Câte impresii încap într-o singură zi la FITS — sau de la Victor Rebengiuc vorbind candid despre moarte și teatru absurd la Cristian Mungiu și complexele românilor, Kathleen Turner la Hipodrom și ce se mai citește în Ziarul Orizontal al lui Dan Perjovschi.
Mi-am început ziua de 26 iunie la Festivalul de Teatru Internațional din Sibiu cu una dintre conferințele FITS, dedicată lui Eugene Ionesco, la care urmau să participe fiica sa, Marie-France, și regizorul de film Cristian Mungiu. Sala Oglinzilor — în care la sfârșitul secolului XIX dansau ofițerii baluri și care azi aparține a ceea ce din 1989 este Forumul Democratic al Germanilor din România —, era arhiplină. Dezbaterea a făcut parte și din inițiativa FITS de a incorpora o secțiune de cercetare a teatrului lui Ionesco, precum și o secțiune de film, prilejuită de venirea unor actori americani celebri ca Bill Murray și Kathleen Turner la această ediție. La conferință Marie-France Ionesco nu a putut să vină, am fost anunțați — dar, în schimb, a apărut actorul Victor Rebengiuc pe ecranul unui LED.
„Cu toții murim într-o zi, aia e!”, a zis el, cu o inimă care părea foarte ușoară. „Poate pentru dumneavoastră despărțirea de noi e simplă, însă pentru noi despărțirea de dumneavoastră va fi foarte grea”, a răspuns criticul de teatru Octavian Saiu, în calitate de moderator, în stilul său pompos, care pune pe soclu și transformă în statuie orice interlocutor. De altfel, Rebengiuc l-a și întrerupt cu umor la un moment dat: „Nu mai vorbi așa cu mine!”
Actorul a pomenit și blocajul lui când a auzit prima dată de teatru absurd — „trebuia să stăm în cap sau ce?” — și cum l-a depășit inclusiv prin Regele moare, la care a lucrat cu regizorii Andrei și Andreea Grosu în 2017.
După intervenția lui Rebengiuc, Cristian Mungiu a fost invitat să reflecteze asupra absurdului în cinema, în special în opera lui, Occident sau R.M.N.. Din cel de-al doilea am și vizionat scena adunării populare la care se votează excluderea celor doi muncitori srilankezi din comunitate — prilej pe care Mungiu l-a folosit în discuție pentru a scoate în evidență stereotipurile pe care le avem despre diferite etnii. Saiu a făcut o paralelă — poate un pic forțată, poate nu — între Ionesco și Mungiu, ca artiști care au început să fie recunoscuți în țară abia după ce au atins glorie internațională. Mi s-a părut pertinentă observația lui Mungiu, că românii au și un complex de inferioritate, și unul de superioritate față de occidentali (construită pe narațiuni de genul „noi am stat aici și am ținut piept și am apărat creștinismul”). Nu mă gândisem la cea de-a doua atitudine ca fiind una care privește în jos spre Vest.
După-amiază, am mers să văd pe scenă tovarășii de drum cu care am parcurs distanța București-Sibiu săptămâna trecută, trupa de studenți la actorie a Universității Nihon, cea mai mare și mai diversă din Japonia, unde învață peste 500 de oameni teatru. Spectacolul lor, Dulce Teroare. Al Treilea Vis, împărtășește fragmente din experiența autoarei piesei, Mitu Murakami, care are doar 20 de ani, de a crește cu o mamă obsedată de corp și înfrumusețare, prin cadrul basmului Alba-ca-Zăpada. În mare, spectacolul mi-a adus aminte de cum scriam eu în studenție, însă mi-am dat seama că habar nu am cum să judec jocul actoricesc, din cauza diferenței de ritm și tonalitate a japonezei față de română. O scenă culminantă a spectacolului de 40 de minute a fost coșmarul în lumini roz al protagonistei, în care ea încerca să cânte (nu foarte bine, dar sincer), iar vocea îi era tot mai acoperită de râsul diabolic al celorlalte trei personaje de pe scenă, îmbrăcate în negru și cocoțate pe scaune.
Ulterior, am mers să-mi satisfac curiozitatea la baza hipică din Sibiu cu spectacolul ecvestru, de circ, dar parcă și dramatic, Ascultă-mă, după o piesă suprarealistă de Gertrude Stein, în care apar ca personaje artiști precum Hemingway, Picasso, Josephine Baker sau Dora Maar. În rolul lui Stein, a apărut, pe unul din cele două fotolii de pe hipodrom, actrița americană Kathleen Turner, câștigătoare a Globului de Aur de două ori, pe care am văzut-o recent în haiosul serial Metoda Kominsky, pe Netflix, în care joacă alături de Michael Douglas. Însă, dincolo de entuziasmul de a o vedea pe ea și pe frumoșii cai incluși în spectacol și a le mirosi bălegarul — am fost la teatru pe cai mari, mi-am zis — m-am simțit ca la o sărbătoare sătească occidentală, din cauza costumelor banale și a ritmului lânced al piesei.
Am ieșit mai devreme, parțial din plictiseală, parțial pentru că am vrut să prind și performance-ul TEXT&DANS de Paul Bogdane, Oana Dajbog și Răzvan Omotă la spațiul arta.nonstop, cunoscut și memificat pentru inscripția din vitrină, „Mă gândesc la ea” [o intervenție publică a regretatului artist Mircea Nicolae și aparent singura care a supraviețuit, din cele 100 realizate de acesta, n.red.]. Spectacolul s-a jucat în vitrina galeriei și pe trotuarul din fața ei, ceea ce a însemnat că cei din public au stat fie pe scaune, fie pe jos, fie în picioare, iar alții s-au oprit în mașini să vadă ce grozăvenii se mai întâmplă în Sibiu în perioada FITS. Pe o muzică hipnotică și tămăduitoare care aducea a nu jazz, compusă special pentru acest performance de Paul Bogdane, cei trei autori și performeri au dansat improvizat și împărtășit povestioare autobiografice inegale, unele cu haz, altele sensibile, despre relații de familie și din comunitatea în care au crescut, despre felul în care ne procesăm sau nu emoțiile. Mi-am notat câteva replici poetice din spectacol: „Lucrul ciudat cu dragostea e că dezaprobi, când mai înțelept ar fi să dansezi”, „mă abandonez din ce în ce mai bine” sau „urlă, că n-ai fost niciodată mai bine”. Performance-ul a fost parte din platforma de arte vizuale FITS — încă o demonstrație că marele festival a absorbit toate artele în cadrul său.
Fiindcă la performance era prezent și Dan Perjovschi, coordonatorul platformei de arte vizuale, mi-am încheiat ziua verificând împreună cu el ziarul său zid, alăturat Teatrului Național Radu Stanca, dar și stației de autobuz care îl duce pe Perjovschi spre casă, pe care acesta scrie și desenează mesaje socio-politice. Am discutat cu el despre oameni din Sibiu care l-au întrebat la un moment dat ce e aia teatru, deși, iată, FITS e la a 32-a ediție și are și spectacole de stradă accesibile tuturor, despre copii care nu știu să citească, pentru care el vrea să facă o secțiune cu alfabetul, cu inserții haioase, despre partea peretelui pe care el le-a dedicat-o celor care vor neapărat să-și scrie numele… pe zidul lui :)
Fotografie principală via SibFest.ro.
