In memoriam Radu Lupu, volum realizat de Asociația Opus și apărut la Editura Universității Naționale de Muzică București, celebrează viața și opera pianistului la mai bine de un an după moartea sa. Născut în 1945, Radu Lupu a fost unul dintre cei mai importanți pianiști ai generației sale, cu o carieră întinsă pe mai mult decenii. Cea mai mare parte a discografiei sale a fost înregistrată la casa de discuri Decca, a avut mii de apariții în public în postura de solist sau de membru în formații camerale, a susținut concerte și recitaluri în marile săli ale lumii, a fost nominalizat de două ori la Premiile Grammy, și a câștigat unul în 1996. Cartea analizează cariera artistului și inventariază mărturiile celor pe care i-a marcat. Lupu a murit în aprilie 2022, la vârsta de 76 de ani.
La ceva timp, se nasc printre noi ființe fantastice, cu puteri neobișnuite, miraculoase. Sunt creaturi fabuloase cu o aură de binefăcători, dotate cu o generozitate ilimitată, cu un spirit din care transpare, nemărginită și (supra)umană, dorința de comuniune și de alinare. Sunt, totodată, oameni care par să trăiască mai mult pentru ceilalți decât pentru ei înșiși – oare cu ce cost? –, alegându-și, de cele mai multe ori, să se exprime în fața lumii printr-o extensie filantropică, întrupată în chip artistic. Se întâmplă uneori, însă, ca bula cultural-creativă să fie atât de ermetică, atât de puțin pătrunsă de publicul larg, încât un nume precum cel al lui Radu Lupu să treacă, mai ales în România, aproape neobservat.
Dispariția acestuia, în aprilie 2022 după o boală lungă, a fost marcată fugitiv de presa autohtonă, în timp ce publicații internaționale precum The New York Times, The Guardian, The Washington Post, The Telegraph vuiau elogios cuvinte alese, deplângând pierderea unuia dintre cei mai marcanți, sensibili, uimitori, enigmatici pianiști ai lumii muzicale contemporane, care „lasă în urmă moștenirea unui perfecționism mistic”. La scurt timp după stingerea sa, mă trezesc într-o conversație cu o cunoștință. Vorbesc despre Lupu cu patetismul unei pierderi ce s-a simțit în mod egal universală și personală, dar și cu lejeritatea, naivitatea și siguranța aparținătorului-de-bulă-artistică, trezită la realitate de întrebarea interlocutoarei: „Și de ce n-a fost cunoscut?”. Mă reped, fără să stau pe gânduri, să răspund „Dar A FOST cunoscut!”, blocându-mă totuși în momentul următor și chestionând ce tocmai îmi ieșise, cu viteza ingenuității, pe gură.
La mai bine de un an și jumătate de la moartea sa, are loc la Târgul Gaudeamus 2023 lansarea cărții In memoriam Radu Lupu (o găsiți la Librăria Muzicală George Enescu și la Cărturești), volum realizat de Asociația Opus și apărut la Editura Universității Naționale de Muzică București, conceput și îngrijit de muzicologii și jurnaliștii muzicali Monica Lup și Ștefan Costache. Un document unic, el strânge laolaltă mărturii ale apropiaților pianistului, un grup (oarecum) restrâns de oameni ce-l regretă, dintr-un spațiu comun al durerii și al admirației colosale, pe prietenul definit ca ființă-inspirație. Este, negreșit, un memorial care își propune să-i mângâie, măcar parțial, pe cei ce aparțin lumii muzicale, îndrăgostiți irevocabil de personalitatea artistică a lui Lupu, dar mai ales un excelent ghid pentru cei ce nu l-au cunoscut, personal sau interpretativ, pe pianist și își doresc, chiar și pentru câteva ore, să-și construiască mental tabloul unui ocazional partener de discuții interminabile sau jucător de șah, rareori mentor, mai mereu prieten și întotdeauna vrăjitor-artist.
In memoriam Radu Lupu
Cartea îl prezintă pe Radu Lupu de la începuturile sale – un june gălățean, născut pe 30 noiembrie 1945, care pornește călătoria pianistică la Brașov, apoi la București, părăsind timpuriu România, la doar 16 ani, pentru a lua contact cu unul dintre cele mai faimoase centre muzical-academice europene: Conservatorul din Moscova. Îndrumat de unii dintre cei mai renumiți pedagogi români și străini precum Cella Dellavrancea, Galina Eguiazarova sau Heinrich și Stanislav Neuhaus, pianistul s-a considerat mai degrabă un auto-didact sau un discipol al marilor dirijori (Arturo Toscanini și Wilhelm Furtwängler) și compozitori (Ludwig van Beethoven) – mai curând un cetățean al muzicii, decât un simplu interpret. Un tânăr care la 21, 22 și 24 de ani a reușit performanța absolută de a câștiga trei dintre cele mai importante concursuri internaționale de pian (Van Cliburn, George Enescu, respectiv Leeds), un succes deschizător de drumuri către colaborări cu marile orchestre ale lumii (Filarmonica din Berlin, Filarmonica din Viena, Orchestra Regală Concertgebouw, orchestre din Anglia și Statele Unite ș.a.m.d.).
Îl descoperim, totodată, pe un mare iubitor de șah și de table, un companion în discuții despre astronomie, fizică, politică, matematică, istorie și, evident, muzică, un interpret auto-critic și aflat într-o permanentă stare de anxietate înaintea intrării pe scenă, incredibil de selectiv în ceea ce privește înregistrările sale – din această cauză ne putem bucura astăzi de o discografie relativ restrânsă a pianistului –, o persoană deosebit de discretă și timidă, care s-a ținut mai mereu departe de media – nu avea un site personal pentru a se promova (de altfel, nici nu cred că ar fi avut vreodată nevoie de așa ceva) și nu oferea niciodată interviuri. Dezinteresat de activitatea pedagogică, dar totuși deschis în a oferi, cu o infinită dragoste, întâlniri transformatoare mai tinerilor pianiști – puțini la număr –, atinși pentru totdeauna de intuiția și înțelepciunea lui tainice. Un solist român, stabilit la Lausanne, care refuza să primească onorariu atunci când era invitat să susțină concerte în țara sa natală. Un interpret calculat în mișcări, cu o coregrafie a cântatului eficientizată și esențializată, deloc expansiv și demonstrativ, „teatral prin nonteatralitate”, cum spunea pianistul Horia Mihail.
Să fi fost martorul unui concert sau recital live al lui Radu Lupu înseamnă să fi asistat la un fenomen incomparabil și irepetabil: crearea, între interpret (scenă) și auditoriu (sală), a unui flux invizibil de particule elementare, divine; odată ce ești atins de ele, ești transformat definitiv, știi că ai luat parte la un miracol. Sursa minunii era chiar sunetul pianistului – o noțiune fizică, o simplă vibrație – imposibil de crezut că ar fi rezultat din membrele lui de pământean. În cazul în care dorești să descrii acest traseu suflet-minte-mâini-instrument-sală-minte-suflet, ești pus în fața mărginirii vocabularului convențional. Te vezi obligat să operezi cu un altfel de lexic, format dintr-un alfabet metaforic, sinestezic: sunetul pianistului era ba „narcotic de frumos” (criticul muzical Alex Ross), ba „aur lichid” (pianistul Mark Ainley), iar el „un magician venit din altă lume, […] un Dumnezeu” (pianista Alexandra Silocea), „un înger blând” (violoncelistul Steven Isserlis), „un mesager venit de Sus”, „un om care emana un fluid luminos asemănător unei aure de sfânt”, „poetul tăcerilor tulburătoare”, „[…] pianist, muzician, poet, pictor, arhitect, filozof? Probabil Creatorul Suprem care îi cuprinde pe toți.” (pianista Liana Șerbescu), un interpret care avea puterea, în timpul concertelor, de a „intra în levitație” (pianistul Andrei Vieru) sau într-un soi de transă.
Se cunoaște faptul că Radu Lupu era apropiat în special de repertoriul clasic și romantic – avea o afinitate pentru Mozart, Beethoven, Brahms, Schumann și Schubert –, dar interpreta, de asemenea, lucrări de Bach, Debussy, Bartók, Janácek etc. Din eseul comemorativ redactat de pianistul canadian Mark Ainley aflăm că Lupu cântase, în tinerețe, chiar și Concertul în fa major și Rhapsody in Blue de George Gershwin. Găsesc, cu stupoare, această înregistrare din concert pe YouTube, ca pe o perlă rară: pianistul în vârstă de 28 ani, alături de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Frankfurt, sub bagheta americanului Dean Dixon, unul dintre primii dirijori de culoare aclamați. De regulă peisaje jazzy, spumoase, efervescente și pe alocuri languroase și chiar lascive, cele două lucrări concertante capătă, în interpretarea lui Lupu, luminozitate și lejeritate, delicatețe și eleganță, o notă romantică și aerată.
Fraze enorme, care curg neîncetat, în construcții cu proporții da vinciene, simple și lipsite de artificialitate, formate din sonorități calde, mătăsoase, cu o strălucire blândă, înșiruite într-un timing mereu perfect, creând senzația că „de sunetul următor depinde viitorul omenirii” – așa poate fi descrisă, laconic, particularitatea structurilor interpretative ale pianistului. Ca o încarnare a unui sentiment fără de nume, indescriptibil, un amalgam de melancolie, dor și speranță, Lupu reușește să dea (în special) viață unor pagini din lucrări minore sau unor părți lente fără egal, conținătoare de toată suferința și liniștea lumii. Expresia absolută a tihnei într-un preludiu și-o fugă în si bemol minor de Bach în interpretarea tânărului de 22 de ani, marca echilibrului și a simplității în Adagio-ul din Concertul în la major de Mozart, întruchiparea fluidității și a rafinamentului în 4 Imprompu-uri op. 90 de Schubert, epitomul nostalgiei și al unui rămas bun profund în primul intermezzo op. 117 de Brahms, devenit și ultimul moment muzical oferit de Lupu publicului, în 2019 – acesta este un foarte scurt top personal al intepretărilor lui, parte dintr-un soundtrack care mă va însoți până la finalul vieții.
Adaug aici și Fantezia pentru pian la 4 mâini în fa minor de Schubert (o colaborare magistrală cu pianistul și dirijorul Murray Perahia), Concertul nr. 4 de Beethoven (alături de pianistul și dirijorul Daniel Barenboim) – lucrare pe care am avut șansa incredibilă de-a o asculta live, în 2013, la Festivalul Enescu în București, în aceeași formulă de solist-dirijor, pe când eram liceeană tânără și neliniștită, fără bilet și doritoare de-a vedea un concert-eveniment cu casa închisă, intrând fraudulos în Sala Palatului, zbugind-o pe scări și lăsându-l în urmă pe bodyguardul care n-a putut (sau nu și-a pus mintea cu mine) să-mi țină pasul, ghemuindu-mă rapid, cu sufletul la gură, într-un scaun de la balcon, până la ultima notă – și mai ales Andante sostenuto din ultima sonată de Schubert.
Aș vrea să am capacitatea de a spune ceva mai potrivit decât Alex Ross despre această ultimă lucrare schubertiană (Sonata D. 960) – pe care acesta a avut ocazia să o audă, în 2013, la Carnegie Hall și despre care a scris pentru The New Yorker –, dar îmi dau seama că m-aș hazarda: „[…] într-un mod pe care mi-e greu să îl explic, rezultatul a fost cea mai tristă interpretare a piesei pe care am auzit-o vreodată. [...] nu mi s-a părut că Lupu sublinia în mod deosebit sentimentul de plecare, de doliu al piesei. De fapt, tristețea pe care o proiecta nu părea să aibă nimic de-a face cu sentimentul. Era, mai degrabă, ca și cum sunetul însuși se dezvăluia ca fenomen melancolic. Ascultă, părea să spună muzica, sunetul este trist. Schubert este pe moarte, sigur, și, de altfel, așa suntem cu toții. Dar ascultați. În timp ce auziți sunetele, acum, în acest moment, și ele mor, se sting în clipa în care apar – o disipare frumoasă, alunecând neînregistrată și irecuperabilă în memorie și uitare.”
Radu Lupu a plecat dintre noi discret, fără surle și trâmbițe, o ieșire din scenă și peisaj lină și demnă, alunecând în tăcerea cosmică și lăsând în urmă o moștenire fabuloasă muzicii universale, o sursă a amintirii, recunoștinței și aspirației noastre veșnice.
Fotografie principală realizată de Reinhold Möller.
