Concursul Internațional de Pian Frédéric Chopin, încheiat de curând, a reaprins o întrebare esențială: ce mai înseamnă, astăzi, să faci muzică? Într-o epocă a performanței imaculate și a perfecțiunii controlate, pianul pare adesea un sport – spectaculos, dar fără primejdii, fără fiorul riscului. Pianistul spaniol Josu de Solaun observa, cu melancolie, că „ritualul modern al începutului” s-a transformat într-o „liturgie a controlului”: interpretul „pare mai degrabă un sportiv olimpic pregătindu-se de săritură, încremenit pe marginea platformei – un moment de hiper-conștiență, frumos, dar steril. (...) Scopul nu mai e să invoci necunoscutul, ci să garantezi cunoscutul.” În fața acestei lumi fără cusur, dar lipsite de emoție, reamintirea generațiilor trecute de pianiști aduce o lecție de curaj și libertate: ei făceau saltul până la capăt, iar „începutul era sacru pentru că era periculos – un act de credință, nu de asigurare”.
Între 18 noiembrie și 2 decembrie 2025, Asociația Opus organizează turneul național „Cealaltă voce. Exiluri uitate ale pianului”, un proiect-antidot care aduce în prim-plan trei personalități marcante ale pianisticii românești: Dinu Lipatti, Mîndru Katz și Radu Lupu. Evenimentul propune o întâlnire între artă și istorie, între memoria celor trei artiști forțați să plece din România și prezentul celor care îi redescoperă astăzi.
Fondată în 2001, Asociația Opus și-a construit identitatea în jurul ideii de recuperare și valorizare a patrimoniului pianistic românesc, cu un accent constant pe figura lui Dinu Lipatti. De-a lungul ultimelor două decenii, Opus a semnat proiecte care au devenit repere în promovarea moștenirii muzicale autohtone – de la Case de muzicieni (distins cu Premiul pentru cel mai bun proiect cultural al anului 2022 din partea UCRRMR) la Silence. Anatomia liedului (Premiul pentru cooperare internațională acordat de AFCN). În 2023 și 2024, asociația a produs volumule In memoriam Radu Lupu și Valentin Gheorghiu, în colaborare cu Editura Universității Naționale de Muzică București, continuând să transforme actul artistic într-un instrument de reînnodare a memoriei culturale.
În acest nou proiect, pianistul Mihai Ritivoiu și actorul Marius Manole devin mediatori între generații. Muzicianul, artist în rezidență al Filarmonicii din București în stagiunea 2025/2026, (re)interpretează lucrări emblematice din repertoriul celor trei pianiști – Sonata op. 27 nr. 2 „a Lunii” de Beethoven (asociată lui Mîndru Katz), Impromptu op. 90 nr. 3 de Schubert (Radu Lupu) și Alborada del gracioso de Ravel (Dinu Lipatti) –, completând programul canonic cu două creații contemporane semnate de Adina Dumitrescu și Cătălin Crețu, ambele pornind de la sursa lipattiană. În paralel, Marius Manole citește scrisori descoperite în arhiva CNSAS de muzicologul și fondatoarea proiectului Monica Isăcescu Lup, texte emoționante trimise de cei trei artiști părinților lor, în care se simte durerea desprinderii – drama alegerii exilului, pe fondul constrângerilor impuse de regimul comunist. „Nu îndrăznesc în acest moment să mă gândesc cum și cînd și dacă ne vom vedea. Să sperăm. Dar chiar dacă mă voi putea socoti că sunt crud, vă voi spune: fiecare om are dreptul să-și trăiască viața după cum îl mână inima și soarta și trebuie să asculte de ceea ce-l cheamă înainte”, scria Mîndru Katz părinților săi în 1959, după o anchetă a Securității. Iar câțiva ani mai târziu, Radu Lupu nota: „...eu sunt atașat de țara mea, țară care m-a educat, m-a ajutat cu bani, țară în care am fost născut, crescut, am prieteni, vă am pe voi, iubiți părinți (...). Eu nu voi mai veni în România. E o hotărâre gravă, dar necesară, pentru că altfel mă sinucid!”.
Cele patru concerte ale turneului vor avea loc pe 18 noiembrie la Cluj-Napoca (Filarmonica „Transilvania” – Colegiul Academic), 21 noiembrie la Pitești (Centrul Multifuncțional al Filarmonicii), 26 noiembrie la Craiova (Filarmonica „Oltenia”), iar finalul va fi pe 2 decembrie, la Sala Radio din București, data care marchează 75 de ani de la dispariția lui Dinu Lipatti. Regia este semnată de Eugen Dediu, cunoscut pentru montarea operei D’ale Carnavalului de Dan Dediu la Opera Națională din București.
Mihai Ritivoiu: dialog peste timp
Pentru Mihai Ritivoiu, proiectul nu e doar o reconstituire istorică, ci o întâlnire peste timp cu trei repere ale pianisticii românești (și nu numai). „Dinu Lipatti continuă să fie un nume de legendă în cercurile muzicienilor și melomanilor de pretutindeni”, spune artistul. „Dar e important să-l redescoperim în toată complexitatea sa – ca pianist de o rigoare uluitoare, ca tânăr compozitor format în cercul Nadiei Boulanger, care filtra prin sensibilitatea sa efervescența și influențele artistice din Parisul primei jumătăți de veac trecut și, nu în ultimul rând, ca om, prin scrisoarea emoționantă care va fi citită de Marius Manole.”
Ritivoiu vorbește despre modul său de raportare la marii pianiști ca despre un exercițiu de empatie artistică: „Oricând ascult o înregistrare, încerc să nu mă mulțumesc doar să constat alegerile interpretative la nivelul lor de suprafață, ci să intru aproape într-un dialog imaginar cu pianistul pe care îl ascult. Uneori poate fi chiar o intenție pe care nu o înțeleg inițial, însă prin ascultări repetate încerc să ‘intru în mintea’ interpretului și să ajung la un posibil raționament sau explicație. Este un exercițiu bun, pentru că, în loc de tentația de a copia ceva, ascultarea înregistrării devine un proces de evoluție artistică, aproape ca un masterclass.” Această formă de „dialog imaginar” se extinde și asupra partiturilor: „Le privesc ca pe o serie de indicii care ne pot aduce aproape de ceva extraordinar.”
„Dacă m-aș imagina într-o situație miraculoasă în care aș putea avea un dialog cu Lipatti”, adaugă pianistul, „poate că l-aș întreba întâi și întâi ceva despre fotografie. Poate părea ciudat, dar după ce am petrecut atât de mult timp analizând arta muzicală a lui Dinu Lipatti – fie interpretările sale, fie unele compoziții pe care le-am cântat sau le voi cânta – m-ar interesa să știu mai multe despre această formă de expresie a sa, care m-a pasionat și pe mine.”
Despre Katz, tânărul vorbește ca despre o revelație personală: „El rămâne o personalitate enigmatică, deși era unul dintre marii pianiști ai generației sale. Eu l-am descoperit în urmă cu câțiva ani, discutând cu maestrul Valentin Gheorghiu, un alt uriaș muzician. Descoperind atât înregistrările sale, cât şi anumite interviuri, am fost fascinat de personalitatea lui și mă bucur să pot contribui la acest demers de a îl readuce în conștiința publică, așezându-l la locul binemeritat în panteonul pianisticii românești.”
Cât despre „dumnezeul pianului” Radu Lupu, memoria e una personală: „Îmi amintesc un recital al lui Radu Lupu în localitatea Reading din Marea Britanie, pe vremea când eram încă student la Guildhall School of Music & Drama din Londra. Ne-am dus, un grup de studenți, aproape ca într-un pelerinaj. La sfârșit, m-am așezat la coadă pentru a-i spune câteva cuvinte. Pe măsură ce așteptam, mi-am dat însă seama că orice i-aș fi transmis, ar fi fost prea palid și sărac pentru a exprima impresia pe care o lăsase recitalul asupra mea. Am renunțat, dar îmi amintesc și acum starea de euforie în care am plecat înapoi spre Londra, după catharsisul resimțit de toți cei din grupul cu care venisem.”
Ritivoiu descrie și felul în care muzica contemporană poate conversa cu moștenirea lui Lipatti, prin lucrările Adinei Dumitrescu și ale lui Cătălin Crețu: „Sunt fascinat de muzici care creează punți peste timp. Cei doi creatori folosesc motive din Lipatti, care, la rândul său, face aluzie la Bach – o superbă rețea de conexiuni peste timp. Posibilitatea de a fi în prezent și în trecut în același timp e, pentru mine, ceva minunat.”
Viziunea compozitorilor contemporani
Din perspectiva Adinei Dumitrescu, procesul de compoziție a fost un dialog peste decenii. Inspirată de Preludiul lui Lipatti, prima parte din „Mica suită” începută în 1944 și lăsată neterminată, compozitoarea a oferit o posibilă continuare a următoarelor trei mișcări, întrupate prin Coral, Crisalidă și Elegie. „Am ținut să se audă un colind”, spune compozitoarea, „pentru că Preludiul îmi sugerează un preambul al sărbătorilor de iarnă.” Linia melodică a Coralului se bazează pe un colind nemțean pe care Miron Șoarec i l-a cântat lui Lipatti în 1937, iar Crisalidă „reia și preia metric rolul ludic al Preludiului, într-un registru mai amplu și cu foarte discrete referințe armonice la partiturile lipattiene.” Ultima parte, Elegie, „poate cea care se apropie cel mai mult de zona mea personală”, pornește de la intervalul de secundă definitoriu în Preludiu și îl dezvoltă în structuri jucăușe și tensionate, păstrând totodată ascensiunea simplă a debutului.
Pentru creatoare, invitația de a continua o lucrare a lui Lipatti a fost mai mult decât un exercițiu de compoziție – „oferta care mi s-a făcut este extrem de onorantă”, spune ea. „Deși uneori pare înfricoșătoare, recontextualizarea este, în fapt, o caracteristică naturală a mersului lumii. O întâlnim cel puțin în artă, în limbă, în filozofie. Sigur că este esențială condiția de a asimila rădăcinile, astfel încât să poți sorbi aceeași sevă.”
„Un balans real și permanent între bucuria dialogului imaginar cu Dinu Lipatti și sentimentul neplăcut al strivirii intimității sale m-a purtat în tot acest timp dedicat scrierii celor trei părți adăugate Preludiului”, se destăinuie compozitoarea. „Am hoinărit între filele almanahului muzical universal al anului 1944 și cel al anului 2025. Îmi place să cred că ceea ce am scris, această posibilă continuare a Micii suite, este rezultatul dialogului cu sensibilul artist, al unei conversații bogate în care cei doi compozitori își mărturisesc viziunea și îndemnul interior. Acum, după ce barele finale au fost puse, cred cu convingere că dialogul nostru a avut loc undeva deasupra timpului.”
Într-un registru complementar, Cătălin Crețu a pornit de la partea întâi a Concertino-ului lui Lipatti, regăsind acolo „spiritul bachian din coralul Jesus bleibet meine Freude, în versiunea Myrei Hess – piesă care a devenit marca pianistului.” „Forma de rondo [formă muzicală în care o temă principală se repetă alternând cu teme noi] s-a insinuat de la sine în acest context”, explică compozitorul, „permițând metamorfoza refrenului prin utilizarea unor tehnici specifice baroce și inserția în țesătura muzicală a unor elemente tematice pregnante.” În cuplete, a readus „fragmentat, frânturi perene din creația compozitorului și le-am integrat în spiritul eclectic al noii lucrări.” Crețu subliniază: „Am reascultat și analizat creațiile lui Lipatti și mi-am notat, conștiincios-acribic, zonele muzical-poetice cu care am rezonat. Rătăcind prin laboratorul său postum m-am contaminat cu idei tematic-melodice și m-am conectat mai profund la gândirea și trăirea acestui genial muzician.” „Dinu Lipatti, prin tot ceea ce a fost și a creat, invită lumea la o perpetuă operă deschisă”, concluzionează el.
”We are living reminders”
Cealaltă voce funcționează ca un proiect interdisciplinar – parte recital, parte document performativ – în care arta interpretativă și cercetarea istorică se întâlnesc. Prin redescoperirea acestor scrisori și prin relectura (pianistică și componistică) a repertoriului, Opus recuperează nu doar biografiile a trei pianiști excepționali, ci și fragmentele unei istorii culturale afectate de exil și cenzură.
Există, în această construcție, o idee despre persistența memoriei, apropiată de tema centrală din serialul The Leftovers: felul în care cei rămași încearcă să trăiască mai departe păstrând urmele celor dispăruți. Așa cum personajele din serial transformă absența într-o formă de prezență, Asociația Opus creează evenimente-memento, prin care istoria muzicală românească se face din nou auzită, refuzând să se evapore în trecut. „We are living reminders”, leitmotivul serialului, poate funcționa, astfel, ca un motto cultural: un îndemn de a rămâne conectați la artiști-simbol și un gest de împotrivire în fața pierderii.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
