Pe măsură ce oamenii și bunurile migrează dintr-un loc în altul, la fel o fac și plantele, insectele și animalele. Unele dintre aceste specii supraviețuiesc călătoriei, se înmulțesc necontrolat și afectează profund noile ecosisteme, caz în care sunt considerate specii invazive.
În această analiză comparativă, Scena9 (România) și RADAR Magazine (Italia) documentează răspunsurile acestor două țări la trei specii invazive importante: ambrozia, o plantă al cărui polen e o cauză comună a alergiilor severe; șacalul, o țintă pentru fermieri și ciobani, deoarece uneori atacă animale domestice; și viespea asiatică, un prădător eficient al albinelor melifere, care generează anual costuri de zeci de milioane de euro în Europa. Cum se confruntă autoritățile publice, ONG-urile și comunitățile din România și Italia cu provocările complexe ale speciilor invazive? Ce soluții eficiente au găsit și ce pot învăța unele de la altele?
Șobolanii negri care vânează diverse specii de păsări, țânțarii tigru asiatici, care pot transmite boli, sau omida păroasă a buxului, care ajung din când în când pe prima pagină pentru că distrug gardurile vii de buxus, folosite în parcuri și grădini – sunt câteva dintre cele mai cunoscute specii definite ca fiind invazive. Al doilea animal de companie preferat al omenirii, pisica domestică, face parte și el din această categorie, atâta vreme cât ucide anual miliarde de păsări și alte animale mici, dar se pare că avem pentru felinele torcătoare un standard dublu.
Deși unele specii ajung în mod natural în zone noi, cele mai importante căi de răspândire a speciilor invazive sunt mediate de oameni. Transportul maritim global, comerțul cu plante ornamentale, cu animale de companie sau de acvariu, transportul anvelopelor uzate și agricultura sunt cele mai comune dintre toate.
Și chiar dacă multe specii se adaptează la noul mediu fără consecințe negative, cercetătorii spun că există peste 3.500 de specii alogene introduse prin activități umane care au efecte dăunătoare asupra oamenilor, animalelor și plantelor. Același raport al Platformei Interguvernamentale privind Biodiversitatea și Serviciile Ecosistemice (IPBES) arată că speciile invazive contribuie semnificativ la 60% din extincțiile globale de plante și animale. Acest lucru le face unul dintre cei cinci factori-cheie ai pierderii biodiversității la nivel mondial, alături de schimbările în utilizarea terenurilor și mărilor, exploatarea directă a speciilor, schimbările climatice și poluarea.
Povara economică a acestor specii este estimată la peste 400 de miliarde de dolari anual și, pe termen lung, amploarea efectelor lor este comparabilă cu alte provocări globale, cum ar fi dezastrele naturale. Pagubele din agricultură, scăderea productivității zootehnice, pierderile de masă lemnoasă sau chiar deteriorarea infrastructurii sunt doar câteva dintre principalele surse care contribuie la costuri atât de ridicate.
Speciile invazive generează, de asemenea, costuri semnificative legate de sănătate, atât pentru oameni, cât și pentru animale: de la transmiterea bolilor și alergii, până la contaminarea hranei și a apei. De exemplu, țânțarul tigru asiatic este asociat cu o creștere a cazurilor de febră dengue în Europa și necesită anual bugete considerabile, cu milioane de euro cheltuiți în țările unde reprezintă o amenințare la adresa sănătății publice. O altă povară majoră este ambrozia (Ambrosia artemisiifolia): peste 23 de milioane de oameni suferă în prezent de alergie la polenul acestei plante. Proiecțiile arată că, din cauza schimbărilor climatice, până în perioada 2041–2060, aproximativ 77 de milioane de europeni vor fi alergici la această plantă extrem de răspândită.
Cum învață Italia și România să conviețuiască cu unele dintre cele mai provocatoare specii invazive de pe teritoriile lor?
Inițiativele cetățenești din România încearcă să lupte cu ambrozia, planta care ne lasă fără suflare
În ultima săptămână, o știre devenită memă a circulat intens în feed-urile românilor: un bărbat din București a incendiat 25 hectare de teren pentru a elimina ambrozia care îi provoca alergii severe. „Am făcut depresie din cauza ei”, le-a spus el polițiștilor. Deși este un caz extrem, reflectă disperarea pe care o poate simți cineva alergic la această plantă care, potrivit studiilor din 2020, afectează 33 milioane de europeni.
Ambrozia, originară din America de Nord, a fost documentată pentru prima dată în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai probabil ajungând pe continent prin transporturi contaminate de produse agricole, poate cereale sau semințe pentru păsări. Astăzi, în țările UE, aduce costuri de aproximativ 7,4 miliarde de euro anual. Conform estimărilor oficiale, în 2019 erau 482.000 de români alergici la această plantă, dar experții spun că numărul real și actualizat este mult mai mare. Potrivit Stop Ambroziei, ONG dedicat luptei cu ambrozia, cifra realistă este de 2,5 milioane de persoane.
Din finalul verii până la sfârșitul lui octombrie, strănutul, tusea, ochii roșii, oboseala și chiar durerile de cap sunt foarte frecvente la cei afectați, atât în mediul urban, cât și în cel rural. În multe cazuri, alergia se poate transforma în astm. Toți cei trei jurnaliști de la Scena9 care au lucrat la acest articol au întâmpinat dificultăți în documentare din cauza propriei alergii, tot mai răspândite de la an la an.
„Este favorizată în primul rând de faptul ca are o mare adaptabilitate la condițiile de mediu”, explică Paulina Anastasiu, profesor doctor la Facultatea de Biologie a Universității din București și coordonatoarea Grădinii Botanice din București. „Îi plac locurile acestea neîngrijite și, slavă Domnului, sunt destul de multe peste tot, astfel încât are această nișă unde să se stabilizeze.” Într-un studiu, cercetătorii maghiari leagă expansiunea ambroziei de tranziția politică a anilor ’90, când „terenuri agricole vaste, anterior bine întreținute, au fost abandonate și colonizate rapid de A. artemisiifolia”. Semințele de ambrozie călătoresc purtate de vânt, de păsări sau accidental, în transporturile de cereale ori în bagajele oamenilor. În Europa, crește chiar mai repede decât în regiunea ei de origine din America de Nord.
Principala reacție publică a României la această problemă rămâne până astăzi o lege introdusă în 2018 și actualizată în 2023. Legea spune că proprietarii de terenuri, precum și administratorii publici, trebuie să prevină și să distrugă ambrozia atunci când aceasta este prezentă pe terenurile lor. Acest lucru se poate face prin cosire, smulgere, erbicidare sau alte metode specifice. Amenda este de până la 5.000 lei pentru persoane fizice și 20.000 lei pentru persoane juridice. Deși este un pas înainte necesar, legea rămâne insuficientă. Amenzile sunt destul de mici și nu sunt aplicate constant și uniform.
„Eradicarea completă a acestei plante este puțin probabilă, dar controlul ei este absolut posibil”, spune Roxana Hügel, director executiv al Stop Ambroziei, ONG pornit de voluntari care suferă de acest tip de alergie. „Putem reduce semnificativ impactul prin intervenții anuale și prin aplicarea consecventă a legii. Conviețuirea cu ambrozia înseamnă o societate informată și implicată, în care autoritățile și cetățenii lucrează constant pentru a ține planta sub control.”
Asociația are ca scop principal creșterea gradului de conștientizare asupra pericolelor plantei, susținerea unor politici mai eficiente și perfecționarea legislației. În paralel, pune la punct campanii educaționale online despre efectele ambroziei și obligațiile legale ale proprietarilor de terenuri. Printre alte soluții clasice promovate de organizație se numără: cosirea repetată înainte de perioada de înflorire; smulgerea manuală pe suprafețe mici (cu echipament de protecție – planta poate provoca iritații ale pielii); aplicarea erbicidelor selective unde legislația permite; replantarea terenurilor curățate cu trifoi roșu/verde, echinacea sau alte plante competitive; monitorizarea anuală a zonelor afectate de o echipă locală anti-ambrozie, formată din voluntari și instituții (autorități de sănătate publică, consilii locale, poliție locală, societate civilă). Pășunatul controlat cu capre sau alte ierbivore mici a fost și el vehiculat ca o soluție, dar experții spun că ar putea să nu rezolve problema pentru că semințele de ambrozie pot supraviețui sistemului digestiv al animalelor, ceea ce înseamnă că ar crește din nou odată ce ajung în pământ. În prezent, niciuna dintre aceste măsuri nu este aplicată sistematic, iar ONG-ul speră să obțină finanțare pentru cel puțin câteva dintre ele. Până atunci, activitatea principală este educarea și informarea.
Pentru a-și amplifica impactul, Stop Ambroziei colaborează și cu Harta Ambroziei, o altă inițiativă cetățenească pentru combaterea acestei plante invazive. În 2020, Victor Zamfir, un tânăr din domeniul IT, a sunat la primăria Chiajna pentru a reclama ambrozia de pe terenurile abandonate din apropiere. La acea vreme, existau comunități online organizate în grupuri de WhatsApp, unde oamenii raportau prezența ambroziei în diverse locuri, apoi trimiteau plângeri oficiale autorităților. Însă procesul era anevoios și comunitățile erau mici. Așa că Zamfir a decis că poate face lucrurile mai bine. A creat, Harta Ambroziei, un instrument colaborativ conectat la Google Maps, folosit pentru identificarea ambroziei. Când vezi această plantă, marchezi zona generală pe hartă, apoi permiți site-ului să-ți acceseze locația. Încarci câteva fotografii cu locul exact, după care primești automat un formular pentru plângere legală. După completarea datelor, formularul este trimis automat către autoritățile din zonă, către Agenția pentru Protecția Mediului și uneori către Poliția Locală. În 2025, prin acest sistem au fost depuse 865 de plângeri.
Pe hartambroziei.ro găsești acum articole care explică cum să recunoști ambrozia față de alte plante similare, o listă de medici specializați în tratarea alergiilor, sfaturi pentru părinți ai copiilor alergici la ambrozie, informații despre modul în care poluarea urbană amplifică efectele alergenice ale plantei. Potrivit unui sondaj deschis pe acest site, majoritatea respondenților au declarat că au început să sufere de această alergie în jurul anului 2019.
Există, desigur, și multe limitări ale acestei hărți colaborative. În primul rând, este doar un instrument care le solicită autorităților să curețe terenurilor unde a fost semnalată planta. Dar nu există un mecanism de urmărire și nici consecințe atunci când plângerile sunt ignorate. În Chiajna, de exemplu, în ciuda numeroaselor plângeri depuse, unele terenuri încă sunt pline de ambrozie. „Procesul de trimitere a plângerilor legale este destul de greoi”, spune Zamfir. Nu primește întotdeauna un răspuns de la primării, iar atunci când îl primește, nu este întotdeauna clar. În plus, Hügel explică că, pentru ca sistemul de petiții să funcționeze mai bine, autoritățile ar trebui să monitorizeze mai eficient terenurile: „Considerăm esențial ca terenurile semnalate în anii anteriori să fie verificate cu prioritate. Chiar dacă pașii birocratici durează 2-3 luni, există timp ca între martie și iulie aceste terenuri să fie inspectate, iar proprietarii sau administratorii să fie notificați și obligați să le curețe înainte de perioada de înflorire. Astfel, efortul trecut, prezent și viitor al petițiilor va avea efecte reale și vizibile”.
Pentru a putea gestiona cu succes această plantă invazivă, „avem nevoie de un sistem național centralizat de raportare și intervenție”, spune Roxana Hügel, directoarea Stop Ambroziei. Ea dă vina pe managementul local deficitar și pe lipsa sprijinului politic, care duc adesea la evitarea sancționării proprietarilor ce nu curăță ambrozia de pe terenurile lor. „Unii edili evită să aplice aceste măsuri de teama de a-și pierde din popularitate. Rezultatul? Un blocaj birocratic în care pierdem cu toții – iar ambrozia continuă să se extindă”
Pentru Paulina Anastasiu, profesoară la Facultatea de Biologie a Universității din București, o soluție eficientă ar fi o educație mai bună pentru copii și campanii care să explice și să prezinte cum arată planta. Dacă mai mulți oameni ar cunoaște markerii plantei, Anastasiu crede că ar putea să o smulgă natural, atunci când o întâlnesc. Nu ar putea fi eradicată astfel, dar răspândirea ei ar putea fi încetinită.
Un răspuns integrat din Italia: de la monitorizare continuă, la management agricol
Ambrozia este una dintre cele mai problematice specii invazive alogene din nordul Italiei. În Friuli Venezia Giulia, răspândirea ei a devenit o preocupare tot mai mare, atât pentru mediu, cât și pentru sănătatea publică, din cauza naturii extrem de alergene a polenului său. Prezența ambroziei este răspândită în câmpurile agricole, în zone urbane și periurbane, șantiere și de-a lungul drumurilor. Concentrațiile foarte ridicate de polen înregistrate de ARPA FVG (Agenția Regională pentru Protecția Mediului) arată riscuri semnificative pentru persoanele alergice, cu simptome ce variază de la rinită până la astm. Studiile clinice, în special în Trieste, au documentat o creștere a sensibilizării și a reactivității alergice legate de expunerea sporită la polenul de ambrozie.
Una dintre soluțiile adoptate în nordul Italiei este monitorizarea continuă: ARPA FVG operează o rețea de patru stații aerobiologice (Pordenone, Trieste, Lignano, Tolmezzo) care furnizează date zilnice și buletine săptămânale accesibile online și prin aplicații, sprijinind medicii și pacienții.
Alte soluții provin din managementul agricol: ERSA FVG (Agenția Regională pentru Dezvoltare Agricolă) a testat erbicide pentru stadiul preemergent în porumb și alte culturi de primăvară. Aceste teste au arătat reduceri semnificative în instalarea plantelor tinere de ambrozie, limitând producția de polen și competiția cu plantele cultivate. Există, de asemenea, strategii integrate: dincolo de erbicide, managementul include rotația culturilor, lucrări solului la momentul oportun și îndepărtarea mecanică de-a lungul marginilor câmpurilor și drumurilor pentru a reduce în timp cantitatea a de semințe din sol.
Este important de subliniat că toate aceste soluții se înscriu în contextul unor colaborări științifice: Universitățile din Udine și Trieste contribuie cu studii privind distribuția ambroziei, fenologia și factorii de mediu, în timp ce ARPA FVG participă la POLLnet, rețeaua italiană de monitorizare aerobiologică, și partajează date cu țările vecine, precum Slovenia și Austria.
Și se pare că această strategie ar putea fi câștigătoare. Testele de teren indică reduceri promițătoare ale infestărilor cu ambrozie și ale eliberării polenului, deși sunt necesare date pe termen lung pentru a evalua pe deplin sustenabilitatea. Datele de monitorizare de la ARPA FVG sunt utilizate în mod curent de autoritățile sanitare pentru a organiza alerte și măsuri preventive în perioadele de risc crescut. Contribuțiile la European Aeroallergen Network au consolidat modelarea dispersiei polenului și au îmbunătățit identificarea zonelor cu risc ridicat.
Din 2015, concentrațiile de polen din Friuli Venezia Giulia au arătat o tendință descrescătoare, parțial datorită sosirii accidentale a gândacului nord-american Ophraella communa, care se hrănește cu lăstarii de ambrozie și limitează înflorirea. Totuși, schimbările climatice și transportul pe distanțe lungi al polenului din Câmpia Panonică (Ungaria, Serbia) înseamnă că amenințarea rămâne. Controlul pe termen lung va depinde, așadar, de combinarea monitorizării științifice, a practicilor agronomice eficiente și a conștientizării publice. După cum subliniază experții ARPA FVG, managementul ambroziei nu este doar o problemă medicală sau agricolă, ci și o chestiune de responsabilitate colectivă.
Șacalul are o reputație proastă. Italia răspunde prin campanii de conștientizare și compensații
Șacalul auriu (Canis aureus) a devenit o prezență stabilă în regiunea de nord-est a Italiei, la granița cu Slovenia și Austria. Sosit discret din Balcani în anii 1980, șacalul auriu a devenit acum o componentă permanentă și fascinantă a biodiversității regionale. Astăzi, Friuli Venezia Giulia este considerată principalul bastion de reproducere pentru această specie în Italia. În ultimii cincisprezece ani, răspândirea speciei s-a accelerat atât de mult încât regiunea a devenit un punct stabil pentru zeci de grupuri familiale.
Fiind un prădător oportunist, dieta șacalului auriu include mici mamifere, păsări, insecte, fructe și fructe de pădure, dar și resturi sau deșeuri. Această dietă variată îl aduce în competiție cu alți prădători, precum vulpea roșie, față de care pare să aibă un anumit avantaj competitiv în anumite contexte. Specia este protejată prin Directiva Habitate a Uniunii Europene și nu este vânată în Italia. Cu toate acestea, prezența sa ridică uneori îngrijorări. Conflictele dintre comunitățile rurale și cele de vânători cu șacalul auriu devin tot mai evidente, în ciuda absenței totale a unor pagube înregistrate. Miturile legate de pericolul acestei specii au alimentat o percepție negativă locală și au dus la plasarea de momeli otrăvite, pe fondul credinței că șacalul auriu reprezintă o amenințare gravă pentru biodiversitate.
Potrivit zoologului Nicola Bressi, temerile legate de această specie sunt în mare parte nefondate: „Este un animal de 15 kilograme, comparabil cu o vulpe mare. Nu reprezintă un pericol real pentru oameni, iar daunele aduse animalelor domestice sunt ușor de prevenit.” Din punct de vedere ecologic, specia aduce servicii importante: șacalii aurii consumă un număr mare de rozătoare, oferind o contribuție valoroasă ecosistemului.
Totuși, conflictele cu comunitățile de vânători și agricultori alimentează neîncrederea și dezinformarea. „Percepțiile sunt foarte negative”, explică Stefano Percorella, coordonatorul unui grup de cercetare dedicat acestui animal. „Pentru că vânează pui de căprior, șacalul este perceput ca o amenințare directă, dar încă nu avem date solide despre impactul său real.” Acest climat a favorizat cazuri de braconaj și otrăvire, în special în Carstul Gorizia.
În fața acestor tensiuni, regiunea și instituțiile științifice au promovat o serie de soluții. Pe partea tehnică, fermierii beneficiază de garduri electrice, câini de pază pentru turme și adăposturi nocturne – măsuri simple și eficiente care reduc semnificativ prădarea. Un studiu al Universității din Udine a arătat că fermele care au adoptat aceste măsuri au suferit cu 38% mai puține atacuri comparativ cu cele fără protecții.
Pe partea economică, a fost introdus un sistem de compensații: regiunea rambursează până la 100% din pierderile verificate și sprijină achiziția de măsuri preventive. Acest lucru a ajutat la reducerea riscului de represalii ilegale. Pe partea științifică și de management, Universitatea din Udine și corpul silvic au creat o rețea de monitorizare folosind camere-capcană, analize genetice și studii acustice, cu schimburi regulate de date cu Slovenia și Austria. În 2024, a fost publicată prima estimare oficială a densității populației de șacali aurii din Italia.
În final, pe partea socială și de comunicare, au fost lansate campanii de conștientizare pentru a explica faptul că șacalul auriu nu este periculos pentru oameni și poate avea chiar un rol ecologic pozitiv. Privind spre viitor, Bressi prevede că specia se va răspândi în restul Italiei și s-ar putea chiar adapta la mediul urban: „În câteva decenii, am putea să-l vedem hoinărind prin orașe noaptea, exact ca vulpile din Londra.” Percorella atrage însă atenția că este esențială continuarea cercetării: „Nu vom ști niciodată cum să-l gestionăm dacă nu înțelegem cu adevărat impactul său ecologic și asupra sănătății.”
Gestionarea șacalului Delta Dunării, un „invadator local” în România
„Balcanii sunt văzuți ca rezervorul șacalilor care au colonizat Europa în ultimul secol”, explică Alexandru Doroșencu, cercetător în biologie la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării. Acesta a ajuns în România din Bulgaria, iar prezența lui a fost documetată pentru prima dată în 1923, pe insulele dunărene. În Dobrogea continentală, șacalul este prezent încă din anii ’50–’60.
Acest mediu s-a dovedit un cămin foarte bun pentru șacal. Transformarea zonelor umede în terenuri agricole din Delta Dunării i-a adus noi surse de hrană. „E o specie versatilă, și are un spectru foarte larg de hrană – de la insecte și cereale, semințe de plante sălbatice, fructe, până la cadavre, mici mamifere, păsări, pești, scoici, dacă e cazul. ”, spune Doroșencu.
Multă vreme, deși făcea parte din ecosistemul local, șacalul nu era considerat problematic. În anii ’80, vânătorii primeau 1.000 de lei (aproape cât salariul mediu de atunci) pentru o blană de șacal, un trofeu rar. Lucrurile au început să se schimbe în anii ’90, când populația lui a început să crească drastic și să afecteze ecosistemul și oamenii. Anul trecut, un raport estima aproximativ 1.000 de șacali în Delta Dunării, ceea ce arată o scădere a populației atât din cauza secetei și a lipsei resurselor de hrană, cât și din cauza capcanelor otrăvite plasate de localnici.
„Atacă în special păsările, uneori vițeii. Cred că au mâncat 50 de păsări de când am venit aici”, spune un localnic din Delta Dunării, mutat în zonă acum trei ani. Șacalii atacă animalele domestice, în special păsările de curte, iar de aici au apărut cererile ca ei să fie vânați. Cercetătorul Alexandru Doroșencu e însă ambivalent față de vânătoare ca soluție împotriva expansiunii lui. „Eliminând șacalii dintr-o zonă. Ai o fereastră doar foarte scurtă de timp în care acea zonă rămâne fără șacali”, explică biologul. „Și nu știu dacă e rentabil ca efort, dar ai o satisfacție. Vânătoarea e doar o chestiune de a liniști spiritele, de a vedea oamenii că se face ceva” El nu-i învinuiește și spune că înțelege de unde vine această credință. După ce lupul, prădătorul de vârf din zonă, a fost declarat dispărut în anii ’50, oamenii nu au mai fost obișnuiți cu prădători mai serioși, în afară de vulpi și câinele enot. Urletul șacalilor, care aduce cu un râs isteric, contribuie la proasta lor reputație. Unii experți români sugerează că o soluție ar putea fi reintroducerea lupului în Dobrogea, deoarece lupii ar putea concura cu șacalii pentru hrană. Nu este însă clar dacă comunitatea locală ar susține o astfel de idee.
Alexandru Doroșencu consideră că prevenția este cea mai bună soluție și spune că punctul de plecare ar trebui să fie o mai bună gestionare a deșeurilor în Delta Dunării. În anii ’90, în Dobrogea au fost construite rampe mari de gunoi, în condițiile în care multe dintre orașele și satele din zonă sunt greu accesibile cu mașini mici, cu atât mai mult cu camioane de gunoi. Dacă adăugăm creșterea consumerismului după căderea comunismului și slăbirea administrației locale, înțelegem apariția tot mai multor gunoaie în zone naturale și în jurul gospodăriilor. „Într-o eră a risipei alimentare, specii ca șacalul prosperă fantastic”, explică Doroșencu.
„Este mereu nevoie de echilibru”, spune cercetătorul. „Pentru foarte mult timp, prezența șacalului nu a fost o problemă, a fost doar o noutate. După ce a trecut partea aceasta de noutate a fost o perioadă destul de lungă în care oamenii și șacalii au coabitat. Problemele au apărut când numărul șacalilor a crescut destul de mult pe fondul principal de managementului defectuos al deșeurilor. ” Astfel, depozitarea corespunzătoare a deșeurilor și gardurile solide în jurul gropilor de gunoi și gospodăriilor sunt cele mai bune metode de protecție împotriva șacalilor. Oamenii nu ar trebui să mai lase gunoiul afară peste noapte, până când vine camionul să-l ia de dimineață, și ar trebui să-și țină animalele închise, mai ales în situații când știu că sunt mai vulnerabile sau mai atractive pentru șacali – de exemplu, vacile imediat după ce fată, când șacalii pot ataca vițelul nou-născut. Folosirea câinilor mari de pază este, de asemenea, o soluție foarte bună, deși câinii și șacalii sunt înrudiți și uneori se împrietenesc, caz în care câinii nu mai acționează împotriva șacalilor, așa cum se așteaptă oamenii.
Alexandru Doroșencu spune însă că nu există o soluție universală. „Noi colectăm date în mod obiectiv și le punem în context. Vrem să găsim soluții pentru fiecare caz în parte, pentru că nu poți găsi o soluție pentru toate. Fiecare situație, fiecare localitate, fiecare fermă are o situație particulară și trebuie găsite soluții particulare.” Oamenii de știință spun că toate intervențiile umane asupra populației de șacali ar trebui să fie bazate pe dovezi, mai ales în condițiile schimbărilor climatice, când iernile, de pildă, devin mai scurte și mai calde, vor ajuta specia să se adapteze și mai bine. Doroșencu speră că, printr-o mai bună cunoaștere a acestui animal, oamenii vor găsi o cale prin care șacalii să fie o parte sănătoasă a ecosistemului, așa cum erau până în anii ’90, și nu doar o altă amenințare pentru localnici.
Viespea asiatică ucide albinele și e greu de oprit
Vespa Velutina, sau viespea asiatică, așa cum este mai cunoscută, este o insectă impresionantă. În primul rând, e mare: reginele ating în jur de 30 mm lungime, comparativ cu lucrătoarele, care au aproximativ 20 mm. Prin contrast, regina Vespa vulgaris, viespea comună, măsoară doar 20 mm. În al doilea rând, știe să lupte. Ca toate viespile, are nevoie de proteine pentru a-și hrăni larvele, în timp ce adulții consumă doar nectar sau polen. Iar pentru a lupta, își folosește dimensiunea, maxilarele puternice și acul pentru a câștiga orice bătălie. Una dintre prăzile sale preferate: albinele. Pentru câteva detalii mai crude, iată ce se întâmplă când Velutina atacă o albină: viespea o prinde în aer, îi secționează corpul și îi transformă interiorul într-o pastă cu care hrănește larvele.
Pe Peninsula Indochina, unde își are originea, sau în Japonia, unde este de asemenea o specie invazivă, ea vânează Apis cerana, albina asiatică. Deși mai mici, la fel ca albinele europene, acestea nu sunt lipsite de apărare. Când o viespe atacă, un grup de albine se apropie și o înconjoară, bătându-și aripile atât de repede încât temperatura din jurul viespii ajunge la 45 de grade Celsius, practic sufocând-o. Acesta este un mecanism de apărare pe care Apis mellifera, albina europeană, nu îl are.
Se crede că viespea asiatică a apărut pentru prima dată în Europa în 2005, în Franța, când o regină a ajuns acolo printr-un transport de mărfuri din China. Distribuția a fost rapidă: viteza înregistrată în Franța a fost de 78 km/an. Acum, la 20 de ani distanță, Vespa Velutina s-a răspândit deja în Spania, Portugalia, Belgia, Italia, Germania, Marea Britanie, Țările de Jos, Elveția, Luxemburg, Irlanda și Ungaria. Este listată în Regulamentul privind speciile alogene invazive ca specie invazivă de interes pentru UE, ceea ce înseamnă că statele membre sunt obligate să ia măsuri pentru a-i limita populația și, dacă este posibil, pentru a o eradica.
Gestionarea viespei asiatice e scumpă. În Coreea, unde este de asemenea invazivă, costurile pentru stupinele care ajută la ținerea sub control a multor specii de viespi depășesc 60.000.000 de dolari, mare parte din această sumă revenind Vespei Velutina. Un sondaj realizat în Spania și Franța arată că apicultorii ajung să cheltuie 10,3% din valoarea estimată a producției pentru a gestiona specia. Ei cumpără capcane, reduc dimensiunea intrărilor în stupi (pentru ca viespile să nu poată intra), hrănesc artificial albinele – care nu mai pot ieși după hrană, mută stupii departe de zonele cu viespi etc. „Apicultorii francezi, cu mai multă experiență în gestionarea invaziei, au folosit metode de control mai ieftine și au obținut o valoare mai mare a producției”, arată studiul. Aceste cifre nu includ costurile asupra biodiversității și agriculturii generate de scăderea populațiilor de albine, un polenizator extrem de eficient.
Italia încearcă să treacă de la lupta împotriva invaziei la un model de coexistență
Viespea asiatică cu picioare galbene, înregistrată pentru prima dată în Italia în 2013, în regiunea Liguria, este acum una dintre principalele amenințări pentru albine în Italia. Prădător vorace și specie invazivă, perturbă comunitățile de polenizatori și afectează apicultura. Fiind listată ca specie de interes european, este ilegal să fie transportată sau crescută. Cum eradicarea ei nu mai este fezabilă în Europa continentală, răspunsul Italiei a evoluat de la reacții de urgență la strategii coordonate.
Neutralizarea cu insecticide pe bază de piretroizi rămâne principalul instrument legal, eficient în stadiile incipiente, dar costisitor atunci când numărul cuiburilor crește. Metodele „cal troian”, care presupun tratarea viespilor cu microdoze de insecticid ce se răspândesc în colonie, arată rezultate promițătoare, dar nu sunt încă autorizate.
Proiectul LIFE STOPVESPA a creat echipe de monitorizare, a folosit „radar armonic” pentru localizarea cuiburilor și a înființat o echipă națională de intervenție „Vespa Emergency Team”. Peste 2.200 de cuiburi au fost distruse, încetinind răspândirea.
Rețeaua StopVelutina colectează rapoarte, difuzează informații de încredere și coordonează intervențiile regionale între institute de cercetare, asociații de apicultori și autorități publice. De asemenea se testează noi tehnologii precum radiotelemetria pentru a localiza rapid și elimina cuiburile în zone recent invadate.
Între timp, apicultorii se adaptează cu sisteme de protecție: harpe electrice, plase la intrări și rachete electrice. Aceste dispozitive protejează stupii, chiar dacă nu reduc populațiile de viespi. De asemenea, se discută despre întărirea coloniilor și despre selecția de linii mai defensive. După cum explică Laura Bortolotti, de la Consiliul pentru Cercetare Agricolă și Analiza Economiei Agricole: „Nu putem eradica Vespa velutina. Ce putem face este să o conținem, să-i reducem impactul și să ne adaptăm. Stupii puternici rezistă; cei slabi colapsează. Provocarea este să menținem populațiile sub pragurile critice și să îi ajutăm pe apicultori să-și apere coloniile.”
Amenințarea pentru care România trebuie să se pregătească numaidecât
„Din păcate, așteptăm să ajungă. Este doar o chestiune de timp”, spune Constantin Dobrescu, vicepreședintele Romapis, federația asociațiilor apicole din România, atunci când discutăm despre amenințarea pe care viespea asiatică o reprezintă pentru albinele din țară. Văzând modul în care s-a răspândit în Europa, apicultorii români au început să fie îngrijorați, mai ales după ce a fost raportată în Ungaria, țara vecină, la puțin peste 300 km distanță. Mai devreme sau mai târziu, ea va ajunge și în România.
Când vorbim despre specii invazive, există dispersie naturală și accidentală, explică Alexandra Popa, biolog la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. Dispersia naturală se referă la cât de departe poate călători un animal, extinzându-și habitatul. Imaginează-ți că ești o regină tânără Vespa Velutina: nu îți vei face cuibul lângă mama ta, pentru că asta ar însemna competiție pentru aceleași resurse. Te vei muta mai departe, iar când te vei reproduce, urmașii se vor muta și mai departe și așa mai departe. Vespa Velutina poate călători până la 40 km pe zi pentru hrană, spune Popa. „Cealaltă formă de dispersie este accidentală: atunci când lemnul, solul sau orice obiect în care viespea își poate face un cuib embrionar sunt transportate dintr-un loc în altul, diverse exemplare ajung și ele acolo. O colonie poate ajunge la 7.000 de indivizi.”
Cercetătoarea în biologie crede că Vespa Velutina va ajunge în România printr-o combinație a celor două forme de dispersie, dacă nu a ajuns deja. „Avem multe păduri și pajiști care pot fi locuințe inițiale excelente pentru Velutina.” În presa locală au apărut deja relatări ale unor oameni care spun că au văzut sau prins viespi asiatice, dar confirmarea este un proces mai complicat. Pentru a stabili oficial că o specie a ajuns în România și că este invazivă, oamenii trebuie să trimită exemplare la Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), care poate confirma dacă este într-adevăr Vespa Velutina. Un alt criteriu este ca mai multe exemplare să supraviețuiască și să formeze colonii stabile. Dacă o regină ajunge într-un loc nou, dar moare sau primul cuib este distrus imediat, nu există caz de invazie.
În urmă cu doi ani, Alexandra Popa a făcut parte dintr-un grup de studiu coordonat de Ministerul Mediului din România, însă nu au găsit urme ale speciei. Constantin Dobrescu nu este convins că nu suntem deja în primele stadii ale invaziei. „Din păcate, în România nu avem un sistem de detecție, un sistem de monitorizare permanent și nu ne-am pregătit deloc până acum.”
Prin organizația pe care o reprezintă, Dobrescu și colegii săi apicultori au înaintat Ministerului Agriculturii un plan de monitorizare și pregătire, dar li s-a spus că nu există fonduri. Nu este surprins, dat fiind că autoritățile române nu au un istoric bun în a răspunde nevoilor apicultorilor. România este una dintre puținele țări europene care au cerut în fiecare an o derogare specială pentru utilizarea pesticidelor pe bază de neonicotinoide, deși se știe că acestea dăunează albinelor, motiv pentru care sunt interzise în Uniunea Europeană.
Ceea ce Dobrescu și asociația sa pot face este să organizeze mici campanii de conștientizare. Pe site-ul lor există deja o secțiune dedicată viespiei asiatice, cu informații de bază despre insectă. Dar, în afară de asta, România are nevoie urgentă de metode eficiente pentru a gestiona această insectă odată ce ajunge aici. Este extrem de important să se acționeze rapid, pentru a limita pagubele.
Editor: Andra Matzal
This article was supported by Journalismfund Europe, with mentorship and support from Transitions.
