La început a fost Crețu. Un câine fără stăpân, cu blana maronie și sârmoasă, salvat din Craiova. lături de instructorul canin Cristian Anghel, a mers ani buni într-un centru din București pentru copii cu dizabilități. Așa l-au întâlnit Cristian și Crețu pe Ionuț*, un băiat de vreo opt ani, care fusese abuzat sexual și încetase să mai vorbească. Cei de la centru încercaseră mai multe metode de recuperare, dar nimic nu funcționase. Vizitele lui Cristian și Crețu au continuat luni întregi, fără speranțe mari. Doar prezența constantă a câinelui, joacă și repetiție. Potrivit fișei de post, Crețu era „loial, calm și ascultător”, trăsături care l-au făcut un partener bun nu doar la terapie, ci și în sesiuni de căutare și salvare. Într-un articol de acum mai bine de un deceniu, aflăm despre cățel că, la „alte ocupații”, a bifat mai multe apariții TV: „în reclame, în două producții franțuzești și în serialul La bloc“. Încet, încet, după fiecare întâlnire cu Crețu, Ionuț* a reînceput să rostească cuvinte simple: „vino”, „papa”, „ia”. Dar primul cuvânt pe care l-a rostit după luni de tăcere a fost chiar „Crețu”. Mai târziu, povestește azi Cristian, băiatul și-a recăpătat complet vorbirea.
Întâlnirea dintre băiat și câinele de terapie a avut loc în 2004 și a fost unul dintre primele exemple din România că terapia asistată de animale animale poate avea succes acolo unde unde alte terapii duc la progrese lente. Apropierea de astfel de animale înlătură singurătatea și reduce anxietatea, ba chiar ușurează deseori procesul de vindecare. În astfel de cazuri, recuperarea începe de la lucruri foarte mici: siguranță, răbdare, contact repetat, o ființă care nu judecă și nu cere explicații. Câinele nu pune diagnostice, nu corectează, nu renunță. Doar rămâne acolo împreună cu copilul și, uneori, exact asta lipsește cel mai mult.
Chiar dacă animalele au fost implicate în terapia unor persoane cu afecțiuni psihice încă de la finalul secolului al XVIII-lea, terapia asistată de animale a fost recunoscută științifi prin anii 1960. Studiile arată că e de ajutor împotriva anxietății și depresiei, că îmbunătățește abilitățile sociale, sporește empatia și concentrarea, și e un bun remediu împotriva singurătății. Se folosește ca parte din procesul terapeutic în cazuri de tulburări de spectru autist sau deficit de atenție, pentru copii cu tulburări de dezvoltare sau vârstnici din centre rezidențiale, pentru refacere după accidente sau împotriva stresului post-traumatic. În numeroase părți ale lumii, în spitale, centre de recuperare sau cabinete de psihologie, în centre pentru vârstnici, grădinițe, școli sau penitenciare, au loc programe de terapie asistată de animale. Alături de câini, cel mai des întâlniți, sunt pregătiți cai, pisici, cobai, iepuri și, uneori, delfini.
În România, unul dintre primii care a adus acest tip de intervenție terapeutică a fost instructorul canin Cristian Anghel, cofondator al Clubului Câinilor Utilitari. Cristian povesește că, la începutul anilor 2000, echipele cu câini reușeau să pătrundă cu greu în școli speciale, spitale sau centre pentru vârstnici. Domeniul nu era deloc recunoscut, nu existau protocoale de colaborare, iar ideea de a face loc animalelor în procesul terapeutic, alături de medicamente și asistență medicală, părea excentrică.
Deși speranțele cu care au pornit la drum fondatorii Clubului au fost mari, în cei 15 ani de ani de la fondarea organizației, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Terapia asistată de animale este în continuare nerecunoscută în România, cu toate că cele câteva contexte în care este folosită arată că dă rezultate acolo unde alte terapii trenează.
Adam merge la școală
E vineri, ora 11:00. Elevi și profesori se bucură de pauză în curtea și pe holurile Centrului Școlar de Educație Incluzivă „Orizont” din Oradea. Clădirea veche, în care a funcționat multă vreme un cămin de copii, a fost reamenajată pentru a primi tineri cu diverse dizabilități și tulburări de comportament. Pentru câțiva din cei peste 130 de elevi, vinerea înseamnă întâlnirea cu profesoara logopedă Laura Hărdălău și labradorul Adam. Imediat ce ei intră amândoi pe poarta școlii, copiii observă cățelul și, ca la un semn, îl salută și-l mângâie. Adam dă bucuros din coadă și îi privește pe fiecare.
Laura este psiholog, și de peste 20 de ani lucrează ca logoped la centrul de educație incluzivă din Oradea. De anul trecut, la ore este însoțită de Adam, un labrador în vârstă de doi ani, dresat să fie câine de terapie. Laura a înființat asociația „Dog4You-Lăbuțe care vindecă”, împreună cu psihologa Balogh Éva Zita și West, primul câine de terapie din România care a început să lucreze într-o instituție de învățământ de stat - Centrul Școlar de Educație Incluzivă „Bonitas” din Oradea . Cele două specialiste vor să fomeze în premieră pentru România echipe în care să lucreze laolaltă terapeuți și câini, astfel încât terapia asistată de animale să ajungă la tot mai mulți oameni care au nevoie. În curtea școlii „Orizont”, Laura a amenajat și o grădină senzorială, unde copiii se întâlnesc cu texturi, mirosuri, trasee, obiecte care invită la explorare și joc. Acolo, Adam se așază printre copii, primește mângâieri, uneori și recompense din palmă. Simplul fapt că un copil îndrăznește să se apropie de el poate fi o reușită în sine.
Laura e obișnuită să lucreze cu copii pentru care un sunet pronunțat corect poate însemna săptămâni bune de efort. Știe cât de ușor se poate transforma o ședință de terapie într-o negociere epuizantă. Adam însă ușurează mult acest proces. Cățelul intervine exact în locul în care copilul de obicei se blochează și nu mai vrea să pronunțe un cuvânt sau o literă, acolo unde nu mai are răbdare sau nu se mai poate concentra. Prezența câinelul, povestește Laura, poate înseamnă că un copil care refuză să repete un sunet acceptă să mai încerce o dată. Sau că un copil care abia reușea să stea în bancă rămâne concentrat aproape o ședință întreagă.
Unii dintre tinerii cu care lucrează Laura provin din centre de plasament unde nu au mai întâlnit animale, iar întâlnirea lor cu cățelul este cu atât mai emoționantă. „De când vin cu Adam la școală, toți copiii sunt prietenii noștri,” povestește râzând logopeda. „Ne deschid ușa, ne salută, întreabă ce mai facem. Astfel de reacții primim și de la copii cu tulburări comportamentale, care altfel sunt agresivi. Dar atât de frumos se comportă cu noi, pentru că următoarea întrebarea este despre cățel.”. De cele mai multe ori, este de ajuns ca Adam să stea liniștit undeva în vecinătate. Copiii se apropie de el cu o naturalețe care, în multe cazuri, arată mai mult decât orice fișă de evaluare.
Atunci când un copil începe un proces de terapie cu Adam, întâlnirile urmează un anumit ritm. Mai întâi e curiozitatea față de câine, apoi apropierea, după care sunt stabilite regulile și încep exercițiile. Laura folosește această secvență ca pe o rampă. Pentru unii copii, faptul că Adam rămâne calm, nu judecă și reacționează previzibil e un model de siguranță. Pentru alții, este pur și simplu motivul pentru care rămân în cameră și nu refuză ședința.
În timp ce cățelul înaintează pe coridor, spre una dintre ședințele de terapie, o fetiță sare din senin și-l prinde de spate. Singura reacție a câinelui e o simplă privire. „Asta înseamnă câine de terapie,” explică Laura. „Indiferent de situație, zgomot, interacțiune, el trebuie să nu reacționeze violent, să rămână calm și liniștit și să transmită asta mai departe.” Pentru logopedă, integrarea lui Adam în procesul terapeutic a necesitat pregătire specială, reguli, antrenament, disciplină. Dresajul câinelui a însemnat nouă luni de muncă la un centru special de la Satu Mare, unde Laura și cățelul mergeau săptămânal. A urmat apoi un proces de adaptare la școala propriu-zisă, iar acum Adam merge periodic la sesiuni speciale de pregătire în Ungaria, ca să obțină un atestat internațional pentru câini de terapie. Totul este gândit ca un parcurs pe termen lung, în care calmul și predictibilitatea lui Adam sunt la fel de importante ca sociabilitatea lui.
Calmul care se dresează
Scena în care un câine de terapie intră într-o cameră, copilul zâmbește, iar tensiunea scade, poate părea simplă din afară. În realitate, însă, înaintea lui există luni sau ani de muncă. Un câine de terapie este ales după criterii științifice legate de personalitate și pregătit să rămână calm exact acolo unde mulți alți câini ar ceda: în zgomot, haos, frustrare, în fața unor gesturi bruște, izbucniri agresive și în spații necunoscute.
La Clubul Câinilor Utilitari din București, una dintre puținele structuri din România care se ocupă de dresaj specializat pentru viitori câini de terapie, totul începe cu evaluarea personalității animalului. Sunt căutați câini cu agresivitate minimă, foarte sociabili, capabili să suporte stresul fără să se consume. Labradorii și golden retrieverii sunt adesea preferați nu pentru imaginea lor blândă, ci pentru o istorie genetică în care cooperarea cu omul a fost esențială. Dar nici asta nu garantează reușita. Din zece câini aduși la evaluare, doar câțiva merg mai departe. Restul nu au combinația rară de toleranță, autocontrol și disponibilitate emoțională cerută de această activitate.
Câinii selectați intră pe lungul drum de pregătire: socializare, expunere la zgomote diferite, la suprafețe diferite, la oameni diferiți. Urmează dresajul de bază și specialitate unde învață să răspundă la comenzi când alți câini se joacă lângă ei, să aștepte calm în medii suprastimulante, să accepte atingeri imprevizibile, să nu reacționeze violent la stimuli neașteptați și să se apropie de pacienți din lateral, nu frontal, ca să nu-i sperie. În terapia asistată de animale, controlul nu înseamnă rigiditate, ci siguranță.
Când tăcerea ajută vorbirea
Laura Hărdălău scoate din rucsac o pătură pentru Adam. „Așa știu și copiii că aici el este în repaus”, spune logopeda de la școala „Orizont” din Oradea. Curând, în mica încăpere intră Ștefan, un băiat de 13 ani cu deficiență mintală severă. Merge direct la Adam să-l salute. „Bate palma”, îi spune, și labradorul ridică lăbuța fără să ezite. Ștefan se așează lângă Adam și îi citește un text. „Cititul la școala noastră e un lucru foarte greu. El reușește pentru că este motivat de câine, care-l ascultă”, explică Laura. Următorul exercițiu pentru Ștefan este să-și scrie numele din litere de jucărie, tot pentru cățel. Diferența între ședințele de terapie cu și fără Adam este foarte mare, spune Laura. Unii copii, cu dislexie, disgrafie, discalculie sau alte tulburări de învățare fac anumite exerciții doar datorită prezenței cățelului.
Miriam este în clasa a doua și îl întâlnește pentru prima oară pe Adam. „E frumos!” spune fata, după care îl mângâie pe lăbuțe. Când Miriam tresare, Adam se apropie blând de ea, o privește în ochi și-și sprijină capul în mâinile ei. „Miriam, cum face tigrișorul?” o întreabă logopeda. Fetița repetă exercițiul de pronunție în oglindă până când câinele este atent și o observă. Logopedia are o componentă vizuală clară, și tocmai de aceea e important lucrul în fața oglinzii: copilul își urmărește gura, limba, poziția din care ies sunetele. Pentru unii, oglinda este intimidantă; pentru alții, este o reamintire că sunt percepuți ca fiind diferiți. Alături de Adam, exercițiile sunt însă mai ușor de suportat, pentru că nu mai sunt o probă, ci o activitate împărțită. Copilul îl strânge în brațe pe cățel, se creează un moment de siguranță, și astfel poate reveni la sunete și la confruntarea propriei imagini și dizabilități. Dar nu singur. Laura urmărește exact acest transfer, de la anxietate la cooperare, de la refuz la încă o încercare. La finalul ședinței, Adam primește de la Miriam o bobiță și mângâieri drept mulțumire.
La sfârșitul programului, cățelul își știe ritualul. După ce toți copiii își iau la revedere de la el, Adam se așează obosit pe pătură din biroul Laurei, unde adoarme în scurt timp. Consumul de energie al câinilor de terapie este foarte mare în astfel de ședințe. De altfel, nici nu e recomandat este participe la ședințe de terapie mai mult de patru ore pe săptămână, ca să nu fie suprasolicitați.
De la obiect de inventar, la partener de recuperare
În ciuda beneficiilor dovedite ale terapiei asistate de animale, nu este reglementată în România. Cristian Anghel, unul dintre pionierii acestui tip de intervenție în România, spune că, ani la rând, terapeuți, psihologi, dresori și voluntari au construit programe fără să existe o profesie care să-i numească. Au mers în școli, centre pentru copii, spitale sau cămine de bătrâni cu câini pregătiți să aducă liniște, motivație și contact. Au făcut asta fără garanția că munca lor va fi recunoscută oficial de România și fără infrastructura minimă pe care alte state o au de ani buni. Statul român nu recunoaște nici astăzi ceva pentru mulți pacienți este deja evident: că un câine poate schimba vieți.
Cristian Anghel arată, de altfel, că la noi nu au existat multă vreme nici reglementări, nici criterii unitare pentru formarea câinilor, nici proceduri clare sau recunoaștere profesională pentru cei care lucrau cu ei. Până recent, nici măcar câinii de intervenție din structurile statului nu erau tratați diferit de bunurile administrative. În legislație, explică Cristian, apăreau drept obiecte de inventar, iar după încheierea activității puteau fi „casați”, termen folosit de regulă pentru mobilier sau echipamente scoase din uz. Pentru statul român, între un câine și o masă, nu era nici o diferență. Între timp, în 2019 legea s-a schimbat pentru câinii din sistemele publice, care beneficiază acum de norme de hrană, controale veterinare periodice și un statut mai apropiat de rolul real pe care îl au.
Hilde Tudora, directoare la Direcția de Protecție a Animalelor Ilfov, e de părere că mai avem o problemă care îngreunează accesul la acest fel de terapie: felul în care societatea, în general, și autoritățile, în special, se raportează la animale. Terapia asistată de animale nu poate fi separată de educație și de felul în care o societate își tratează câinii, crede Tudora. „Tu vorbești de terapia cu animale într-un stat în care își abuzează și aruncă animalele.”
Tocmai de aceea, directoarea de la Protecția Animalelor a încercat nu doar să susțină proiecte de terapie cu animale, ci și programe de educație, cum ar fi „Ora cu și pentru animale”, materie-suport pentru clasele a V-a și a VI-a. Aceasta e construită în jurul respectului pentru orice formă de viață, oferă informații despre legislație și responsabilitate față de alte animale și, spune Hilde Tudora, introducerea ei în școli din Ilfov dă rezultate. Mulți dintre copiii care au învățat cu și despre animale la școală sunt de părere că au devenit mai empatici, iar profesorii din școlile participante spun că relația cu elevii s-a îmbunătățit. În prezent, această materie a devenit opțională în toată țara.
Tudora aduce în discuție și distanța mare dintre România și alte țări din Europa, când vine vorba de legi care protejează animalele. În Spania, de pildă, noul Cod Civil adoptat în 2022 spune că animalele de companie nu mai sunt tratate ca obiecte, ci ca ființe simțitoare. Iar dacă Marea Britanie are legislație de protecție a animalelor încă din 1822, România a făcut acest pas abia în 2004 și a creat „Poliția Animalelor” abia în 2020. În Franța, povestea „Doctorului Peyo”, calul care ajunge în secții de oncologie și îngrijire paliativă, inclusiv la pacienți aflați în ultimele clipe de viață, arată cât de departe poate merge o societate care acceptă animalul ca parte a îngrijirii. Doar printr-un efort colectiv de schimbare a mentalității, un cal poate intra în spital să facă mai suportabile frica, durerea și despărțirea.
În România, Tudora spune că proiectele cu câini de terapie au pătruns în instituții „pe vârfuri”, cu sprâncene ridicate din partea directorilor de spitale. „Cum adică să ducem câini în spital? Dacă mușcă, dacă aduc boli?” Treptat, însă, au apărut exemple care încep să schimbe pe alocuri percepțiile, iar animalul nu mai este văzut doar ca risc sau problemă administrativă, ci e acceptat ca prezență care poate liniști, regla emoțional și oferi alinare în cele mai vulnerabile momente.
Un astfel de proiect este „HAM grijă de tine!”, pus la punct de Clubul Câinilor Utilitari, alături de Consiliul Județean. Prin el, mai mulți câini de terapie au ajuns, alături de ajuns în mai multe spitale din județ. Hilde Tudora spune că la Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” de la Bălăceanca, efectul asupra bunăstării pacienților fost atât de vizibil, încât managerul a cerut ca vizitele câinilor de terapie să fie mai dese. Potrivit lui Tudora, după câteva întâlniri, pacienții se linișteau, comunicau mai ușor, iar unii încetau să se mai mai automutileze.
Pentru Hilda Tudora, echipa ei și toți cei care oferă terapie asistată de animale, miza este să schimbe percepția oamenilor despre câinele de terapie, de la animalul tolerat sau abandonat, la animalul care poate participa la vindecare, educație și reconstrucția încrederii dintre oameni.
Maga și Alexa
E forfotă mare la o cafenea din centrul Bucureștiului. Se aude muzică și toate mesele sunt ocupate. Cu toate acestea, Maga stă foarte liniștită lângă Alexa, care își bea cafeaua. Maga e o vișlă maghiară de culoarea ciocolatei cu mult lapte și, din când în când, își așează capul și lăbuțele în brațele Alexei. „Acestei rase i se mai spune și velcro vișla, pentru că este atât de lipicioasă,” râde Alexa. Are 26 de ani, studiază psihologia la București și își compune singură piesele pe care le cântă – două feluri diferite de a-și pune în ordine emoțiile, spune ea. A crescut într-o familie în care grija pentru ceilalți era parte din rutina zilnică. Cu un frate cu tulburare din spectrul autist și o mamă psiholog, fondatoare a Asociației Autism Europa din Bistrița, copilăria ei s-a petrecut aproape de terapii, evaluări și încercări de recuperare a copiilor cu astfel de tulburări.
Pentru Alexa, drumul alături de Maga a început după o pierdere și o mare cădere. Tânăra suferă de anxietate și depresie, iar în adolescență, moartea pisicii Luna a traumatizat-o profund. Atunci, Ana Dragu, mama ei, i-a adus acasă un câine. „Maga a venit ca o speranță a mamei să mă ajute să-mi revin,” își amintește Alexa. Cățelul a ajuns în familia Dragu în urmă cu zece ani, când Alexa anxioasă și depresivă, iar Eduard, fratele mai mic, avea o mare frică de câini. Ana a ales câinele cu mare atenție, din videourile trimise de stăpânii puilor. Nu l-a ales nici pe cel mai agitat dintre pui, nici cel mai melancolic; nici cel mai departe de mamă, dar nici pe cel lipit de ea, ca să nu fie prea dependent.
Alexa își amintește că, pentru mulți copii de la Asociația de Autism Europa din Bistrița, întâlnirea și joaca cu câinii au fost un mod de a scăpa de frică, o relaxare benefică și o recompensă în sine. Maga a parcurs și un curs de dresaj special, dar a picat la una dintre probe: s-a speriat de niște sunete. „Maga este anxioasă, ca mine”, râde Alexa. „Ea este bucățica mea de confort, eu a ei. Când merg cu trenul acasă, la Bistrița, zece ore noaptea, Maga mă ajută foarte mult pentru că efectiv mă păzește. Intră într-o stare de vigilență, este alertă. Cred că s-a lipit așa de mine pentru că eu am avut cea mai mare nevoie afectivă de ea și ea a simțit asta.”
În urmă cu cinci ani, Alexa a decis să studieze la Facultatea de Psihologie de la Universitatea București. Ținte minte că, în primele trei luni în noul orș, nu a putut s-o ia pe Maga cu ea. „A fost oribil și m-am deprimat foarte tare. Nu ești niciodată singur când ai câine,” spune Alexa. „Și nu doar asta, dar trebuie să fii destul de apt și să ai grijă de tine ca să poți avea grijă de el. Asta te motivează și te bucură. Când ajung acasă, Maga e super fericită să mă vadă indiferent ce zi am avut, că i-am adus boabe scumpe sau nu și asta te echilibrează afectiv.” Acum, Alexa spune că i-ar fi de mare ajutor dacă Maga ar putea s-o însoțească și la cursurile de master. Dar acest lucru încă nu este permis. În rest, Maga își urmează stăpâna peste tot, chiar și la studioul unde își înregistrează cântecele.
***
Crețu, maidanezul care l-a ajutat pe Ionuț* să vorbească din nou, Adam, care-i susține pe copiii de la școala „Orizont” din Oradea să facă progrese în logopedie și Maga, vișla care-o ajută pe Alexa să-și țină în frâu anxietatea, nu vindecă singuri. În jurul lor sunt oameni, exerciții, ani de pregătire, încercări, limite și multă răbdare. Dar fiecare dintre ei arată un lucru pe care se bazează terapia asistată de animale, uneori, înainte ca un copil să poată vorbi, să citească, să repete un sunet sau să aibă curajul să iasă din casă, are nevoie să simtă apropiere și siguranță. Niciodată un câine nu te va grăbi sau corecta, și nu va pleca atunci când lucrurile devin grele. Într-o țară în care câinii din instituțiile publice abia au scăpat de ștampila de „obiect de inventar”, iar câinii fără stăpân sunt închiși în cuști și omorâți de autorități, cei care reușesc să ajungă parteneri de terapie arată că snt parteneri de nădejde în procese complicate, dar care încep de la lucruri elementare: o privire, o lăbuță întinsă sau simpla prezență.
