Carte / Distopie

Ultimii cai din stepă. Un roman distopic despre supraviețuirea speciei umane

De Scena 9

Publicat pe 6 mai 2022

Maja Lunde, autoarea romanului pe care vi-l propunem ca lectură, este una dintre cele mai importante scriitoare norvegiene ale momentului. A scris scenarii de film și televiziune și peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Adulților le-a dedicat o tetralogie despre schimbările climatice și comportamentul distructiv al oamenilor față de natură și animale. Romanul „Ultimii cai din stepă” face parte din tetralogia pe aceeași temă. Îl găsiți la editura Humanitas, colecția „Raftul Denisei”, tradus în limba română de Ivona Berceanu. Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din carte.

***

Anne, sora mea, făcuse rost de cai sălbatici aici, la Heiane, vorbise despre ei încă de când era mică. Îmi amintesc cum obișnuia să se uite la aceleași filme pe YouTube, iar și iar; stătea singură cu iPad-⁠ul în poală și cu căștile pe urechi, în timp ce caii alergau în fața ei pe ecran. A lucrat câțiva ani ca să poată cumpăra un armăsar și o iapă dintr-⁠o rezervație din Franța, iar în cele din urmă a izbutit să includă Heiane într-⁠un program internațional de reproducere. Nike și Hummel au fost printre ultimii cai vânduți între grădinile zoologice. Caii precum Rimfakse, cal din mitologia nordică, din Edda Veche, vor supraviețui întotdeauna, dar în lume rămăseseră foarte puțini cai sălbatici. Speram că, după ce totul se va fi terminat, atunci când viața se va fi stabilizat și va fi posibil să reluăm legătura cu colaboratorii noștri din afara țării, vom putea face rost de un nou armăsar pentru Nike. În Mongolia poate că mai existau încă astfel de cai. Acolo fuseseră atât de multe exemplare! Sigur trebuie să mai fi rămas câțiva, nu-⁠i așa?

Nike și Puma fuseseră botezați după niște mărci de pantofi de atletism. Anne le-⁠a dat numele acestea, așa cum le-⁠a botezat pe toate celelalte animale ale noastre. Le-⁠a denumit după mărci dispărute, de haine, electronice, ceasuri și mașini. Isei i se părea amuzant, iar numele astea continuau să o distreze. Mie, în schimb, ele îmi aminteau prea tare de Anne. Nu doar de umorul, ci de abilitatea ei de a acționa, de prezența ei de spirit; două lucruri legate, poate, între ele. Ea era formidabilă, o persoană care știa să rezolve lucrurile!

Dar Anne dispăruse, cu tot cu vocea ei puternică și trupul ei, care nu-⁠și găsea niciodată liniștea. Părăsise Heiane, ne părăsise atât pe noi, cât și caii. Ne spusese că pleacă pentru câteva luni doar, însă nu s-⁠a mai întors niciodată. Ultima oară când am vorbit cu ea, ajunsese până în nord, la Trøndelag. Asta a fost acum aproape un an. Apoi telefonul nostru a încetat să funcționeze. Semnalul a dispărut și eram cu adevărat singure. Isa a început să încuie ușa în fiecare seară. „Suntem în siguranță aici“, i-⁠am spus eu, montând o yală pe interiorul ușii.

***

Isa voia să plecăm și noi, să fim ca ei, să trăim pe drumuri. Voia să părăsim Heiane și să pornim pe jos spre nord, așa cum făcuseră toți ceilalți oameni, în căutarea orașelor mici, care încă existau, în căutarea unei societăți umane în care viața să semene cu cea de dinainte. Întreaga Europă era în mișcare, fără țintă și fără țel. Mulți ani oamenii au tot hoinărit pe drumuri, deoarece seceta îi determinase să migreze. Nordul închisese granițele încă de când eram eu tânără. Apoi a venit Colapsul. Și războiul. Șapte ani s-⁠au luptat pentru mâncare, pentru apă, în loc să-⁠și folosească energia ca să se pregătească pentru ceea ce știau c-⁠avea să vină; toată lumea era mânată de dorința de a câștiga. Dar nimeni nu a câștigat, au rămas doar învinșii.

Acum nu mai lupta nimeni și toate lucrurile pentru care omul luptase au dispărut. Chiar și granițele.

Eram norocoase să locuim aici, eram norocoase că nu s-⁠au dat lupte prea aproape de noi, eram norocoase că aveam o fântână plină cu apă. Aveam o fermă, o casă, pământ de cultivat și animale de crescut. Atâta vreme cât ferma continua să existe, nu eram nevoite să rătăcim. Aceste certitudini nu ar trebui puse sub semnul îndoielii. Dar ceva s-⁠a schimbat când Anne ne-⁠a părăsit. Și, după ce Richard și familia lui au plecat și ei la scurt timp, iar Isa i-⁠a pierdut pe Agnes și Lars, singurii ei prieteni, a început să mă bată la cap. Ea nu înțelegea de ce locuiam încă aici, în permanență își bătea capul cu asta, îngrijorată, credea că animalele ne dau mai puțin decât înainte, că îmbătrânesc, atât vacile, puii, cât și porcul Boeing, care ar fi trebuit să fie sacrificat de Crăciun anul trecut. Richard și familia sa plecaseră în Nordland. Aveau rude lângă orașul Bodø, iar acolo oamenii încă o duceau bine; așa susțineau. Erau destui pești ca să supraviețuiască, iar comunitatea încă semăna cu un oraș mic. Tot înspre Nordland mi-⁠a spus și Isa că vrea să pornească, atunci când am întrebat-⁠o ce plănuiește. De parcă am fi fost în stare să ajungem până acolo, de parcă micuța comunitate ar mai fi existat încă, după ce toate celelalte dispăruseră. Dacă plecam, drumurile ar fi fost casa noastră. 

În plus, Isa uitase de animale, și dacă plecam, ele nu ar mai fi fost lângă noi, iar noi nu am fi fost alături de ele. Cele câteva animale sălbatice care mai rămăseseră în parc aveau nevoie de mine. Puma, în special. Nu-⁠l puteam părăsi, cel puțin nu acum, că iarba se ofilise și atmosfera era încărcată de izul descompunerii. 

Când am plecat cu mașina de la fermă, ploua doar ușor, însă pe măsură ce mă apropiam de port, cerul se întuneca. Trecuseră câteva săptămâni de la ultimele precipitații abundente, dar solul era încă saturat de umezeală. Apa nu avea să găsească nici un loc de scurgere și atunci m-⁠am gândit la pivniță, imaginându-⁠mi cum se va infiltra ploaia acolo, acoperind toată suprafața, iar apoi nivelul ei va crește. 

Măcar de Isa și-⁠ar aminti să închidă ușa pivniței! Scările care duceau la ea se transformau într-⁠un pârâu atunci când ploua mult și, dacă ușa rămânea deschisă, pagubele puteau să fie și mai mari. Acolo jos păstram făina. Vara asta făcusem troc pentru două sute de kilograme de grâu și legume – deși crescuseră mai puține decât sperasem eu după vara aceea ploioasă –; mai aveam zece kilograme de orez, pe care fusesem îndeajuns de norocoasă să le procur în urmă cu câteva săptămâni. La ultima ploaie torențială, așezasem pungile undeva sus. Dar poate nu suficient de sus.

Ploua din ce în ce mai tare, cerul se apropia tot mai mult, ca un corp imens, amenințător, prăbuşindu-⁠se peste peisaj. Picăturile se izbeau de capota mașinii și de platforma de încărcare. În timp ce vara trecută vremea fusese atât de uscată și fierbinte, încât nu mai creștea nimic și eu mă temeam constant de incendii, anul acesta abia dacă zărisem soarele. Eram îmbrăcată într-⁠o jachetă de ploaie, pantaloni de ploaie și cizme, toate jilave, inclusiv habitaclul mașinii era umed. Umezeala pătrundea peste tot. Când eram mică, încă mai puteam distinge zilele ploioase de zilele fără nori. Acum făceam distincția între numeroasele tipuri de precipitații. Cea mai ușoară varietate de precipitație era ca un abur în aer, nici nu observai că plouă până nu zăreai picăturile perlate de pe geacă. Burniță și ploaie fină credeam că sunt unul și același lucru, Isa însă insistase că burnița este mai ușoară decât ploaia fină. Apoi mai erau aversele, acele precipitații imprevizibile, care cădeau taman în zilele fără adieri de vânt. Ploaia biciuitoare, pusă în mișcare de vânt. Și cea mai intensă ploaie, cea torențială, în care se deschideau barajele cerurilor, lumea se transforma într-⁠o mare și nu mă puteam abține să nu mă gândesc la Noe. 

Am condus până la mare și am parcat la doar câțiva metri de debarcader. Heiane fusese un loc comercial vreme de 1500 de ani; mai demult ne mândream cu istoria noastră, aveam inclusiv un mic muzeu, unde vizitatorii puteau admira bijuterii și instrumente vechi care datau de pe vremea când vikingii se întâlneau aici ca să facă troc cu mărfurile lor. Bijuteriile fuseseră furate demult și în sat nu mai exista nici o urmă vizibilă a trecutului. Heiane era acum doar o colecție de case și căsuțe de vară în jurul cheiului, clădiri care se înălțau de-⁠a lungul unor dealuri cu linii blânde. Casele fuseseră odată albe și roșii, avuseseră, toate, fațadele colorate, dar acum erau pline de nuanțe, asemenea unei țesături vopsite în degrade. În câteva dintre ele mai existau locuitori, dar numărul lor descreștea tot mai mult. Toți cei pe care îi cunoscusem plecaseră demult. Toți, cu excepția lui Einar. El locuia cu prietenii săi într-⁠una dintre cele mai frumoase case din sat. Era fosta locuință a unui căpitan de vapor, de pe pereții căreia se scorojise vopseaua, avea o aripă construită ulterior, ale cărei ferestre panoramice se crăpaseră. Casa avea vedere spre mare și odinioară lumea ar fi plătit milioane pentru o astfel de panoramă. Dar în ultima vreme suprafața apei se apropiase din ce în ce mai mult, pe măsură ce nivelul mării se ridica imperceptibil, cu câțiva milimetri pe an. Nu am văzut pe nimeni afară și nu era nici lumină la ferestre. Atâta timp cât îl evitam pe Einar, totul era în regulă. Mă temeam și de hoinari, de disperarea înfometată care îi mâna, dar totuși nimeni nu ne găsise ferma, nimeni nu-⁠și închipuise că drumul de pietriș, aproape complet năpădit de buruieni, ducea de fapt spre ceva, spre cineva, astfel încât, în fiecare seară, ori de câte ori învârteam cheia în broasca de la ușă, îmi venea în minte chipul obosit și aspru al lui Einar. Nu am coborât imediat din mașină, ci am rămas înăuntru și am scrutat peisajul. În port era liniște. Trecuseră câțiva ani de la închiderea magazinului. Şi mai mulţi încă de când încetasem să folosesc bani. Am cumpărat mai degrabă dând la schimb lapte și ouă, alimente din care aveam din belșug tot anul. Vara și toamna recoltam adesea porumb și câteva legume și fructe, dar în acest sezon plouase mult. Întotdeauna păstram legumele și fructele pe care le recoltam, acestea erau prețioase deoarece florile trebuiau polenizate manual. Mai existau câteva soiuri de insecte sălbatice care ajutau la polenizare, dar eu renunțasem de mult la stupi. Acum zăceau în hambar, cu mirosul dulce de miere și de ceară de albine care rămăsese încă în ele și în jurul lor, în toată hala principală, și uneori mă duceam în colțul în care erau stupii, inspiram adânc pe nas, simțeam cum mi se umplu plămânii de acea aromă și mă miram de cât de persistent era mirosul întipărit în ele, acel parfum care ne reamintea de tot ceea ce noi am pierdut.

Obișnuiam să fac troc cu alimente ca să obțin carne sau pește. Proteine pentru Isa. Uneori, veneau vânători la chei. Aduceau vânatul din pădure: veverițe, mistreți și vulpi, uneori căprioare și lupi, dar și animale care fugiseră de la vreo fermă, precum și câini și pisici sălbatice. Și coțofene, întotdeauna se găseau coțofene împușcate.

În primii ani după Colaps, oamenii au vorbit despre moartea tuturor animalelor, deoarece ecosistemul era complet bulversat. Când un element se oprea, totul se sista. Dar au uitat că există întotdeauna specii care preiau conducerea, care intervin și se adaptează. Și au uitat că noi, oamenii, ocupam mai puțin spațiu decât înainte.

Speciile care au supraviețuit acum o duceau mai bine ca niciodată. Nu toate speciile de păsări au supraviețuit fără insecte. Dar cele omnivore, precum corbii și coțofenele, se tot înmulțiseră. Mâncau tot ce găseau: nuci, compost, păsări mai mici, cadavre de animale, limacși, râme, ouăle altor păsări. Nu au fost niciodată pretențioase, se instalau oriunde, își hrăneau puișorii care țipau în cuiburile pline și se înmulțeau. Pur și simplu deveneau tot mai numeroase, alunecau în văzduh, își înălțau țipetele acelea, de parcă ar fi avut rugină în glas, ne survolau mereu de acolo de sus, ca și cum ar fi stăpânit lumea.

În ultimele șase luni, veniseră din ce în ce mai puțini oameni aici în zilele de vineri, iar recent s-⁠a întâmplat chiar să fie pustiu pe cheiuri. Astăzi un singur pescar stătea lângă barca lui. Un bărbat. Întotdeauna veneau doar bărbați: aceia care nu aveau urmași. Nu mai zărisem pe nimeni în afară de el și, prin urmare, am profitat de ocazie și am deschis portiera, am luat cu mine coșul și m-⁠am îndreptat înspre el. Dintr-⁠o cutie ruptă de polistiren, se uita la mine un cod. Avea doar câteva kilograme, dar era suficient de mare pentru Isa și pentru mine. I-⁠am spus că vreau să-⁠l cumpăr și i-⁠am oferit cele trei ouă pe care le aveam la mine.

— Cinci.

— Trei! Asta e tot ce am.

— Codul valorează mai mult de trei, știi și tu.

— Cred că te-⁠ai săturat de pește, i-⁠am spus. Cred că ți-⁠e foarte poftă de ouă. 

M-⁠a fixat cu ochii și mai mijiți. 

— Am câțiva pescăruși, a spus el. Pot să-⁠ți dau un pescăruș în schimbul ouălor. 

A arătat înspre barcă. Acolo zăceau două păsări moarte, împușcate, ambele pline de sânge. Unele dintre surorile și frații lor survolau barca, se apropiau de ea, de parcă ar fi fost dezgustați de cele două crime. 

— Nu mâncăm pescăruși, i-⁠am spus eu. Au rămas prea puțini. Trebuie să încetezi să-⁠i mai vânezi. În plus, au un gust rău.

— Trebuie doar să-⁠i condimentezi cum trebuie, și atunci nu mai simți gustul de ulei de pește. 

— Aș prefera peștele. 

— Te înțeleg bine. Este proaspăt. Ieri l-⁠am prins. Proaspăt și curat. 

— Nu este curat, știi asta la fel de bine ca mine. Îți dau trei ouă. 

— Vreau cinci.

— Ascultă, i-⁠am spus. Am o fiică. Este încă în creștere. Și noi avem nevoie de ouă. 

— Eu am doi fii, mi-⁠a spus el. Sunt gemeni și au opt ani. Rareori îi văd, sunt plecat toată săptămâna… Acum au rămas atât de puțini pești, încât în curând va trebui să ies la pescuit și sâmbetele și duminicile. 

— Și eu am un băiat, i-⁠am răspuns. Și un bărbat. Noi împărțim mâncarea la patru guri.

 

foto cover: pexels.com

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK