Actual

Bagajul de FILIT: 4 cărți, un muzeu, poezie

de Ioana Pelehatăi

Recunosc, citesc greu și rar literatură contemporană românească - am mari carențe mai ales când vine vorba de proză ficțională. Anul ăsta am avut noroc cu „Copilăria lui Kaspar Hauser” al lui Bogdan Alexandru Stănescu și cu „Extraconjugal” de Mihai Radu. Poezie citesc, mai ales când prind ceva interesant în recomandările colegului Mihai Iovănel. (Cea mai bună descoperire recentă e volumul „Efrafa”, al lui Florentin Popa.) Iar nonficțiunea bună, așa puțină câtă e, îmi atrage mereu atenția - l-am descoperit anul acesta pe Adrian Cioflâncă și îmi propun să-l urmăresc activ.

Dar simțeam nevoia să înțeleg mai multe din scena asta - o fi mică, dar e efervescentă. Așa că m-am dus la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere - FILIT de la Iași și, la mai bine de două săptămâni de la încheierea festivalului am reușit să desfac și bagajul plin de cărți, fotografii, înregistrări și versuri. Au ieșit din el: patru romane, de György Dragomán, Tatiana Țîbuleac, Dan Coman și Tudor Ganea, poemele inedite ale Laviniei Bălulescu, plus expoziția „Muzeul de istorie a evreilor din Iași”. Citește, ca apoi să te-apuci să citești ceva nou.

Rugul, de György Dragomán (Polirom, 2015, traducere de Ildikó Gábos-Foarţă)

György Dragomán este un autor de limbă maghiară, născut la Târgu-Mureș. Romanul său Regele alb a fost extrem de bine primit de public și critică (are și-o recenzie pozitivă în New York Times). Cel de-al treilea roman al său, Rugul, a fost supranumit „un roman gotic al zilelor noastre”. În el, o adolescentă rămasă orfană își trăiește primele iubiri adolescentine într-un orășel transilvănean, în 1990, alături de o bunică ale cărei povești și ritualuri o fac să descopere magia și propriile sale puteri supranaturale.

„Îi strâng mâna între palme, ştiu ce-ar trebui să fac, ar trebui să-i apăs inelarul în zăpadă, făcându-l să deseneze fulgere şi flori, să deseneze soare, să deseneze lună, îi privesc faţa, dincolo de ridurile ei văd chipul Mamei, chipul meu. Ar trebui să mă răstesc la ea, să-i lovesc inelul de capota ninsă, să-i poruncesc să trăiască, asta ar trebui.

Îi las mâna, mă dau un pas înapoi.

Ochii Bunicii se deschid.”

„Lectura nu face rău nimănui. Uneori te plictisești de Untold, de Electric Castle, de sunetul tramvaiului – și e indicat să iei o carte. Cu atât mai indicat cu cât cartea respectivă sună impecabil, așa cum sună în limba română cărțile lui György Dragomán.” Așa l-a prezentat Dan Coman pe partenerul său de discuție unei săli pline de elevi de la Iași.

Dragomán spune că a început să scrie această carte, despre relația unei fetițe rămase în mod misterios fără părinți cu bunica ei, ca o carte despre un nepot și un bunic. Apoi a avut revelația că ceea ce începuse să se audă în primele pagini ale cărții nu e o voce de bărbat. Explorase, de altfel, relația nepot-bunic în Regele alb, iar despre acel bunic spune că ar putea fi soțul bunicii din Rugul – chiar dacă nu există tipul ăsta de relație între cele două cărți.

„Dar în cartea asta nu este loc pentru băieți, nu este loc pentru bărbați. Am și fost surprins, când am început să scriu, că e o carte foarte feminină. Dar am decis că nu trebuie să mă gândesc la lucrurile astea, ci să mă duc înainte ca și pe sârmă – nu trebuie să te uiți în jos.”

Pentru că se află la Iași în dialog cu poetul Dan Coman, György Dragomán e întrebat despre relația lui cu poezia. Mărturisește că a scris una singură la viața lui, dar e în stare să recite poeme întregi pe de rost. Pentru el, poezia e o „conservă de memorie” și cel mai bun mod de a intra în capul altcuiva. Povestește că are o listă de poeme ca o cutie de medicamente: trei pe care și le recită când îi e dor de casă, un poem ca un pill „pentru fiecare bolnăviciune și bucurie. Cred că viața noastră depinde de pill-urile pe care le adunăm fiecare.”

Mai povestește că-și scrie cărțile cumva ca pe niște compoziții muzicale, câte trei instrumente, adică trei capitole simultan. Le termină într-o ordine care nu seamănă cu cea din cartea terminată și le asamblează abia la final. Deși are romanul întreg în cap atunci când scrie, la Rugul i s-a întâmplat să lucreze și 5-10 „furnici” în același timp. (În roman, furnicile țin loc de asteriscurile sau punctele care marchează finalul capitolelor.)

„Structura exista numai în capul meu, ca o clădire. Și nu cred că e o metodă valabilă pentru toți, dar e valabilă pentru mine. Cumva, ăsta e planul meu: n-am niciun plan pus pe hârtie. Întotdeauna când încerc să pun un plan pe hârtie, nu merge. Dar e ca și construirea unei clădiri din pietre mici.”

În roman, două dintre personajele feminine se urăsc la început: Emma, deși are doar 12 ani, își dorește să moară Cristina. Pe cititorii tineri de la Iași i-a frapat intensitatea urii dintre ele. Autorul spune că, după el, dușmănia, iubirea și prietenia adolescenților sunt cele mai tari. Decurg dintr-o senzație de dreptate și putere a tinerilor, pe care adulții poate o pierd – devin mai sensibili și mai slabi. Iar dușmăniile și prieteniile sunt, la vârsta aceea, pe viață și pe moarte – la propriu, chiar, în cazul personajelor din Rugul. „Adolescența asta e, de fapt. Peripețiile prin suflet te învață cine ești.”

Motivul pentru care povestirile bunicii din roman sunt scrise la persoana a II-a, spre deosebire de restul cărții, e pentru că Emma e forțată să le asculte, ca pe niște lecții brutale de viață. Nu are nicio șansă să le evite. Iar scriitorul mai spune că n-a avut de ales, când a înfățișat-o pe bunică drept „vrăjitoare”. A ocolit câteva luni să-i scrie ritualurile, pentru că nu voia să scrie despre supranatural, însă și-a dat seama că aceasta trebuie să fie puterea bunicii care se luptă cu lumea, ca s-o schimbe.

Pentru că Regele alb a fost deja ecranizat ca producție independentă britanică, Dragomán e întrebat dac-ar vrea să vadă și Rugul pe ecrane. Spune că el întotdeauna își scrie romanele ca filme pe care le vede în cap. Dar, în definitiv, nu-și dorește să se implice în genul ăsta de relație cu niciuna dintre cărțile lui. „Cea mai mare bucurie a scriitorului e că e singur.” Nu-l costă nimic să dea foc unui întreg oraș în roman, de exemplu. Într-un film, în schimb, ar comporta niște costuri uriașe.

Una dintre elevele de la întâlnire îl întreabă de rețete pentru tinerii scriitori. „Încercați să traduceți”, spune prozatorul.

„Nu citești niciun text atât de sincer ca atunci când îl traduci. Pentru că trebuie să-l dărâmi și să-l pui înapoi. Și asta te schimbă. E senzația cea mai apropiată de ce simte un scriitor, atunci când încerci să-l traduci. Și dacă reușești, și dacă nu reușești. Senzația de prăbușire pentru un scriitor e foarte importantă. Eu mă prăbușesc în fiecare zi, trebuie să mă prăbușesc. Și, cu traducerea, pentru că există un text original, vezi ce ar fi fost posibil.”

Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac (Cartier, 2016)

Într-un roman scurt, hipnotic și intens, despre care Radu Vancu spune că aduce între aceleași coperți Portocala mecanică și scriitura Aglajei Veteranyi, se împletesc viețile unei mame și a fiului său, cu toată violența, iubirea și tragicomicul lor.

„În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise 39 de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând.”

Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem, totuși, o școală.”

Tatiana Țîbuleac a venit din presă și s-a dus spre blog. După ani de zile în presa scrisă, a lucrat zece ani la ProTV Chișinău, unde totul se scria contracronometru. „Eu și-acum aud ceasul întotdeauna când mă apuc de un text”, de teamă că începe jurnalul și n-a scris încă titlul sau nu sunt descifrate toate sincroanele. Însă cu cartea asta simte că „și-a făcut de cap”, a uitat de constrângerile televiziunii, în care camera e principalul inamic și îți mănâncă toată inspirația. Când a început să scrie a simțit că „în sfârșit m-am scăpat la cuvinte.” (Râde.)

A început să scrie în română ca debușeu, pentru că nu mai avea cu cine să vorbească limba după ce a plecat de acasă. Citea mult în română, așa că a scris mai întâi texte scurte, adunate în volumul Fabule moderne. Cele două cărți pe care le-a publicat până acum sunt extrem de diferite și spune că în general cine are răbdare cu una se plictisește cu cealaltă. Tot din plictiseală a apărut și prima ei carte – nu mai era reporter, dar nici nu scria nimic, așa că s-a apucat să scrie ce știa, „istorii scurte despre oameni”.

După ele a apărut și Vara în care mama a avut ochii verzi, despre care zice că vorbește zilnic și „tot mereu găsesc altă scuză pentru a o fi scris-o”. Explicația pe care a oferit-o la FILIT a fost că a stat mai mult așezată, așa că textul a ieșit mai lung.A fost un efort conștient, „dintr-o stare aproape de urgență că vreau s-o scriu.” A scris-o foarte repede și n-a mai revenit la ea, ceea ce spune că se simte în temă și scriitură.

„Cred că am trecut prin copilărie privind-o dintr-o parte. Nu s-a obosit nimeni să povestească cu mine, așa... „Танюшечка...” Nu, toată lumea vorbea cu mine: „Татьяна Ивановна”, de la șase ani. Eu așa am crescut – mare de mică. Acum când am crescut mare, am realizat că am ce povești și din perioada respectivă.”

E copilărie în cartea ei, dar e povestită (și) adulților. În cartierul în care a crescut, părinții ei erau singurii oameni tineri, iar copii erau prea puțini. Și bătrânii zonei și mama ei îi vorbeau ca unui om mare, așa că a crescut cu credința că e inutil să le vorbești copiilor „prostologii”. Nici nu știi ce surprize îți poate aduce copilul pe care l-ai luat în serios atunci când se face mare, spune autoarea.

E și violență în Vara..., iar Tatianei i-a fost ușor să scrie un personaj care cunoaște experiența violenței din interior, datorită anilor de lucru ca reporter, într-un „mediu foarte ofertant pentru violență și alte vicii”.

„Din păcate, aș vrea să spun că am compus foarte mult. Că chiar am stat și am gândit acest personaj. Nu l-am gândit foarte mult. Cartea mea are foarte mult adevăr. Toate personajele sunt aproape reale. Și asta mi se pare corect, într-un fel. Eu nu prea pot să compun frumos. Și asta mi se trage tot din jurnalism.”

Spune că ține mult la scriitură și crede că o poveste poate să spună oricine – depinde cât de bine o spune. Ea a ales să spună povestea din carte din perspectiva unui bărbat, un procedeu despre care la început n-a crezut c-o să-i iasă. „Dar la un moment dat am văzut că textul ăsta este scris de un bărbat și-am spus: «Hai!» Și-am mers mai departe și-a mers.Nu și-a propus niciodată să șocheze sau să fie teribilistă în scris și insistă că romanul nu e nicidecum autobiografic. Mama din carte nu e mama ei, dar, cu toate astea, la lansarea cărții de la Chișinău, când și-a văzut mama în public, cu un buchet uriaș de crizanteme, și-a dat seama că nu poate să citească începutul cărții, aflat mai sus.

Pentru ea, cartea care i-a atras comparații cu Aglaja Veteranyi a fost o căutare tematică și o fugă din spațiul post-comunist:

„Simt că facem parte din generația «inglorious bastards». Nouă ni s-au luat toate temele „bune”. Noi n-am fost nici în război, n-am tras foamete, nici în Siberia [n-am fost]. Dacă simți că vrei să scrii și tu o carte care să ia Nobelul într-o zi, nu prea ai de ce să te-anini ca să pari credibilă. Și-atunci te gândești: „Păi noi despre ce scriem?” Ce vreau să spun e că și noi avem ce spune, despre ce scrie. Poate că noi n-am fost cei duși în Siberia sau care-au murit de foame sau au fost răniți în război. Însă noi suntem ultima verigă. Noi ne-am copt în povestea asta, auzind-o și pe mama și pe bunica și pe vecini. Am adunat în noi tot felul de sucuri. Acum ne-am trezit și noi că avem ce spune și am vrea să povestim. Așa, mic, cum ne duce capul, fără titluri foarte catchy – dar avem și noi o poveste. Mai ales că generația mea are foarte mulți oameni care-au plecat de-acasă și care, între timp, nu mai știu ce sunt. Unde sunt. Pe cât timp rămân într-un loc.

Eu am vrut să fug din Basarabia – și când spun Basarabia spun și România. Am vrut să fug din zona rinichilor vânduți, a prostituatelor. Am vrut să scap, în cartea mea, de tot ce-nseamnă spațiu.”

Parohia, de Dan Coman (ediția a doua, Polirom, 2017)

Parohia lui Dan Coman e un fals bildungsroman și un amestec „grotesc”, după spusele coperții a patra, de ritual sătesc și gospodăresc, cruzime, dictatură, îndrăgostire și adolescență întârziată, la 30 de ani. E în egală măsură poem și proză, fantasmatic și ultra-realist, iar în urma lecturii, rămâi cu cel puțin câteva episoade memorabile din iubirea protagonistului antierou pentru strania Ninia, cea mereu înconjurată de animale fantastice.

„Când reuşea să-l trezească, frate-meu se ridica în picioare pe pat, sprijinit cu tot corpul de tata care, slobozindu-şi o mână după ce reuşea să-l echilibreze, ridica găleata aşteptând aşa până ce frate-meu termina de urinat. Cădea apoi ca lemnul, trebuia să fiu atent, să mă trag într-un colţ, să nu mă strivească. I-aş fi cerut şi eu găleata – şi tata ar fi venit de partea astalaltă şi mi-ar fi ţinut-o şi mie, dar mama comenta imediat, nu ţi-e ruşine, azi-mâine ai treizeci de ani şi nu eşti în stare nici să-ţi ţii găleata de unul singur?

Ninge, o auzeam câteodată, şi, deşi aproape aţipit, săream imediat din pat, să n-o supăr. Nimic n-o încânta mai mult ca primele ninsori. Dădea perdeaua la o parte şi-mi făcea loc pe scaun, lângă ea. Apoi îl trimitea pe tata cu lanterna în verandă, s-o ţină de-a lungul peretelui camerei, în aşa fel încât să vedem fulgii. Cu cât mă uitam mai sus, cu atât fulgii păreau şi mai negri, dar nu ziceam nimic, să nu se enerveze. Era atât de entuziasmată că ninge, încât mergea imediat în cealaltă cameră şi se întorcea cu o portocală.

Portocalele apăreau doar iarna, şi doar la primele ninsori şi, dacă eram cuminţi, câte una pentru fiecare în ajunul de Crăciun. Nu ştiam de unde le are şi unde le ţine, oricât am căutat, nu le-am găsit niciodată.

Desfăcea portocala acolo, la geam, arătându-mi întruna cât de frumos ninge.

Mirosul de portocală acoperea tot mai mult mirosul de cartofi.

Era într-adevăr minunat.”

Pe Ninia cea șchioapă, întotdeauna acolo când naratorul are chef de joacă sau de fumat, n-ai cum s-o uiți. E tot timpul însoțită de animale fantastice, care plutesc, se strâng în grămăjoare sau miros a pufuleți. Dan Coman spune că animalele astea sunt ultimul lucru despre care-ar fi vrut să scrie în acest roman, dar că s-a trezit cu ele scrise la final. „Dar exact ce-i cu ele, de unde-au venit și ce caută-n cartea mea, habar n-am.” Au apărut din încercarea autorului de a o caracteriza direct cât mai puțin pe Ninia. Mișcările și stările animalelor sunt, poate, niște zone emoționale ale personajului.

Romanul e structurat pe anotimpuri, însă dintre ele lipsește primăvara. Coman spune că unul dintre motive e acela că Parohia e și o carte despre absențe. Iar apoi într-o carte întunecată precum asta pur și simplu nu încape și renașterea primăverii.

Întrebat de ce a simțit nevoia să scrie proză, poet fiind, Coman răspunde retoric. „De ce eu, care ascult rock progresiv, simt nevoia, la anumite party-uri, să mai dansez și pe manele?” Zice că scrie literatură, cu diverse tipuri de instrumente. S-a apucat de proză când a trecut printr-un blocaj cu poezia, dar a resimțit și lipsa acută a gestului de a scrie. Iar despre Parohia s-a spus și că e roman și c-ar fi doar un poem. Din punctul lui de vedere, granițele astea sunt deja destul de subțiri. „În definitiv, de ce simte nevoia un om să scrie? E un gest care devine, la un moment dat, elementar.”

„Cel mai bun sfat pentru cei care vor să scrie e: să scrie. Evident, cărțile fiind făcute din cărți, nu poți să scrii dacă nu citești foarte mult”, spune Dan Coman, iar apoi trece în revistă cele câteva grupări notabile de tineri poeți din România: cea de la Bistrița, publicată de editura Charmides; Zona Nouă de la Sibiu; Suceava; București. Îi încurajează pe tinerii din sală să fie la curent cu ce se-ntâmplă în jurul lor. Iar ei nu ezită să-l provoace. Întrebat de o elevă din sală ce preferă: o carte bună sau o femeie interesantă, scriitorul răspunde „O femeie interesantă care scrie cărți bune.” Coman are carismă, iar ea funcționează impecabil în dinamica unei săli pline de tineri.

E cumva firesc, pentru că Dan Coman e prof de socio-umane la liceu la Bistrița. Le explică abordarea lui pedagogică:

„Eu merg și le zic din start: nu e obligatoriu să veniți, decât dacă vreți, și aveți toți 10. Adică încerc să văd dacă pot să-i țin lângă mine motivându-i altfel decât cu nota și cu absența. Și să știți că e mișto, funcționează.” (Aplauze fulminante ale elevilor din sală.)

Miere, de Tudor Ganea (Polirom, 2017)

Într-un sat ficțional pe nume Mireni, care trăiește din producerea mierii, salcâmii pot fi folosiți pentru miere doar atunci când sătenii fac dragoste sub ei. Urmează un adevărat iureș între planuri ficționale și auto-ficționale, între real și suprareal, la finalul căruia îți dorești să fi existat, de fapt, satul Mireni.

„Bucăți de friptură, jumări și grăsimi moi, tremurânde ca niște piftii, erau expediate cu forță spre mesenii care nu știau cum să se mai ferească și unde să se ascundă de torentul de frigărui, pastramă și cârnați zemoși ce-i loveau necontenit și a căror unsoare le mânji fețele, le pătă hainele și le alunecă pe sub cămăși. Pielițe prăjite își fluturau pretutindeni crustele arse, picurându-și zeama tulbure – ca o ploaie călduță – peste creștetele oamenilor, lipindu-se de frunți transpirate și șuierând prin aer. Zgârciuri gelatinoase, sărite de pe oase, nimereau – asemenea gloanțelor – în piepturi păroase, lăsând mici vânătăi ce înfloreau numaidecât pe piele. (...)

Stelu traversă șoseaua și o luă în urma microbuzului. După câteva sute de metri, ieși din pădure și vru să facă stânga, spre sat. Nici urmă de drum. Ridică privirea de pe asfalt și se opri. Rămase pe marginea șoselei, măsurând cu privirea câmpul din fața sa. Se uită din nou la pădurea de tei, din stânga. Apoi la câmp. Inima porni să-i bată din ce în ce mai tare. Își simți palmele reci și gâtul uscat. Ieși de pe șosea și o luă de-a curmezișul, prin câmpul necultivat. Începu să alerge, urcând panta ușoară a micului deal. Ajunse pe culme. Se învârti în loc, scrutând împrejurimile. În jurul său, câmp cât cuprinde. Undeva, departe, se vedeau acoperișurile caselor și turla bisericii din Gruiu, satul următor. Până acolo, nimic. Numai câmp. Pădurea de salcâm intrase în pământ. La fel și satul. Nici urmă de Mireni.”

Tudor Ganea a crescut într-o colonie militară de aviatori, undeva între Ciulnița și Fetești, într-un cartier de blocuri staliniste fără apă și căldură. Astăzi e arhitect (și fost cursant de creative writing al lui Florin Iaru și Marius Chivu) și are două romane publicate: Cazemata (Polirom, 2016) și Miere. Lucrează la un al treilea roman, dar nu vrea să dezvăluie nimic despre asta. Despre arhitectură și literatură, însă, îi place să vorbească:

„În arhitectură, lucrezi cu o temă dată. Vreau o casă, s-o faci în felul ăsta. Vreau blocul ăsta. Lucrezi cu primăria, cu structuristul, cu inginerul de structură. Ai o echipă întreagă care depinde de tine. Zece la sută din proiectul de arhitectură aparține de conceptul «ăla frumos». În literatură ai o libertate totală. (...) Pe mine [arhitectura] m-a ajutat să fiu puțin ordonat, pentru că am luat câteva principii estetice din arhitectură și le-am mulat pe literatură. De exemplu, anumite principii moderniste care transced orice artă: contra-greutatea, repetiția, șirul.”

Detalii din biografia lui răsar prin Mierea: lucrează de zece ani pe șantier, iar părinții lui locuiesc la țară, deci e familiarizat cu motosapa pe care-o folosește personajul Stelu din roman. Altminteri, Miere s-a născut dintr-o proză scurtă intitulată Motocultorul, în care, în urma defiletării unui capac de rezervor de benzină, un cort de nuntă se inundă cu miros de salcăm, nu de petrol. La fel ca și Cazemata, Miere stă pe o metaforă biblică. Intenția lui Tudor Ganea a fost să trimită spre zona chorală a pre-literaturii, un spațiu vag, în care toposul abia începe să se formeze – iar mierea metaforizează „raiul autorilor”. Sau, după cum declara într-un interviu recent din Suplimentul de cultură, „Am încercat să pun carne pe o fantomă. Mireniul este o metaforă pentru acest spaţiu sită, trama neterminată.”

Publicul, în schimb, pare dornic ca prozatorul să-și mai împletească biografia în viitoare romane. O doamnă din public îl întreabă când va scrie despre tanti Mia, bătrâna la care Tudor a locuit șapte ani, într-o cameră de doi pe doi, dintr-o casă pe care o împărțea frecvent cu diverși piețari aduși de bătrână în casă ca să-și suplimenteze veniturile. Scriitorul nu pare să-și propună neapărat asta, la fel cum, în ciuda elogiilor pe care i le-a adus critica pentru jocul dintre plan real și fantastic, pentru întâlnirile dintre personaj și narator/autor din proza sa.

Tudor Ganea e conștient de eticheta de experimentalist care i se aplică, dar nu-și propune nici asta. „Eu scriu pentru că sunt fericit. Mă simt foarte bine [când scriu].” Și atât. S-a întrebat, e drept, de ce a început să publice, după 15 ani de literatură de sertar. Poate tot din nevoia de a împărtăși din fericirea scrisului. Drumul până la publicare, însă, n-a fost tocmai direct. A trimis manuscrisul de la Cazemata de la Polirom, n-a primit răspuns, a insistat și i s-a spus că „s-a rătăcit”. L-a retrimis, au trecut două luni fără răspuns și a scris să întrebe: „Dar chiar nu v-a plăcut deloc?” Iar apoi a venit publicarea.

Poemele inedite ale Laviniei Bălulescu

Lavinia Bălulescu e jurnalist, coordonator al departamentului de corespondenți naționali la Adevărul. A publicat până acum în mai multe volume colective, printre care Primul meu porno (Editura ART, 2011), dar are și două volume proprii de poezie (MOV, Editura Prier, 2004, și Lavinucea, Editura Cartea Românească, 2007). În 2013 și-a publicat romanul de debut, La mine-n cap.

 „Poate nu vine tot sfârșitul lumii în aceeași zi.

Poate vine pe bucăți.

Azi un pic, mâine-un pic și tot așa,

Până renunțăm încet la alte persoane,

Ne spargem în garsoniere gândaciforme,

Abandondăm toate bătăliile râzând,

Ce șmecherie.

***

A venit în oraș un om care susține

că trebuie să-l plătești ca să se uite la tine.

Nu costă scump și durează vreo jumătate de oră,

intri-ntr-o sală, te-așezi frumos, stai cuminte,

până când bărbatul apare și se pune în fața ta.

Stați amândoi acolo-n tăcere uitându-vă unul la celălalt.

E o-nșelătorie ieftină, desigur, dar oamenii plătesc,

ăsta e sistemul.

Vin, se-așează, stau și se uită,

pentru că au nevoie să fie salvați

și pentru că au nevoie să fie băgați în seamă

și pentru că le este frică

tuturor le este foarte, foarte frică.

***

Mă uit la fotografiile cu puii tăi de șoim care cresc în balcon

și care-n fiecare zi se fac mai grași și mai tupeiști

și puful li se transformă în pene

și ciocul moale se face clonț

și privirile speriate sunt tot mai agresive,

până când într-o zi nu te vor mai lăsa să te apropii de ei,

nu pentru că așa le-a spus scenaristul,

nu pentru că ei nu te plac pe tine,

ci pentru că sunt șoimi și tu ești om

și ei trebuie să fie regii cartierului,

moartea șopârlelor și-a lăcustelor și-a șoarecilor negri

ei vor plana deasupra blocurilor cu puterile supranaturale ale învingătorilor

ei vor uita de cuibul din glastră,

iar tu și cu mine, cu toată nemurirea noastră inventată,

vom sta fiecare în balcon,

la sute de kilometri distanță unul de celălalt.

Singuri, șmecheri, speriați,

cu inimile-n mâini ca niște gheare.”

Singura poezie pe care o mai scrie Lavinia Bălulescu e aceasta: dialogică, pentru tatăl ei. La Iași, într-o întâlnire în auster-medievala Casă Dosoftei, a citit partea ei de conversație poetică, iar moderatorul întâlnirii, Cezar Paul-Bădescu a spus că o invidiază pentru genul ăsta de raport părinte-copil, „o relație în care să vorbiți aceeași limbă”. Partenerul de dialog al Laviniei, poetul aproape octogenar Emil Brumaru, a spus că poemele ei nu fac decât să-i confirme teoria conform căreia „poezia este un incest. Iată, ea îi scrie tatălui. Pentru mine este o confirmare. N-aveam până acum, dar o să te dau drept exemplu.” Lavinia Bălulescu a refuzat cu obstinație să răspundă la întrebarea „Ce este poezia?” Când a oferit, în cele din urmă, un răspuns, a spus simplu: „E o apropiere dintre mine și celălalt. În cazul ăsta, dintre mine și tatăl meu. Doar asta mai scriu acum.”

Lavinia Bălulescu e jurnalist, iar asta îi ocupă tot timpul. Deși Cezar Paul-Bădescu o compătimește și vorbește cu dispreț despre presa centrală, generalistă, și deși Bălulescu se descrie drept o fire foarte negativistă, nu își plânge de milă. Și-ar dori, poate, să renunțe la tot și să facă altceva – de exemplu doar să scrie sau doar să citească. Iar atunci când a ajuns la București a urât orașul din tot sufletul. Însă în cei zece ani de când lucrează la Adevărul nu i s-a întâmplat niciodată să primească vreo comandă politică. Între timp, se ocupă și de Weekend Adevărul, unde publică frecvent interviuri pentru pagina de cultură. Citește în fiecare zi 45 de minute dimineața, 45 seara, în drumul spre birou. Cât despre renunțare și pesimism, spune că marea ei revelație a venit atunci când a înțeles că „totul se-ntâmplă în căpșorul tău și depinde de tine să te tragi de păr, să te scoți de-acolo”, când situația nu-ți mai prinde bine.

Între timp, scrie poezie pentru și cu tatăl ei – iar lectura ei reținută de la Iași, pe sub care, însă, trecea multă emoție, mă face să sper c-o să văd poemele astea publicate în curând.

Expoziţia „Muzeul de Istorie a Evreilor din Iaşi”, coordonată de Adrian Cioflâncă

Istoricul Adrian Cioflâncă vorbește des (și bine) despre crimele împotriva evreilor din România, petrecute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Poți să citești aici ce a scris despre pogromul de la Iași din 1941, la data comemorării sale, iar aici despre contribuția sa la eseul-documentar al lui Radu Jude pe tema Holocaustului românesc, Țara Moartă. Tot la Iași, curatoarea Olga Ștefan a organizat recent o expoziție de artă contemporană pe tema crimelor antisemite și xenofobe comise de români în timpul aceluiași război. În ce privește recuperarea acestui fragment de memorie, se întâmplă, așadar, lucruri. Prea puține? Da. Dar se întâmplă.

La Iași am asistat pe 7 octombrie la o prelegere a lui Andrei Oișteanu pe tema evreilor din România în context est-central-european, după care a urmat prezentarea expoziției din care poți să vezi mai jos fragmente. Au vorbit Adrian Cioflâncă și Florin Cîntic, iar din cele spuse de ei, e destul să rămâi cu următoarele informații: Iașul adăpostea primul teatru evreiesc din țară. Scoaterea evreilor înafara legii a fost un proces de durată, care-și avea rădăcini în antisemitismul intens exploatat încă din secolul XIX, de unele dintre cele mai importante figuri ale culturii românești: Alecsandri, Eminescu, Simion Bărnuțiu, Ion Heliade Rădulescu, iar mai târziu Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion Alexandru Brătescu-Voinești și câți alții.

Fotografii din timpul Pogromului de la Iași, din cadrul expoziției.
Imagine din expoziție. Colecția Adrian Cioflâncă

Despre „Soluția finală” cu privire la evreii din România, despre trenurile morții, în care au fost îmbarcați mii de evrei din Moldova, despre bătăi cu baioneta și exterminare prin înfometare poți să citești aici, în Raportul Final al Comisiei Elie Wiesel cu privire la Holocaustul din România. Merită să nu uiți că, după Germania, România e țara care a ucis cei mai mulți evrei, dintre Puterile Axei. Iar dacă vrei să vezi cu ochii tăi cum i-a ucis, privește mai jos.

X Revista Scena9