Un spațiu mic & atipic plutește deasupra micilor de la Obor, o librărie-frizerie-galerie pe nume Paper Traffic. De fapt, Paper Traffic e o editură independentă care publică poezie, fotografie și povestiri scurte, iar de ea se ocupă Vlad Mihai, care după munca în agenții de publicitate, s-a decis să renunțe și să se arunce în proiecte independente.
Când ajung, Vlad taie niște print-uri și le pune pe umeraș. Tocmai le-a adus de la Artichoke, cafeneaua bucureșteană unde a făcut o expoziție cu tema Let me stare at the mirage. A avut două gânduri în spate: „unul e «vreau să fiu comod în bula mea, la mine în pat, lasă-mă să fac asta» și celălalt e «haideți să ne uităm la lucruri neadevărate până forțăm agenții neadevărului să se schimbe sau să recunoască că nu e adevărat.»”. E interesat să vândă lucrări ale artiștilor pe care îi admiră și încearcă să creeze un teritoriu de mijloc, în care print-urile nu sunt nici prea scumpe, nici prea ieftine: „Cumva, eu vreau să definesc zona asta mediană de artă de 300 de lei, 600 de lei, o ediție de trei printuri pe care nu o să le mai facă fotograful niciodată”.
Pe tot parcursul ascultăm Romantic FM, care, tocmai ce am aflat, are altă muzică în aplicație decât pe post. Trecem prin RnB și muzică ușoară. În colțul camerei e un cais „prințul negru” (un hibrid între cais și prun rusesc). A stat afară toată vara și aproape a murit de la prea mult soare, dar acum pare că o duce bine. Vlad îmi spune că probabil mai durează niște ani până să facă fructe. Spațiul tocmai ce l-a renovat singur, în câteva zile. Acum, cărțile ocupă mare parte din cameră. La fel și print-urile, care sunt ordonate ca niște viniluri, din dorința de a trezi „sentimentul de digging, de căutare, să nu fie totul expus, să fie și chestii pe care le descoperi”. În spate e o oglindă mare și un scaun de frizer, pentru că asta e una din celelalte pasiuni devenită meserie. Mi-a povestit cum din 2017 avea la el în apartament o cameră în care tundea - un salon improvizat unde televizorul era mereu pornit și aveai reviste la discreție. Apoi, a venit pandemia și a început să tundă bătrâni la domiciliu. Când lumea a început să se miște din nou, a aflat de un spațiu liber în Hala Obor, „m-am gândit că poate scot în sfârșit librăria și frizeria din casă, să nu mai am păr în frigider și sub pernă.”
L-am întrebat de ce Paper Traffic și a zis că a vrut ceva cât mai lipsit de concept „să fie fix vindem hârtie. Adică nu pânză sau alte chestii. Doar lucruri pe hârtie.” De când TVA-ul pentru cărți a crescut de la 5% la 11%, a avea o librărie aproape că pare un gest de încăpățânare. Mai multe despre ce pierdem prin scumpirea TVA-ului pe cărți a scris Norbert Nemeș, tot pe Scena9. Eram curioasă cum rezistă un astfel de spațiu, ce îl împinge pe Vlad să-și continue munca și care e relația sa cu cărțile.
Cum te-ai decis să deschizi librăria asta?
Păi cred că au fost niște pași destul de mici, dar destul de firești pentru mine, că eu am făcut mereu niște lucruri ca să văd ce se întâmplă, nu neapărat că era nevoie de ele. Simțeam eu că am nevoie de ele, știi? După pandemie am luat spațiul cu gândul că pot să-mi chem aici prietenii să-i tund. Și evident că am adus și cărțile. Adică m-am gândit că e bun și un loc real, că majoritatea din ele sunt destul de speciale sau au un mic gimmick, un mic artificiu din ăsta de producție, pe care le înțelegi doar dacă le deschizi. Sau doar dacă le atingi. Sau doar dacă le cântărești. Că e drăguț să le vezi. Sunt frumoase și pe internet, dar când o ții în mână simți că e într-un fel cartea aia.
Crezi că e un statement că ai o librărie într-o perioadă în care tot mai multe se închid sau, mă rog, te-ai gândit la asta?
Eu m-am gândit să o închid de două ori. Adică locația e deschisă din 2023, deci ăsta e al treilea an, dar abia acum cumva librăria a căpătat niște vizibilitate, niște atenție și asta e foarte bine. E printre puținele locuri din București care are atât de mult cer și unde poți să stai la o masă, să bei ceva și să vorbești și pentru mine e răcoritor să vin aici și cred că asta e mai degrabă. Cred că ăsta e moftul, că pot să vin aici pentru mine, nu că am o librărie și încerc eu să salvez lumea literară sau art books. Adică, dacă eu vin aici și mă simt bine, se simt și oamenii de aici și cărțile sunt bune și tunsorile sunt ok, știi? Adică e destul de egoist, dar e un egoism sănătos. E ca la avion, când trebuie să-ți pui ție masca întâi ca să poți să-i pui și altuia masca. Am nevoie de locul ăsta să văd oameni mai reali în piață decât ce văd pe Calea Victoriei, unde e copleșitor și obositor.
Trebuie să faci lucrurile cu intenție. Să îți dorești să te miști. Dacă ai un plan sau un proiect pe care ți-l dorești, nu doar să vorbești despre el, ci să treacă din viitorul îndepărtat în viitorul apropiat și din viitorul apropiat, să devină chestia pe care trebuie să o faci săptămâna viitoare și să faci pași mici către asta.
Ai zis că ești aici de trei ani, ce ai văzut schimbându-se la Obor?
Am văzut schimbându-se la Obor lucrurile care nu sunt Obor. Mi se pare că Oborul e același. Adică toate cele două hale sunt un vapor imens, care are o inerție proprie și o gravitație proprie aproape. Și asta nu cred că se schimbă prea curând.
Cum alegi ce publici? Ai vreun criteriu sau e random?
E destul de random. Adică eu am pornit cu gândul să fac cărți de fotografie și am făcut una. Și după ce am făcut-o, au venit alte proiecte sau alți oameni interesați să facem lucruri împreună și am zis ok, hai să vedem cum e. Pentru că mi-era ușor să continui să fac ceva ce știam să fac și practic, în trei ani am scos și cărți de fotografie, am scos și poezie și proză scurtă în română, proză scurtă în engleză, două romane în română.
Ce cauți când creezi o carte? La ce te gândești?
Când fac o carte e important să caut să fie ceva care mă interesează. Ceva pe care poate sunt invidios ca nu am făcut eu. Adică lucrez cu genul de subiecte sau de autori către care sunt foarte înclinat sau apropiat. În primul rând sunt un fan al lor și apoi editor. Cartea trebuie să fie ceva ce iese în distanța asta de la mijloc între mine și autor. Mă rog, între autor și mine. Eu sunt așa, un satelit care mai zice câte ceva. Încerc să leg cartea apoi de niște lucruri care se întâmplă sau să fac oamenii să vadă de ce e importantă cartea aia pentru zilele noastre.
Ce subiecte te atrag, e un pattern sau nu?
Simt că mă atrag subiecte sincere sau confesionale. Ceva ce simt oamenii ăia că pot să zică și că doar ei pot să zică chestia aia. Mă interesează să fie o chestie sinceră. Îmi place viața la țară, de exemplu, ca subiect, adică ruralul. Mâncarea, deși n-am făcut cu nimeni încă o carte despre mâncare, dar se lucrează la o carte de bucate. Chestii mai primitive, așa, de simplitate, de răbdare, de contemplare.
De ce cărți de artă?
Îmi plac cărțile de artă pentru că sunt ceva la care poți să revii, ca la muzică, de exemplu. Au un replayability și durează puțin. Adică e ușor să iei o carte de fotografie și să o consumi și să o lași și apoi să o mai iei peste 3 luni. Și asta îmi place cumva. Recitirea lor și faptul că știi că ai chestia aia bună pe care poți s-o reactivezi. Și cred că sunt importante și pentru asta.
Și scrii și tu, nu?
Am scris în Arsenal. Arsenal a fost în 2016 și 2017, au fost două ediții cu poezie scrisă de mine și prietenii mei. Dar mai mult de ei. Adică eu mă jucam cumva de-a poezia, să fiu și eu acolo, că eu voiam mai degrabă să-i public pe ei, nu să scriu eu neapărat. Dar am zis hai să vedem cum e să scrii.
Poți să-mi povestești mai multe despre Arsenal?
Voiam să citesc poezie de acum, care e scrisă luna trecută. Și nu exista sau nu știam eu să ajung la ea. Adică atunci nu exista OMG Publishing, nu existau pagini de Instagram sau colective literare și am vrut să fac o revistă de poezie mai de stradă, mai imediată, care să simt că: „A uau! Asta s-a întâmplat acum, asta scriu oamenii anul ăsta.” Practic, eu am lansat-o. N-am făcut o lansare fizică, am făcut un clip de YouTube și la clipul de YouTube era numărul meu de telefon și trebuia să dai mesaj că vrei revista. Și m-am dus și am livrat revista prin SMS. Adică ăsta a fost primul exercițiu de distribuție, fără librării, fără promovare din asta cu eveniment.
Ai vreo carte la care te întorci des?
N-am neapărat o carte la care mă întorc des, dar mi-a plăcut mereu Henry Miller. Știu că e clișeic și băiețește, dar mereu când nu mai știu ce să fac sau când e o perioadă de confuzie, citesc ceva de la el. Adică nu neapărat că rezonez. Pur și simplu mă calibrează într-un fel în care nu mă calibrează altceva.
Cum împaci frizeria cu librăria?
Spațiul are legătură cu mine și ți-am zis, în primul rând, mă simt eu aici liniștit și răcorit și cu tunsul, și cu cărțile, și cu tablele, și cu Oborul. Adică e ceva care pentru mine e foarte familiar. Și am observat că și pentru alții, deși la început când aud că e și frizerie și librărie spun: „Cum adică?” Și după aia intră și înțeleg. Ok, mă tunzi, astea-s cărțile. Sunt oameni care vin doar pentru tuns și n-au nicio treabă cu cărțile și oameni care vin, se uită, cumpără chestii și nu vin la tuns, că probabil li se pare că omul care face cărțile nu tunde bine, știi? Adică cred că există disocierea asta între frizer și editor.
Ultima întrebare: fuck marry kill - galeria, frizeria și librăria.
Cred că fuck frizeria că e cool, dar it's not fun să fii frizer toată viața, e greu. Marry editura, pentru că e ceva de drum lung și care m-a acaparat destul de mult. Și kill galeria pentru că e greu să vinzi artă.
Paper Traffic e deschis în timpul weekend-ului, la etajul 1 din Hala Obor
