Am stat de vorbă cu medicul anestezist Andrei Jurj, despre ce rămâne nespus în spatele urgențelor și despre felul în care arta poate deveni uneori o formă discretă de supraviețuire.
Andrei Jurj e medic anestezist la Spitalul Militar din Sibiu. Lucrează și la terapie intensivă – un spațiu unde totul e despre control, precizie și decizii rapide.
Dincolo de halat, are o atenție rară pentru detalii tăcute. Pare să fie dintre acei oameni care stau un pic mai mult decât ceilalți într-un moment și îl lasă să se așeze. În fotografiile pe care le face sub numele de artist – Dudi Jurj –, se simte exact asta. O formă de răbdare care nu e specifică urgenței, și pe care mulți dintre noi o căutăm.
Sub titlul E suflet în aparat, Dudi Jurj a expus 35 de cadre alb-negru, pe care le-a realizat la unitatea de primiri urgențe a Spitalului Militar din Sibiu, la SMURD, secția de terapie intensivă și în blocul operator al spitalului unde lucrează. Expoziția a fost deschisă la începutul anului la Sibiu, iar de curând a fost itinerată la Galeria 5 din Timișoara.
Medicina de urgență e, de regulă, un teritoriu aproape închis, abstract, filtrat prin știri sau prin experiențe personale limitate, unde artele pătrund rareori. Tocmai de aceea mi s-a părut fascinant să descopăr un medic care-și privește munca prin ochi de artist.
Cu câteva zile înainte de întâlnirea cu Jurj Dudi de la Timișoara, avusesem o conversație lungă cu niște colegi jurnaliști despre burnout. Despre cum te pierzi în ritmul ăsta constant de livrat, de performat, de a fi „bine” chiar și când nu ești. Și, cumva, toți am ajuns în același punct: că, în lipsa unor răspunsuri clare, ne mai rămâne arta, fie că o consumăm sau o facem, ca o formă de supraviețuire discretă.
Așa că am pornit în discuția cu medicul artist cu multă curiozitate. Poate el a găsit un echilibru sau măcar o explicație, poate avea un răspuns pe care noi doar îl ocolisem în discuțiile noastre.
Am vizitat expoziția într-un moment mai liniștit, fără aglomerația vernisajului, tocmai pentru a putea sta față în față cu fotografiile. „Ți-aș sugera să începi din stânga spre dreapta. Are mai mult sens,” mi-a spus Dudi Jurj când am intrat. Urmând acest parcurs, expoziția devine o poveste, traseul unui pacient: de la primul contact cu SMURD, locul în care oamenii așteaptă diagnosticul sau momentul când sunt bine și trimiși acasă, sala în care medicii fac anestezia și te operează, până la final, când operația e gata și medicii devin vizibil mai relaxați.
Începe aglomerat, îți transmite o stare de anxietate, iar pe parcurs poți observa oameni, detalii, portrete atent alese. La final găsești niște ochi zâmbitori, ochi care scapă de stres și presiune. Dudi a ales cu grijă ordinea lor.
Lumea surprinsă în aceste fotografii este una tensionată, o lume a așteptării, a deciziilor făcute rapid în care timpul pare fragil. Un element pe care multe dintre fotografii îl au în comun este cu siguranță privirile care sunt în mai toate foarte concentrate. Asta și faptul că fotografiile sunt alb-negru te fac să le dai importanță, să le analizezi serios însă nu transmit o atmosferă apăsătoare, aș spune chiar că fotografiile fac privitorul să fie atent la omul din imagine, la emoții precum tensiunea, îndoiala, concentrarea, oboseala, ușurarea pe care acesta le trăiește în timp ce fotografia a fost făcută.
Un cadru care a rămas cu mine a fost ultima fotografie din expoziție, după ce expoziția te poartă prin multe emoții, la final un portret cu o doamnă care poartă masca pe gură și nas zâmbește ușurată. Acela e cu siguranță finalul fericit al unei intervenții, pe care nu avem cum să-l vedem dacă nu suntem acolo. Acela este zâmbetul pe care-l poți identifica chiar și cu gura acoperită de masca, una dintre emoțiile pe care le poți recunoaște pe fața medicilor doar uitându-te în ochii acestora.
Tocmai de aceea cred că imaginile lui Jurj merită să ajungă, înainte de toate, la studenții la medicină: pentru conversația care poate apărea pe marginea relației cu oamenii care ajung zi de zi în fața lor. Uneori, o simplă discuție cu omul potrivit poate slăbi sau chiar rupe un tip de presiune care pare moștenită aproape inevitabil, în drumul spre a deveni medic. Pentru cei care ajung în aceste locuri ca pacienți, imaginile pot declanșa un sentiment de familiaritate pe care aceștia le-au simțit, de la frică și anxietate până la speranță. Aceste imagini deschid o perspectivă mai rar vizibilă pentru pacienți, imagini care îi pot face pe pacienți să conștientizeze că dincolo de rolul profesional al medicilor, și ei sunt la rândul lor oameni cu propriile trăiri și vieți personale.
Discuția a fost ușor editată pentru lungime și claritate.
Cum se întâlnesc, concret, în viața ta de zi cu zi, cele două identități, respectiv cea de medic ATI și fotograf? Se completează sau se contrazic?
Ele se întâlnesc tot timpul. Dar sunt, într-adevăr, două identități, două persona. E Andrei Jurj, care-i medic, dar în principiu este Andrei doar în spital Când Andrei e în afara spitalului, nimeni nu-mi spune așa. Dudi sunt de când eram mic, sunt acasă, sunt unde mă simt cel mai aproape de mine. Și fotografia e cel mai aproape de mine.
Ele se întâlnesc constant pentru că mi-am dat seama la un moment dat, prin facultate, când deja făceam fotografie, că eu gândesc în imagini. Nu gandesc în cuvinte – gândurile mele vin în imagini cu un pic de sunet, ca niște gif-uri.
Care a fost punctul de plecare pentru drumul tău în medicină?
Cred că eram în liceu și, prin clasa a 12-a, nu aveam ce să fac, mă gândeam la facultate. Făcusem ceva teatru prin liceu, era toata lumea entuziasmată, toți plecăm și facem la București.Nu s-a concretizat, âașa că am zis „Bine, eu o sa fac o scoală profesională, că n-am chef să-mi caut job”.
Și le-am luat cumva prin excludere.Arhitectură = desen + mate, nu-i pentru mine; politehnică = desen + mate, nu-i pentru mine. Hai că vedem la medicină.Ai mei erau amândoi medici, dar nu am avut vreo pasiune de când eram copil pentru asta.
Îți amintești momentul în care ai simțit prima dată că fotografia nu este doar un hobby?
A fost de curând asta, după ce am început medicina. Era mult de învățat, era foarte intens, era foarte mult haos și cumva aparatul a rămas pe raft. Și-a tot strâns praful, mult timp. Până acum câțiva ani a tot strâns praf, după care a dat pandemia peste noi. Când a început pandemia, eu aveam barbă neagră și păr până pe frunte. La un moment dat, după un an jumate de pandemie, am simțit că nu mai pot. În cap era așa... o harababură totală. Era la limită:, burnout, depresie, deznădejde totală. Totul era oribil, oribil, oribil.
Am zis „Gata, stop”, acum mie îmi trebuie ceva cu care să fac ceva în capul meu. Să fac ceva cu mine, ca să n-o iau razna. Și mi-am luat aparatul din dulap, am început să mă joc cu el. Prima oară am pozat vreo trei ore prin casă tot ce aveam:, pahare, mese, fotolii etc. și am zis „A, ce bine a fost!”.
Și după aia mi-am cumpărat un curs online de fotografie. A fost excelent, a fost terapie.
După șapte săptămâni, deja revenisem încet, nu mai cheleam așa de tare pe zi ce trece.
A fost o formă de supraviețuire pentru mine, capul meu și familia mea. Atunci ce se întâmpla în jurul meu era oribil și aveam nevoie de o portiță, de o supapă pentru mine. Am revenit la fotografie pentru asta.
Lucrezi într-un spațiu în care publicul nu are acces aproape niciodată. Cum se schimbă perspectiva când ești simultan din interior, dar și observator?
Publicul are acces, doar că nu-i fain să fie acolo. Nu vine ca public.
Și pentru mine a fost complicat să obțin acces. A fost nevoie de aprobări de la oameni, de consimțăminte ca să pot să intru . Dar ei sunt obișnuiți cu mine acolo, doar că pentru câteva ore am avut câteva ore am avut aparatul, nu siringa în mâna.
Când am fost acolo cu aparatul, a fost foarte diferit față de când sunt acolo la muncă.Atunci când sunt la lucru, concentrarea mea și prioritatea mea este pacientul. El este responsabilitatea mea și viața lui e la mine.E ca și cum mi-ar spune „În timp ce ei (doctorii care operează) îmi fac ce-mi fac, tu ai grijă de mine”. În schimb, când sunt cu aparatul, nu am această responsabilitate și pot să mă concentrez pe alte pe alte imagini. Se vede altfel pe un obiectiv.
Cum ai decis ce poate fi fotografiat și ce trebuie să rămână nevăzut?
N-am avut niciodată în minte să fotografiez materie brută, să pozez mațe. Aveam un film destul de clar în care voiam să pozez oamenii care lucrează pe oameni.
Am vrut să îi fotografiez pe colegii de la SMURD, pe cei care își trăiesc emoțiile când ajung ca pacienți, pe cei care își trăiesc viața ca medici.
Le-am selectat pe cele care mi s-au părut că transmit cel mai bine emoția din acel moment pe care nu o vedem dacă suntem implicați în vreun fel în situația aia. Dacă suntem cu trei pași în spate, atunci putem să o vedem, dacă asta căutăm. Ideea e să ne dăm seama că în oricare dintre aceste situații nasoale, există niște frumos. Ca pacient nu vrei sa vezi asta atunci. „Vai, dar ce frumoase sunt mănușile, doamnei doctor”. E irelevant.
Iar ca personal medical, nu stai să te gândești la asta. Adică se poate vedea foarte clar în portretele oamenilor și în ce lucrează cei de la SMURD că n-au niciun fel de treabă să arate absolut nicicum. Odată ce își pun masca de protecție și încep să lucreze, le pică masca socială. Concentrarea și dedicarea e atât de mare, încât nu este nimeni să se gândească că trebuie să zâmbească frumos sau că trebuie să fie cumva. E o vulnerabilitate și o sinceritate în privire aia.
„Băi, e ca și cum mi-ai pune oglinda de acasă în față,” mi-a spus unul dintre colegi. „Mă uit la imagine și mă văd ca acasă, când sunt doar eu cu mine.”
Există un moment în care ai simțit că aparatul foto devine intruziv?
Nu. Am fost discret. Am fotografiat cu un pic de zoom și am vrut să îi las în pace, să nu mă bag prea aproape, să nu am niciun fel de treabă cu ei, chiar și cadrele care par să fie foarte de aproape fotografiate, sunt de fapt mai de departe, e doar un zoom din aparat.
Pe pacienți ai evitat să-i implici?
N-au fost implicați. Sunt fotografiati cei din partea din Urgențe, unde apar în câteva fotografii, dar am stat departe de ei. Erau pacienți de care colegii mei trebuiau să aibă grijă, erau pacienți pe masa de operație – nu s-a pus problema nicio clipă să-i fotografiez. Sunt câteva unde se vede, câte o mână de pacient, câte un spate, dar asta cum nu pune problemă de etică sau de siguranță pacientului,
A existat reticență sau teamă față de aparat?
Nu. N-a avut nimeni niciun fel de treabă cu asta, mai ales că colegii mei știu că mai am tot felul de alte idei, nu fac doar ATI. Și au zis „Bine, măi, fă-ți treaba. Colegii din urgență mi-au zis aceeași chestie, nu ne interesează, nu ne poza fețele. Aia nu-ți dăm în voie.
Ai avut fotografii pe care ai ales să nu le expui? De ce?
Că nu exprimau ce am vrut. Astea care sunt expuse exprimă cel mai bine că, de fapt, toți cei care lucrează acolo sunt oameni și privirea lor devine vulnerabilă și sinceră. Ei sunt într-o poziție un pic paradoxală.
În momentul în care se lucrează pe un om, medicul respectiv și asistenții sunt într-o poziție de putere, la fel de mare cu poziția de vulnerabilitate în care ei se pun. Pentru că ei au putere asupra vieții omului, în același timp sunt foarte vulnerabili la orice fel de greșeală, oricât de mică, care poate fi vitală. Astea sunt imaginele care mi se pare că exprimă cel mai bine asta.
Celelalte imagini sunt mult mai aglomerate. Sunt toate etapele prin care trece un pacient, apoi o fotografie pe fundal negru cu doi colegi, între care se pot vedea niște puncte albe. Punctele albe sunt niște particule care apar așa ca un fum, atunci când se face hemostază, adică se oprește o sângerare. Eu numesc particulele alea„sufletul sângelui”.
După ce ne asigurăm că nu mai sângerează, e totul bine.
De-aia ultima fotografie e un portret: singura dintre doctori care se uită înspre tine și zâmbește.
De ce ai ales fotografia alb-negru pentru această expoziție?
Pentru că sunt foarte multe culori reci pentru o sală de operație. Sunt și foarte multe lumini și ar fi furat privirea, ar fi diminuat cumva esența.
Există o imagine din expoziție care te urmărește?
Nea Aurel. Nea Aurel este acel domn cu pălăria. Aia este singura din toate expoziția pe care o am pe perete acasă.
Nea Aurel are o poveste foarte faină. Este un domn de vreo 70 de ani, și pălăria aia face parte din identitatea lui. Stăteam cumva la depărtare, ascuns în spatele lui, pentru că îmi plăcea foarte tare cum arată. El e un căldărar. Are un baston acolo, lângă mâna dreaptă. A venit cu suspiciune de infarct, pentru că îl durea tare în stânga, îl strângea/ Respira greu și era foarte, foarte, foarte stresat.
Și el aștepta analizele și tot ce era necesar să-i se confirme sau să i se infirme infarctul și era foarte stresat. El în imagine arată fain, iar situația lui era neplăcută pentru el, dar arăta bine. Și până s-apuc eu să găsesc momentul și să găsesc exact poziția, a venit medicul la el și a zis „Domnule, nu aveți infarct.” În acel moment, omul a ridicat piciorul, s-a lăsat pe spate, și-a pus mâna pe pălărie a oftat și s-a relaxat complet. Atunci am făcut poza.
Ai spus că fotografia a fost pentru tine o formă de a combate burnout-ul. Cum arată burnout-ul în medicina de urgență, din interior?
Horror. În primul rând, cred că sunt mulți care nu-l recunosc. Și care poate îl recunosc, dar nu-l acceptă. E greu să zică„ „Bă, nu mai pot”.
Eu asta am pățit când la un moment dat. Era pandemie, eram de gardă. Era patru dimineața, eu eram deja în combinezon de vreo 14 ore și am ațipit pe un scaun, lângă un pacient la care trebuia să stau.Pur și simplu am adormit, a venit asistentul și m-a bătut pe umăr și a zis: „Ieși! Lasă că rămân eu aici, am chemat pe cineva”. Eram un singur medic atunci, nu eram mai mulți. Era un medic pe toată zona de terapie intensivă de COVID.
La două zile distanță, când a fost următoarea gardă, am dormit tot așa pe un scaun. Stăteam și scriam la calculator și am adormit. Mi-a sunat telefonul și nu l-am auzit. Și am zis, „Bun, stop. Eu, de mâine, trebuie să-mi iau concediu. Asta nu mai e oboseală.Înseamnă că este cel puțin burnout, este full blown depresie, tot ce se poate. Și e greu să accepți chestia asta.
Crezi că publicul înțelege cu adevărat presiunea la care sunt supuși medicii din UPU sau ATI?
Nu. Nu cred că poate.
Cred că sunt oameni care înțeleg, care empatizează în limita posibilității. Dar știu și că sunt oameni care nu își pot imagina. Am avut discuții cu oameni care mi-au zis: „După ce adoarme pacientul, anestezistul nu mai are nicio treabă”. După ce adoarme pacientul, anestezistul începe să lucreze. Aia e partea cea mai ușoară, să-l adormi. Să-l ții în viață o oră în șir, fără să-l doară, să fie o operație în siguranță și să-i țină toate funcțiile vitale fără că el să aibă niciun fel de treabă, acolo este, de fapt, munca anestezistului.
Ce nu se vede niciodată, nici în media, nici în discursul public, despre această muncă?
Viața de acasă a oamenilor de aici. Aia nu se vede niciodată. Oamenii cred că medicii sunt super eroi, super human. Nu!
Fiecare are dificultăți: copii, familie, mame, tați, părinți la pat.
Doar că lumea nu ia în calcul când mă duc acasă sau când plec de la spital. Eu am doi copii și a trebuit cumva să-i învăț pe copii că eu, când vin din gardă acasă, nu-s bun..
Aia se vede în ochii oamenilor din imagini,dacă treci peste faptul că au mască, că operează, că sunt în sală, că sunt concentrați, că sunt atenți, că nu au aplicat masca socială.
Pot astfel de imagini să schimbe percepția publicului asupra medicilor?
Sper foarte tare că da. Au fost oameni care mi-au zis, „Huiduielile din capul meu la adresa corpului medical s-au mai potolit după ce am văzut această expoziție”.
Poate fotografia să devină o formă de rezistență într-un sistem medical suprasolicitar? Un medic care alege să facă și artă, cumva se opune sistemului ăsta super rigid, cum e medicina?
Medicina nu e un sistem rigid. Sau n-ar trebui să fie un sistem rigid, sunt foarte mulți colegi de-ai mei care fac artă, dar o țin acasă. Există într-adevăr o rigiditate în ceea ce privește stereotipul în care trebuie să se încadreze un medic, statutul social pe care trebuie să-l aibă un medic. Dar cumva, eu nu m-am încadrat niciodată în chestia asta, că nu mi se potrivește.
De ce crezi că sunt atâția medici pasionați de artă care aleg să nu-și exprime liber această latură?
Pentru că sunt constrânși cumva. În rezidențiat există această ideologie, că trebuie să ai un statut, să fii într-un fel.
Da, e adevărat, dar ca să înțelegi lumea trebuie să citești, trebuie să te culturalizezi, trebuie să vezi un pic de artă, trebuie să vezi cultură, e bine să trăiești cât mai multe chestii. Dar nu poți să faci asta dacă nu ieși din spital.
Prin expoziția ta ai vrut să-ți încurajezi colegii să iasă din cochilii?
Da. Am avut o întâlnire dintre studenții de la arte și studenții de la medicină, moderată de Norian Munteanu, care acum este psihoterapeut, dar a lucrat ani de zile ca și farmacist la institut de medicină legală. Am avut o expunere muzicală a unui alt prieten care face muzică. El cântă extraordinar la pian și a virat cumva spre muzică electronică.
Am colegi care pictează super fain, care fac artă textilă. Acum încet, încet, își dau medicii seama că nu poți să o duci așa, că nu merge.
Ce mesaj ai vrea să le transmiți colegilor tăi prin imaginile tale?
Aveți grijă de voi. Prima regulă a celor de la SMURD este siguranța salvatorului. Pentru mine, să fac fotografie și să intru în cât mai multe proiecte culturale, asta înseamnă să am grijă de mine. Să las telefonul deoparte și să-mi iau cartea de pe noptieră în loc, să petrec timpul cu copiii, să mă joc Scrabble cu fiul meu și să mă ciondănesc cu fiică-mea, să stau la cafea dimineața cu soția. Astea înseamnă să am grijă de mine.
Dimineața, când intru în spital, se schimbă lucrurile. Până ajung în fața spitalului, eu sunt Dudi. Când intru în spital, sunt Andrei doctorul. Eu, când mă prezint la pacient, mă prezint cu numele mic.„Eu sunt Andrei, astăzi sunt medicul anestezist. Așa, când am un pic de timp mai fac anestezie”.
