrés e din a doua categorie. Când îl asculți, nu simți efortul metamorfozelor stilistice – simți naturalețea unui om care și-a construit propria limbă, fără să ceară permisiunea niciunei tradiții. Și asta e exact profilul generației de artiști pe care acest proiect îi aduce pe scenă. Muzicieni tineri care se mișcă firesc între scena Ateneului și Combinatul Fondului Plastic, între Mozart și Schnittke, între lumina reflectorului și cea a neonului – pentru că pentru ei alegerea asta nu are importanță, ci instinctul lor muzical primează. Ei aparțin simultan tuturor acestor spații, nu prin vreun eclecticism progresist sau dorința de a fi relevanți pentru toată lumea, ci pentru că sunt pur și simplu copiii unui prezent în care ierarhiile astea s-au dizolvat deja.
Programul traversează compozitori precum Mozart, Șostakovici, Schnittke, Piazzolla și alții. Care este firul invizibil care leagă lucrările?
Firul nu e stilistic – e psihologic. Ce am încercat să aduc în prim plan e portretul unui anumit tip de om: cel care nu poate trăi în realitatea în care se află și, în loc să se resemneze, inventează alta. Mozart n-a aparținut niciodată cu adevărat curții care îl plătea – a scris dincolo de ea, uneori în ciuda ei, cu o libertate interioară pe care nicio comandă nu a reușit să o domesticească complet. Șostakovici a trăit sub o putere care îi dicta nu doar ce să compună, ci aproape și cum să existe – și a supraviețuit spiritual îngropându-și adevărul atât de adânc în muzică încât cenzura nu l-a putut atinge, dar cei care ascultau cu urechile potrivite îl puteau găsi. Schnittke a refuzat să se identifice cu prezentul lui – a spart cronologia, a amestecat epoci, a construit o muzică în care secolele coexistă pentru că niciun secol singur nu era suficient de larg pentru ce avea de spus. Prin urmare firul narativ care îi unește pe toți aceștia e curajul specific al omului care refuză să se contracte în jurul fricii, în jurul presiunii sociale sau politice a timpului său. Au ales, fiecare în felul lui, să fie mai mari decât contextul care încerca să îi definească. Și asta e ceea ce vreau să aduc publicului să simtă când îi ascultă. Nu o admirație sonor-estetică, ci recunoaștere umană.
Ai ales spații foarte diferite, de la Ateneul Român la Școala de la Piscu sau Combinatul Fondului Plastic. Cum schimbă fiecare dintre ele felul în care este trăită muzica?
Spațiile schimbă muzica așa cum singurătatea schimbă gândul: îl fac mai limpede sau mai insuportabil. La Ateneul Român, sunetul iese dintr-o ordine mai veche decât noi, într-o solemnitate care te obligă să-ți amintești că frumusețea a fost, secole la rând, una dintre puținele noastre forme onorabile de iluzie; la Piscu, în schimb, muzica se apropie de pământ, de lut, de mâna care modelează și greșește, și tocmai de aceea respiră mai uman, mai fragil, mai adevărat; iar la Combinatul Fondului Plastic, ea este smulsă din politețea ei istorică și aruncată între beton, nerv și lumină rece, unde nu mai poate poza în relicvă venerabilă, ci trebuie să trăiască pe bune, fără menajamente, ca un animal sălbatic scos din cușcă. În fond, nu cred că ascultăm la fel într-un templu, într-un atelier și într-o rană industrială; fiecare loc îți schimbă nu doar auzul, ci și felul în care suporți frumusețea.
Componenta de lucru cu tineri muzicieni devine vizibilă în această ediție. De ce a fost important pentru tine să incluzi și această dimensiune?
Lucrul cu tinerii muzicieni mă interesează tocmai pentru că acolo muzica nu s-a cimentat încă în reflexe de carieră. Există încă foame, risc, stângăcie fertilă, adică exact acele lucruri fără de care arta devine competență. Mi se pare esențial ca un proiect cultural să nu arate doar rezultatul final, lustruit și prezentabil, ci și procesul de creștere. În plus, cred că dacă vorbim despre viitorul muzicii, atunci trebuie să-l și construim concret, nu doar să-l invocăm în fraze frumoase. De aceea am vrut ca acești tineri să aibă nu doar un context pedagogic, ci o experiență reală, cu scenă, responsabilitate și contact direct cu publicul. Acolo începe, de fapt, adevărata formare.
În tot acest proces, ești mai degrabă artist, curator, organizator? Cum te simți din poziția în care trebuie să îmbini aceste fațete? Trebuie un artist să fie astăzi și un bun promotor al propriei viziuni?
Mă simt, de fapt, prins în aceeași combustie. Diferitele fațete pe care le am în proiect sunt doar uniforme de serviciu pentru aceeași febră. La urma urmei, chiar și când nu sunt la pian, tot cu aceleași degete conectate la aceleași sinapse flambate lucrez. Ideal ar fi, desigur, să fii doar artist, să stai sa clocotești în turnul tău de febră și revelații, iar în jurul tău să apară, aproape liturgic, o ordine inteligentă care înțelege, protejează și construiește. Doar că nu prea are cum sa funcționeze nici în acest mod ideal până la capăt, că doar tu îți cunoști cu adevărat halucinațiile și dacă nu ți le aperi singur, ți le administrează alții până devin niște pliante moarte impecabil.
Nu cred că un artist ar trebui, în mod natural, să fie și propriul promotor – asta mi se pare cam grotesc. Ca și cum, după ce ai scos ceva viu din tine, ți se cere să-i faci imediat și campanie de marketing, să-i alegi fontul și ora de postare. Și totuși, în absența acestei capacități, riști ceva și mai grotesc: să ai o viziune vie, dar condamnată și ținută în pivniță. Așa că da, artistul de azi trebuie să învețe și această formă de vulgaritate strategică – nu din vanitate, ci din instinct de conservare, altfel riscă să fie îngropat de zgomotul produs de cei care nu au nimic de spus, dar știu perfect cum să o spună. Ceea ce era menit să ardă ajunge să fie arhivat. Și între un incendiu și o arhivă, prefer incendiul.
Dacă ar fi să păstrezi un singur lucru esențial din această ediție – o stare, o idee – care ai vrea să fie aceea pentru public?
Aș vrea ca Opus Noisy să lase în urmă ideea că nu suntem condamnați să fim doar victimele zgomotului în care trăim și să îi ajute pe oameni să îl privească mai degrabă ca pe o materie brută din care fiecare își poate construi propria realitate, propria formă de sens, de libertate și de prezență.
Fotografie principală reprezintă un moment dintr-o ediție anterioară a festivalului. Sursă foto: Facebook.
